comemorez amintiri
azi e 16, 19, 20…
împing degetul spre dreapta
reminderul digital de sub
ring-tonul setat cândva
și gâlgâi pastila cu apa
compusă din cu totul
altceva
un hap de lumină ca un bec
zumzăind dintr-o dată într-o
comemorare orbită de treburi
apăs rapid cu degetele mari
bifând „weekly event” cu
albastru
următoarea comemorare
Vechile măsurători nu corespund cu cele noi. Fâşia subţire şi de nestăvilit a prezentului, ca o pânză de lumină, ca o mahramă de viaţă, aduce modificări odată cu trecerea ei peste aşa zisul viitor, curgând constat spre el, mâncându-l.
Cum să pun în cuvinte ceea ce mintea mea vizualizează destul de clar – împietrirea pe care pânza aceasta extrem de subţire şi de verticală a prezentului, ca lemnul ăla de la vechile războaie de ţesut de care se trăgea ca să strângă firele unul în altul, o lasă în urma ei. Ea vine constant şi luminează posiblităţile viitorului care odată adunate, prinse una în alta, împietresc şi rămân aşa.
Forfota dinaintea acestei pânze-fascicul în mişcare rămâne nemişcată şi de neclintit în urma trecerii ei de lumină şi de viaţă prin însăşi înfăptuirea unei singure forme din infinitele posiblităţi ale posibilului. Şi totuşi parcă nu a infinitelor, pentru că într-un cadru finit nu pot exista decât un număr finit de posibilităţi.
Şi imensul fascicul care trece prin toţi şi peste toţi deopotrivă cu o precizie matematică – părând a-şi mări sau micşora viteza după plăcerea sau neplăcerea corect-incorectă a „înnodăturilor ” – lasă în urma lui strânsele noduri, strângându-le.
două clipe se mănâncă una pe alta
mușcând pe rând din umăr
din coapsă
cea vie o mănâncă pe cea moartă
cea moartă o mănâncă pe cea vie
așa moare cea moartă
așa trăiește cea vie
două clipe mâncând una din alta…
…cu cele 36 de grade ale mele aproape că împreună facem un unghi de 72 de ore – suficient de larg (ca) să-ncapă-n el o-ntreagă viaţă…
la 17 zero 7 fix se iscălea ultima frunză prin aer şi-i puteam zări dâra de-atâta cădere în miezul exact al lui octombrie cenuşa multicoloră a verii îşi prelungea oxigenata ei curgere prin inima ano-timpului
din intersecţia culorii cu ochiul – fix de acolo, am cotit brusc (fără semnalizare) pe-aleea unei poze neînrămate când o întorceam – dacă o întorceam – sub un anumit unghi (de lumină) îi puteam vedea dâra iscălită de ultima frunză la 17 zero 7 fix în miezul gustos al lui octombrie anul ăsta, fix anul ăsta… exact în momentul acela
privesc tot ce s-a-ntâmplat privesc urma ta plecată privesc cerul înstelat steaua ta… de altădată privesc muguri de nesomn privesc şoapta ta lumină privesc îngerii cum dorm dimineaţa lor senină privesc ochiul tău fugar plin de stele şi de îngeri privesc mugurii de plâns văd cum sângeri şi deschid larg ochii mei ca pe două braţe pline să te-adune toată-n ei …să te-aline
Constat că nu mai îmi place (la fel de mult ca mai demult) să scriu aşa (vezi penultima variantă). Prefer parcă mai mult alternativa mai puţin rimată, mai concretă în abstractul ei, mai palpabilă pe firul (roşu) al scrierii:
fredonam o amintire când ai venit uzată, falsă pe-alocuri hârtia mototolită pe care am scris-o am aruncat-o la primul coş pe care l-am stors ca în adolescenţă să scap de el de-atunci îţi fredonez venirea…
fredonam o amintire când ai venit uzată şi cam falsă pe-alocuri timp de un ceas tocit-ruginit şi-am început să fluier… din tocuri eu fluier mai bine decât ştiu să cânt falsez mai puţin în fuga aceasta şi tocmai atunci când tu ai venit fluieram printre linii… cu pasta încă mai picură – pic după pic – ca un robinet defect de uzură în inimă timpul de nestăvilit fredonata amintire că tu ai venit ca o-nfloritură de gură şi n-am mai putut să fluier (de) atunci (cum) nu pot să le fac pe toate deodată mai bine îmi las să îmi crească pe stânci veniri fluierate de-a gata… amintiri înflorite şi-adânci
coboară peste genele mele închise coboară peste lume şi sate prin vreme şi flori pe nori şi terase se împleteşte’ntruna se coase fără ace şi lână şi fire fără mâini şi degete dibace fără de sunet coboară’n uimire… în suflete triste de vatră prea rece coboară mereu către seară şi trece… liniştită cu mantia târâş peste lună îşi adună în poală nebună mătănii de stele cu degete lungi le numără-ntruna coborâta liniştita ocrotitoarea noapte nebuna şi-a făcut obiceiul încrustat pe călcâie să se-ntoarcă în fiece seară ca o îndrăgostită-n amurg ca un soldat inflăcărat prin iubirea de ţară …cândva prin 2008
că dacă nu eram în gândurile vieţii nimicul cu-a lui suflet de haosuri preapline mi-era înlocuire cu planuri în neştire sau viitor lipsit de trupul cuvântului nescris sau scris (chiar mai bine) şi dacă nu era umbra de amintire depoziTată tainic – dovadă cum că este – de unde adn-uri s-ar împleti poveste ce nu poate mai nimeni s-o citească sau să o scrie într-o limbă mică cu microScopul de-a se şti că este prezenţa mea sub zile de n-ar fi îndrăgită de trecerile vremii când calde când nocturne absenţele adunate mi-ar fi repetenţie pentru o altă vreme un alt aici, alt undeva: în lumea lui „se poate s-a putut, se va putea” cert e că sunt – incert e ce înseamnă ce va-nsemna…
„Copile, deranjezi ora…”
…da de unde, că ora nu se simte deranjată. Ea-şi vede mai departe de risipirea şi devenirea ei, indiferentă şi invincibilă, generoasă.
vine gândul şi zice: ho! unde te grăbeşti în ce poveste ca peştele în susul râului ce-a secat (sau) în cerul din privirile lacului ce nu mai este stai! odihneşte-te în marginea acestei secunde să treacă timpul prin tine e-adevărat că va răscoli aranjatele tale sentimente dar măcar vei regăsi printre ele cele câteva crezute pierdute înainte de vreme pişcăcios de prea iute tu-ai prins timpul de toartă braţ la braţ ţi-atârnă la gât ca un şarpe înveninat de ciudă secundele lui pe degetul tău inelar se pierd în ne’nţeleasa găsire preţioase de aur florile lor galbene înfloresc şi dispar muşcând din tine cu ultima lor devorare – anesteziatul ospăţ îţi trece simplu prin ochi nu ţipă nu doare…
WordPress:
„You registered on WordPress.com 5 years ago!
Thanks for flying with us. Keep up the good blogging!”
Multumesc si eu pentru oportunitate si sustinere. 🙂
în memoria zilei ce-a trecut:
mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte
Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.
Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.
Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.
El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.
călătorru' 