Arhive pe etichete: creştere

Nichita Stănescu: Contemplarea lumii din afara ei

Standard

„PARTEA I : NERVUL TERESTRU

l. Cel care a murit despre
cel care nu s-a nascut

Ne trebuie un timp care sa ne impace
felul nostru de a fi,
care sa ne lumineze ochii,
ochii care au inceput sa creasca anapoda
pe tot cuprinsul fiintei noastre,
ochii din nari si din degete,
ochii grosi din calcaie
precum si ochii
pe care-i eliminam tot timpul din noi
sub ciudata infatisare a cuvintelor
si a strigatelor.

El va fi vedere,
noi stim aceasta,
el va fi vedere.
De aceea i-am si pregatit
paturile ochilor nostri
pe care-i tinem neplansi.
Pentru el ii tinem curati si neplansi
sa aiba unde trage peste noapte
in orice secunda ar veni
cand va veni.

11707492_1442484042741604_6296293133694474458_n

2. Nervul terestru

Iata prima parte a descrierii :
aici, in aceasta zona cosmica
sub pleoapa albastra.
toti se mananca pe toti.
Neintrerupt,…”
[…]

Citește în continuare:
http://www.nichitastanescu.eu/opere/poezii/contemplarea_lumii_din_afara_ei.html#.Ve_JrJfQPQ0

per total (gând 1)

Standard
gândurile şi-au făcut cuib sus în creştet:
ca să-şi hrănească puii tot ciugulesc simţirea
şi-şi vâră ciocu’ până-n carne…

Mâne ca scurtă a creşterii

Standard
a rămas mică ultima creştere
pe semne c-am crescut
se văd manşetele cu glezne lungi
şi nişte gânduri mugurii au înverzit
*
din vechiul nou în noul nou
surpriză înţeles pentru cuvântu’ „altfel”
când am pierdut ce-am fost am plâns
ca un copil ce spune tuturor că E
*
din trunchiul plin de noduri al schimbării cresc
cum anul creşte tot schimbând noaptea pe zi
şi pierde şi câștigă tot mereu
vechiu-nceput cu noul început
*
chiar nici o pierdere nu-i dezgolită de câștig
cum plânsu’ -nmugureşte-n bucurii
(iar mugurii-s amari până-nfloresc)
rămasă mică manşeta vechilor schimbări se bucură plângând
de mâna ce a depăşit-o’n mers
şi-i face semn de neştiut
cu ochiul schimbului deschis-închis
„pe semne c-am crescut…”

bătaia fluturilor cenuşii

Standard
căzută fruntea-n mână mi-a deschis
un zbor de fluturi cenușii
un zbor multicolor
ca ‘mbrăţişarea de arătură a unui plug
ca baterea de câmpi şi de ogor
*
ştiind că-i doare lovitura mea
nu m-am oprit să le trimit
mulţimi întregi de paşi
scrisori d’amor – cuvinte ca nişte bătăi ce dor-
un dor spre ce-i deschis
cu chinul lung şi luminos de stea
*
căzută fruntea a lăsat
întredeschis în palma ei un loc uşor
ca un fior
un locușor ca pana unui fluture de-abis
ca îndrăzneala minţilor din vis
ce se uimesc pe ele cu ce-i nou
*
în toamnă mi-a căzut din palma mea
rodul crescut de locul gol
rodul rămas ca loc deschis
sub fruntea de ogor şi câmp
sub arătura lui de gând
pe care-l bat cu-asprimea primăverii
tot crescând
căzută fruntea-n mână mi-a deschis
un zbor de fluturi cenușii

O mână spală pe alta

Standard
Nu există creştere fără schimbare
Nu există schimbare fără pierdere
Nu există pierdere fără durere!
***
Existând schimbare există creştere
Existând creştere există câștig
Existând câștig există bucurie!

locul unde-a fost cândva un cui

Standard
mi-a rămas inima piele şi os
ca o grimasă-n colţul zâmbetului ei
ca locul unde-a fost cândva un cui
cu un tablou în el
ca o valiză ce şi-a pierdut călătoria
şi singurul ei rost
*
găsită-i gara-n locul pierderii de tren
iar lungii paşi pierduţi s-au regăsit c-odihnă-n ei
în locul coacerii e vânt
îl văd stând printre pomi mereu pitit şi nevăzut
mereu altfel cu părul lui cel blond
şi prietenos
cu tocurile-nalte şi deschide
la lemn de măr şi la bătăi
*
pierdută foamea s-a găsit
sătul mi-e la-ndemână  să-nţeleg
cuvinte cum ar fi „`ndeajuns” „destul”
şi anii ce-s pierduţi se văd
în vasta-mpărăţie a unui pom
cu fala ei tronând pe cap
a verde crud…
*
privirile de ochi pierdute sunt
şi-n locul lor găsit un ochi intact
e gata să îşi piardă zi de zi
întreagă revărsarea ce nicicând
pierdută nu va ştii că s-a pierdut
*
când pierzi ceva câștigi un loc
găseşti când pierzi şi nu ştii c-ai găsit nici ce
un set ce-i nou nouţ de întrebări
ce s-au pierdut de fostul lor stăpân
şi-n locul gol ce şi-au găsit
pierdut eşti tu

e ca o coacere de fruct

Standard
nuferii crescuţi din lacurile blagiene cu noroi
nu sunt ai mei
de ce-i am eu cum de privirea mea îi face să plutească-i
un mister
o umbră neagră pe sub ape
o umbră de-amintire ce-am uitat
*
moroiul meu e vindecarea mea cu gust amar
e frumuseţea care zace-n el
ca o reflecţie-n albul nuferilor
de dedesubt de cer
în mersul (m)eu spre un alt eu
ca unda-n timp
cu timp perfect
şi ca o coacere de fruct ce nu-i
nici prea târziu
nici timpuriu

