thim the little

Se spala macii cu roua dimineata pe obraz

Se-ntind pofticiosi spre soare

Fara lentile fumurii pe ochi

Si se deschid ca niste palnii spre-a fi umplute.

Se-ntinde greierele somnoros in asternutul lui de iarba uda

Si inca fredoneaza oda din ajun,

Isi pregateste atent unealta

Si-ncepe-a gadila vazduhul

Cu note calde si profunde de parfum;

Si pofta de viata are pana si trantorul lenes

C a iesit pe prispa sa soarba lacom soarele,

Strop cu strop.

Mai dulce-I soarele ca mierea cand stii ce-I bun!

Mai dulce-I cerul ca pamantul

Cand ochii-s limpezi

Si sufletul curat.

_________________________________________________________________________________________

Intr-un parc curg agale pasi de tanar domn.

E vremea cand cad frunzele – agresiv –

Sunt vremi cu vant, cad frunze smulse din copaci

Se vantura prin fata privirilor pofticioase:

„Ce verde, dar ce forme!

Ce codita senzuala, ce margini…!”

Momeli ce pun in umbra

Ganduri inalte, asteptari rabdatoare,

Lupte purtate cu eroism

Din oceanul sufletului…

Pe vant puternic, in vremuri grele

Frunze fara constiinta se lasa in cadere libera

In fata fiecarui trecator…

___________________________________________________________________________________________

Coboara neagra noapte peste crestet

Si pas cu pas nu se mai intelege

Lumina slaba pe o rogojina

Se scalda intr-o mare neagra

Lipsita de lumina.

Lumi paralele manate de dorinte

Ce nu se intalnesc vreodata

De v-ati carni,macar o data,

Pentru mine,sa nu mai trebuiasca

Sa mai fiti straine.

Pulseaza-n tampla dreapta faramele

Culese de vreo 2-3 zile-ncoace

Somnul s-a sprijinit de mine –

O luminita pricajita pe-o larga campie

Lipsita de lumina!

De-as adormi…

Faramele s-ar sterge si lumile ar fi tot paralele,

Dar numai una.

Tampla mea dreapta ar putea culege

Bucati intregi

In raze de lumina.

(23.08.07)

________________________________________________________________________________________

Poveste de trezit parintii si bunicii, nu de adormit copiii

„…binecuvântat fie Numele Domnului.” Aşa a zis. Când l-am auzit nu mi-a venit să-mi cred urechilor!!! În momentul acela am crezut că stăpânul meu a înnebunit. Eram acolo, stăteam şi discutam cu el. Aşa îi plăcea lui, ca în fiecare după-amiază să stea de vorbă cu mine. Eram cel mai apropiat slujitor al lui şi atunci când nu avea treabă la poarta cetăţii, sau când nu îi învăţa pe cei mai iscusiţi tineri din cetate, mă chema la el să discutăm. Era vesel în după-amiaza aceea; îmi povestise despre ospăţul copiilor lui din ajun şi îmi spusese că de dimineaţa adusese arderi de tot pentru fiecare dintre ei. „Ăsta e obiceiul meu, poate vreunul dintre fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor.” Mă gândeam – şi cred că în momentul acela pe faţă mi s-a întins un surâs evident – „ce tată bun e stăpânul meu. Ce familie fericită are. Sper ca Iofaz, nepotul meu să se comporte că stăpânul meu.”

Dar vai, liniştea gândurilor mele urma sa fie spulberată de o veste înfioratoare! Totul s-a petrecut aşa de repede. Parcă a fost un vis. Parcă nu era real. Au venit unul după altul. Vestea fiecăruia era ca un pumnal înfins adânc în inima. În inima celui mai bun stăpân de pe pământ. În inima tatălui model. În inima credinciosului. În inima iubitorului de Dumnezeu.

