să se aşeze un fel de ceaţă tăcută un fel de praf căzut uşor precum timpul pe-o mobilă să scrii în el cu degetele…
mart.9
Arhive pe etichete: tăcere
iun.15
dacă-i spui numele dispare
adulmec tăcere cu plămânii-o fac bulgări în timp ce-o adulmec o tai cu privirea în loc s-o admir şi-o respir… (ea) e o lume a sfârşitului (la început a fost cuvântul, nu?) a prăpastiei ce se cască după ultima literă a vorbei ce cască a-lene cu sunetele la subraţ la subsuoară dă-o-ncolo nu-i da apă lingvistică las-o să moară… în sărăcia ei de pustie… ea e istoria nescrisă a scrisului e liniştea din ochii glumei şi-a râsului amintirea unei memorii uitate ce nu ştie cum o cheamă (şi nu ştie că nu ştie) nu poate număra 1… 1000 nu ştie de el… sau de ea nu se ştie pe sine nu se poate-ntrupa că moare când îşi spune pe nume …dispare
apr.21
înzăpezitele noastre poteci
ce munţi de tăcere-ntre văile noastre doar amintirile cărărui mai vibrează semn că inima nu s-a oprit în loc ci încă visează venele bătute de umbletul ei sângerează şi-acuma ecouri ce duc în spate raniţe de idei pe marginile prăpăstioase şi-adânci ale neînţeleselor goluri când vom sfărma atâta stâncă de piatră cu timidele noastre ciocane? aud vorba ta cum îmi bate la uşă ca un cioc mult prea mic într-o coajă prea mare ce prăpăstii în sufletul nostru ce piscuri himalaice de tânjire triunghiulare umbre tatuate le leagă-n cărărui de amintire şi-arunc din valea mea lasou de vorbe cu herghelia suflului grămadă în prea îndepărtata ta câmpie de dincolo de munţii cu zăpadă de am lăsa toţi caii să alerge cu ropotul de vorbe în copite poate că drumeţiile-ar învinge şi s-ar preface geru-n avalanşe şi până-n văi s-ar tot topi s-ar tot prelinge…
apr.20
funia curgătoare a vorbelor
pe urmă tăceam din ce în ce mai des de parcă venise noaptea vorbirii şi se rarefia (tot mai mult) între noi aerul transparent al rostirii pocnea tot câte-un fir din funia curgătoare la distanţe inegale şi triste ca nişte bule de oxigen între buza degetului mijlociu şi cealaltă buză îndepărtată cumva … a degetului mare trăgeam mâţa de coadă şi se vedea câte-o stea căzătoare cu spatele-n flăcări întrerupea cu zgomot de rupturi tăcuta noapte (de parcă) în întunericul nopţii răsărea câte-o amintire de şoapte strânsă de gât sugrumată de lipsă se-neacă în golurile vorbelor rare niciun testament de urmaşi moştenire nu se-ntinde la umbra mlădiţei strigare
ian.27
Lucian Blaga: „Către cititori”
„Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plângă şi n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele, de-aceea – lăsaţi-mă să umblu mut printre voi, să vă ies în cale cu ochii închişi.”
ian.26
ceartă gesticulată
mă-ngroapă-n tăcere ceasurile lungi gropari ce-aruncă-ntruna pulberea mută în adâncirea trecerii de timp zici c-aplecată moartea mă sărută io-i scuip ‘napoi sărutul ei tăcut şi mă-nfior de tremură grădina şi în noroiul ce se naşte mut m-afund în braţele ce le deschide tina că-s pământesc din măduvă în os cusut cu fire ne-nţelese de viaţă ca să mă caut tre’ să mă descos din nopţi de nerostire-n dimineaţă groparilor: voi muţilor călăi ai vorbelor ce v-ar putea opri cu mâinile întinse vă sugrum gâtleju-nchis şi nopţile pustii să scot măcar un geamăt de la voi cum voi vă aruncaţi mutul pământ cu vorbe să vă-mproşc eu… cu noroi
nov.17
tăcere
în memoria zilei ce-a trecut:
mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte
nov.5
speechless (love)
n-am cuvinte cât te iubesc dar voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meu voi face semne cu el de parcă în noaptea aceasta deasă a tăcerii numai lumina acestei lanterne se-aude şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărut şi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte îţi va face inima să tresară şi faţa ta să ia din nou aminte la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuie neputincioasele cuvinte lipsă? când am zâmbetul la mine tot timpul… ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească să te-ajungă să te-ngroape cum frunzele toamnei biruie pomul de parcă eu aş fi tu iar tu omul tu eşti Cuvântul ia-te-napoi: (ce târg ar fi ăsta între noi doi?!) îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdea ruptă atunci la trecerea ta pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfalt pe care tu le umpli coborând din înalt rupturi pe nişte petece de hârtie cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti: tăcerile tale cu care iubeşti
oct.7
una dublă
Nu doar că nu zici nimic, însă şi taci…
iun.6
la umbra unei tăceri:
… acolo mă feresc de lumina vorbelor.