Îmi amintesc şi acum că am rămas mut, parcă am fost fulgerat. Mâinile refuzau să se mai mişte. Mintea refuza să proceseze informaţia. Picioarele nu mă ascultau. Gura mi-a rămas larg deschisă… După câteva secunde în mintea mea au început a se derula cu o repeziciune uimitoare imagini ale vitelor cele mai grase… cele mai frumoase din întreg ţinutul… vitele cele mai bine vândute… . Nu! Nu era posibil! Dar vai, ce durere îmi străpungea inima! Copiii pe care i-am ţinut pe genunchi…copiii cărora le-am sculptat din crengile copacilor imagini de lei şi cămile… copiii pe care i-am alintat… copiii cărora le-am spus atâtea poveşti în zilele aride… Îi iubeam ca pe copiii mei! NU!! Aceşti copii nu puteau pieri. Cine ar putea îngădui aşa ceva? Cine ar putea fi aşa de crud? Cum putea fi Dumnezeul pe care îl slujeşte stăpânul meu sa fie atât de crud încât să-i ia tot ce avea mai scump pe pământ? Simţeam o durere ascuţită în inimă; capul mă durea îngrozitor, simţeam un gol imens în stomac. Aveam nevoie de apă. Parcă soarele arzător al după-amiezii căzuse direct peste capul meu.

Am avut nevoie de câteva momente bune ca să îmi revin cât de puţin. În cele din urmă mi-am amintit de stăpânul meu. Era străpuns şi el, parcă fulgerat. Dacă stăpânul meu ar fi fost fulgerat de vreun fulger în timpul unei furtuni, cu siguranţă nu ar fi arătat aşa de dramatic ca atunci. Era ca o stană de piatră. Parcă nu simţea nimic. Îl vedeam rece. Îl vedeam pentru prima dată în viaţa mea neputincios. Apoi o lacrimă s-a prelins încet pe obrazul stăpânului meu. Până şi lacrimă părea îndurerată în alunecarea ei înceată…

În momentul acela mi-am ridicat ochii spre soare, dar soarele parcă încerca să-mi străpungă ochii cu puterea lui. Nu am putut rezista şi mi i-am închis strângând cu putere pleoapele umezite din abundenţă de lacrimi amare.

Stând aşa cu ochii închişi mă întrebam necontenit de ce un asemenea om trebuie să sufere aşa de grozav? De ce un om curat la suflet, un om vorbit de bine, un om care nu făcea rău la nimeni, dimpotrivă, se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău, şi îi învăţa şi pe alţii să facă asta? De ce să sufere un astfel de om??

În acel moment un sunet care ducea a furie m-a trezit cu putere din gândurile mele amare. M-am uitat la stăpânul meu…avea mantaua sfâşiată! L-am urmărit neputincios cum se ridică şi se îndreaptă spre masa pe care erau câteva fructe şi cuţitul pentru fructe. Am crezut ca va muşca dintr-un fruct pentru a prinde putere. Dar l-am văzut punând mâna pe cuţit. Am îngheţat! Mintea mea striga: „Prea bune stăpâne, NUU!” Dar buzele mele s-au încăpăţânat să-mi transmită mesajul. Aşa împietrit cum stăteam, urmăream cum, printre suspine şi plânset amar, cădea bucată cu bucată pe pământ, părul alb şi frumos al stăpânului meu. Ochii îi priveau în gol, în timp ce fierul îşi ducea treaba la îndeplinire, secerând firele frumoase de păr de pe capul stăpânului meu. Fiecare tăietura era semnul durerii pentru pierderea copiilor şi a bunurilor materiale. Am vrut să împărtăşesc durerea cu stăpânul meu, aşa ca m-am dus spre el şi am îngenunchiat înaintea lui, cu capul plecat ca să îmi taie şi mie părul de pe cap. Am aşteptat câteva clipe, dar nu s-a atins de nici un fir de păr. Stăteam cu ochii închişi, dar i-am deschis imediat, pentru că un sunet m-a speriat: l-am auzit pe stăpânul meu căzând la pământ. M-a fulgerat gândul ca se poate să fi făcut un accident la inima şi să fi căzut mort. Când m-am uitat la el… era într-adevăr întins pe pământ, iar praful se aşternea în rotocoale pe hainele-i înmuiate în lacrimi. Ce imagine tristă…cel mai respectat om din ţinut era acum întins pe pământ, acoperit de praf şi plângând cu lacrimi… Dar imediat s-a sculat şi s-a închinat. CEEE?? Mai are putere să se închine?? Nu-mi puteam crede ochilor! S-a închinat de câteva ori, după care s-a ridicat în picioare. Pe faţa lui erau urme de lacrimi astupate de praf, dar dincolo de faţa murdară se vedea o faţă luminată de linişte.

Apoi a venit la mine, a pus mana pe umărul meu şi mi-a spus: „Haide Tabeel, s-a terminat. Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului.” După aceasta a plecat târându-şi paşii…

Fiecare cuvânt era în urechile mele ca un cuţit care încerca să-mi străpungă timpanul. Fiecare răsuna clar, neîncetat în urechile mele, în timp ce sângele parcă mi se urca la cap de nervi. Atunci am crezut că a înnebunit. Îmi treceau prin minte tot felul de scenarii: precis durerea pe care i-a cauzat-o Deha când i-a spus de atacul Sabeenilor i-a afectat creierul. Poate că vestea pe care i-a dat-o Seled a provocat vreo reacţie anormală în creierul stăpânului meu şi acum nu mai gândeşte raţional… Cum putea fi aşa de liniştit după ce a aflat că a pierdut tot ce avea, până şi familia?? Eu eram revoltat, şi nu erau vitele mele, nu erau copiii mei, nu erau slujitorii mei! Cum putea fi aşa de liniştit??

Acum, după douăzeci de ani, văd lucrurile diferit. În acele momente, stăpânul meu n-a păcătuit deloc şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu. Eu da! Stăpânul meu a ştiut de unde a venit şi unde se întorcea, eu nu! Stăpânul meu ştia cine îi controlează viaţa şi cine îi dă putere, eu nu.

Douăzeci de ani mi-au sunat necontenit în urechi cuvintele stăpânului meu: “Gol am ieşit şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat şi Domnul a luat.” Douăzeci de ani m-am luptat cu aceste cuvinte. Douăzeci de ani m-au bântuit! Dar acum mi-am găsit liniştea, acum ştiu că eu nu îmi pot controla viaţa şi că tot ce fac eu pentru mine e egal cu zero dacă nu Îl las pe Dumnezeu să facă pentru mine.  Acum văd câtă dreptate a avut stăpânul meu când a rostit acele cuvinte. Acum, când copiii lui sunt mari şi turmele sunt mai numeroase decat cele dinainte, acum realizez cât de credincios este Dumnezeu cu cei ce se încred pe deplin în El. Stăpânul meu n-a păcătuit deloc, dar eu da! Eu n-am ştiut că “Domnul a dat şi a luat”, dar stăpânul meu da! Nu am ştiut să mă închin Lui cu toate că mă încearcă. Nu am ştiut că “gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului”, dar stăpânul meu da!

___________________________________________________________________________________________

Ha! Crezi că te face să te simţi bine pentru că îţi dă tocmai ce doreşti tu? Dar ia stai puţin pe gânduri, ia aşează-ţi bine bărbia între palme pentru un minut sau două de cugetare. În fond ce vrea el de la tine? Vrea cumva ceva pt tine? Hehe, dacă asta e ceea ce crezi tu, atunci te-ai înşelat prietene, nu e el chiar aşa de altruist pe cât dă de înţeles. Ştii cum e? Ăsta-i ca ceapa; da, miroase – la conştiinţă, asta-i adevărat, dar nu la asta mă refeream eu în primul rând. E ca ceapa în sensul că pe măsură ce desfaci strat cu strat devine tot mai iute. Ai văzut tu undeva vreo ceapă, de fapt nu ceapă, ci coaja de la ceapă care să fie iute? Nu, păi nu există. Înăuntru, acolo e esenţa. E ca ceapa în sensul că la suprafaţă pare inocent şi plăcut, te gândeşti chiar că o să îţi facă mare plăcere. Dar e o capcana! Pe măsura ce treci de primul strat şi te îndrepţi cu inocenţă şi naivitate spre al doilea şi al treilea şi al patrulea, observi că nu te mai poţi opri, vezi că ceva te atrage spre miez. Spre esenţa însăşi.