apr.30
geneză tăcută
din ce-i făcută piatra şi de ce-i tare? ea-i un fel de mâncare apelor şi pentru moale e dezertare dar iarba? pare a fi alcătuită din verde iar verdele-i o parte de lumină ce are primăvara rădăcină aeru-i tare dacă ai aripi… mintea ne zboară cu-aripa afară… iarba ne creşte de dă peste pleoapă şi cu pietre dintre măselele apei ne-adapă doar tăcerea pluteşte o frunză de zgomot pe-ntinsa ei scufundare în sus dac-ar ştii ne-ar da naştere nouă da’ nu ştie să spună şi nu are de spus
apr.25
ce nevoie mai e de vorbe
şurub rotund în amprentă de lemn tăcut ca o confesiune nespusă statornic ca un prieten indiferent ca o slugă credincioasă supusă cu amprenta lui metalică de fier în sine inclusă când te-au înşurubat prima dată simţeai crezând că-i mişcarea de revoluţie amprenta de lemn nu-ţi va fi plictiseală vei orbita în ea ca-ntr-o soluţie cu amprenta ta lungă de oţel la nimereală
feb.13
viermi de lumină ciuruie noaptea
îmi cade o umbră-ntreită pe foaie în şiruri de becuri se gată lumina întinsă pe câmpuri nescrisă bătaie discordie-n istorii ascunsă stă vina * cu cine se luptă steagul de stradă şi-şi flutură stâlpu-n avampostul de noapte tăcuta victorie n-are loc nici în şoapte tăcută îşi poartă splendida paradă * se-ntâmplă vreodată ca degetul mâinii să gate-ntreruperea să-i coacă finalul şi-atunci laolaltă spectatori mareşalul pornesc să găsească scânteia pădurii
feb.3
în staţia unui afiş
îşi pusese un deget pe buză pe buza de jos către colţ peste ruj peste orice-ngrădire chiar peste şoaptele întunecate ale tăcerii *
ceara consumă proiectele mainii scriind undeva pe-un perete undeva pe-un şerveţel undeva într-o poezie de dragoste sub privieliştea frunzelor prinse de iarna dansand pe masa cantecului de jazz îmbătate de aroma stradală a unei staţii prinsă de-un afiş… *
a ajuns acolo ca o flacără de cafea măcinată prinsă cu lipici de geamul unui ochi *
am oprit langă o buză întredeschisă „mai sunt 5 minute” pe urmă o să vină autobuzul şi-am să mananc autobuza în loc de ciocolată langa cafea *
din oprire-n oprire degetul peste ruj mi-a devenit puls *
nu mai eram cand s-a uitat altcineva pe geamul altui ochi după aşteptarea ce alerga să prindă sub afişul unei buze întredeschise sub deget ultima şoaptă ce merge spre casă
ian.25
Tăcerea întotdeauna înseamnă „ceva”
Folosesc aproape în fiecare zi Messenger-ul (IM =Instant Messaging) ca să comunic cu prietenii, sa stau „in touch”, să transmit sau să primesc într-un mod rapid şi ieftin informaţiile de care am nevoie.
Totuşi, aşa ca şi alţii „traduc” cand în mod corect, cand în mod eronat tăcerea ce apare din diferinte cauze. Am găsit 8 interpretări ale tăcerii. Le împărtăşesc cu voi…
click pe poză:
călătorru' 