Spune-mi tu mie daca exact lucrul asta nu e un semn al prezentei raului si uratului. Ba da! Vezi, esti de acord cu mine, deci suntem deja doi care credem la fel.

Stii cum e cu el? E exact ca un sicriu pe care-l vezi intr-o zi calduroasa de vara. Sicriul arata asa de bine pe din afara. Taiat la dimensiunile tocmai potrivite, lacuit, ornamentat, mai ales, din lemn de esenta tare, captusit in interior, dar capacul – purtator credincios al unui mesaj scris cu litere aurii sau argintii – dupa caz – in italice, iti lasa un mesaj in constient si subconstient: inauntru e un trup mort. Un trup mort in care, intr-o zi calduroasa de vara, un prim vierme mic scutura adormit din cap, se trezeste si vazandu-se acolo striga cat il tine gura: MANCAREEEEE!!! Pentru ca in cateva ore, altii, asemenea lui sa scuture adormiti din cap si sa inceapa sa devoreze cele cateva zeci de kilograme care ii gazduiesc cu generozitate.

Crezi ca el in sine n-o sa-ti faca numic? Crezi ca e bun, altruist, frumos si pe langa asta te mai face fericit pe tine. Ia mai gandeste-te o data! E de ajuns ca un prim „vierme” din asta sa intre, ca mai pe urma sa scuture din cap adormit din cap si sa strige din toti rarunchii: MANCAREEE!!! Si asta e doar inceputul! Asa incepe de fiecare data: cu o infatisare placuta, cu promisiuni pt fericirea ta, cu dimensiuni potrivite, lacuit, cu suprafata neteda. Dar asta e doar inceputul, prietene! Ia seama! Ce daca exteriorul e inscriptionat frumos si cu gust, cu litere frumos trasate in italic sau bold, sau in auriu sau argintiu? Ce daca suprafata straluceste? E doar suprafata, interiorul e iute ca ceapa, e respingator chiar. Nu e deloc placut, si in scurta vreme te vei trezi din euforia placerii provocate de exterior si vei face cunostinta cu interiorul, cu esenta insasi care nu se poate sa-ti produca euforie in nici un fel, ci in cel mai fericit caz groaza. O groaza care isi va pune amprenta pe tine, pe viata ta, pe abilitatea ta de a percepe frumosul, pe relatiile tale, pe familia ta, pe prietenii tai, pe mintea ta, pe sufletul tau, pe credinta ta.

Si asta doar pentru ca tu crezi, nu, esti convins ca „e inocent”, „e mic”, „e doar unul”, sau, „nu stie nimeni”, dar e o capcana!

Asa-i ca incepi sa te prinzi? E vorba de atrocitatea asta care e pacatul.

Niciodata nu vei fi fericit cand faci ceva ce e pacatos.

Asculta aici, nu sunt nici singurul si nici primul care spune asta. Unul, cu mult inaintea mea a spus raspicat ca pacatul vrea sa ma inghita, un altul a spus ca pacatul sta ca un zid intre mine si Creatorul meu. Si cand te gandesti ca au mai fost multi, multi altii pe langa noi trei care au suferit de pe urma lui si multi altii care sustin si azi ca pacatul e un rau.

Amice, toate astea sunt pentru binele tau, nu ti le-am spus pentru ca imi place mie sa vorbesc mult si nu aveam despre ce sa vorbesc, ci le-am spus pentru ca trebuia sa le auzi, pentru ca sa-ti faca bine.

Deci asa e cu pacatul, nu face deloc bine, oricat de bine ti s-ar infatisa, la esenta ustura si miroase greu. Mai gandeste-te o data: vrei o viata care sa fie tinuta tot timpul intr-o capcana care miroase greu si care te distruge incet, sau vrei o viata in care sa poti percepe frumosul, sa te poti bucura de el, sa te poti bucura privind un rasarit sau apus de soare?

Stii ceva, pacatul iti fura bucuria si puterea de a te bucura de frumos!