amarul lucrului singur

Standard
ouăle-s rele
am încercat să le fac poezie şi n-au vrut
am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit
le-am spart coaja şi şi-au stricat forma
iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni
de le-a pălit culoarea obrajilor
*
la ce-mi trebuie mie răutatea lor
am uns albuşul cu nişte ulei
le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura
să le îndulcesc răutatea
le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar
*
le-am luat cu binişorul
le-am luat cu bătaia
le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc
să le dovedesc că există iadul bucătărie(i)
negat de îndărătnica lor răutate
*
după o vreme le-a rodit dulceaţa
într-o altă formă
în îmbrățișarea neprietenoasă
a contopirii şi-a focului
*
astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”

trecere de pietoni

Standard

creşte un vis în firul de iarbă nepăsător la coasă şi la paşi la uşile de bloc ce stau închise la crunta tiranie din oraş

creşte mereu spre stele şi spre noapte nespus de bucuros că nu e pom cu rădăcinile înfipte înspre şoapte nedezrădăcinate de atom

tresare-n vis sub legănarea lină a vieţilor ce-l mângâie trecând îl scaldă ceru-n lacrima lui plină de visul ce-i prelins până în gând

creşte în firul de iarbă un vis de o perseverenţă uimitoare şi în tânjirea lui spre paradis se dăruieşte uscării către soare

amintire

Standard

nu-mi vine să cred:  caietului deschis îi creşte o pagină nouă

cu fructe cu tot gata coaptă

închid ochii şi suspin adânc: până-n cotor

până-n ideea creşterii

până dincolo de timp

(până) dincolo de-amintire

ploile fricii

Standard

mă tem de ploile ce vor veni ca nişte profeţii încă nescrise

căzând de-a dreptu-n zile fistichii, să spele praful de-mpliniri promise


mi-e frică de tulpinile cu ţepi, cu spini închişi, cu ascuţirea-n sevă

ce-or înflori luând ploile în piepţi, ca-ntinsul unei mâini de veche Evă

***

din păcătosul fruct nu beau un strop, să nu îşi poarte curgerea prin mine

las fricile să-mi curgă lin pe chip, să sape-n riduri zâmbet, nu ruine

semintele pacatelor „mici”

Standard

 mi/am adus aminte (in seara asta) cateva versuri dintr/o poezie ce prezinta (frumos de altfel) gravitatea micului pacat al minciunii, cum se tine el de mana cu alte pacate, cum deschide usa unor nebanuite episoade.

cine nu a spus o minciuna nevinovata ca sa iasa cu „fata curata” dintr/o situatie oarecare, banala?

cine nu a furat cativa banuti din pantalonii tatalui (eu da!), sau de acolo de unde stia ca ii pune, uitand sa faca de cunoscut „imprumutul”? 🙂

cine nu a categorisit pacatele in „grave” si „nevinovate”?

acum sa ne legam asa, chiar de toate „boabele”? n/am putea ignora pur si simplu „necesarele” maruntele minciuni, sa nu fim chiar atat de seriosi cu ele, mai bine cautam un banc, zicem o gluma si inchidem ochii la intregul lor proces de „crestere” 

E noapte. La o masă, plecat peste hâtie,
cu-abecedaru-n faţă stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
Zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
“…Şopârlele-s frumoase …şi-s repezi… şi-s cuminţi”.
Uşor el dă o foaie. Şi alta …Şi-ncă una .
Apare papagalul…păunul şi păuna…
Şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un … Dar stai… afară… cine a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă : “ E cineva ?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi ?— Mi-e frig…îngheţ…
Copilule , deschide pentr- un sărman drumeţ !
-Dar cine eşti? Mi-e frică.-Sunt mic…-Să-ntreb pe tata !
-Nu-l întreba ! Deschide că plouă cu găleata !
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
-Dar cine eşti ?-Un vierme…-O , viermii nu prea-mi plac.
-Dar eu sunt mic…o scamă… Şi , când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig !
Şi i-a deschis băiatul: -Noroc şi seară bună !
-Noroc… Dar unde-i ploaia ?- A stat … Nu vezi că-i lună?
Hi-hi! …A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
-Sunt eu ! Dar cartea unde-i ? Ia dă-mi-o să ţi-o rod !
Apoi o să dau fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide uşa,
că trag şi eu cu coada o burfniţă flămândă !
-O bufniţă ? Mi-e frică! -Dar bufniţa e blândă …
-Sunt bufniţa ! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascuzi !
Să fii ascuns de mama , de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
-Eu … Mă cunoşti .Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
-Eu ştiu că vulpea strică … -Ce ? -Viile …-Poveşti !
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi !
-Dar e păcat …-N-ai teamă ! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute…
Şi-acum …deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn ! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţe ! … încolăcimii sale !
-Nu , n-o primesc ! Mi-e frică ! Afară ! … Prea târziu …
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
Dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-mbrăţişare ! Cum i se frânge trupul !…
-Aşaa ! Sunt deznădejdea ! Acum… apare lupul !
Vai ! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… “Tată!”
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de copil se rup.
-Tu dormi ? îi spuse tata. Şi lecţia n-ai scris !
Ce bine-i lângă tata ! Ce bine c-a fost… vis…

.............................................

“Minciuna nu-i o crimă” , se spune câteodată.
“E-un vierme mic, ce trece . Şi floarea-i tot curată…”
Nu , floarea nu-i curată ! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua .
Întâi e o verigă, apoi un lanţ : robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când desnădejdea, trecând în grabă pragul,
Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul ? Doar o minciună …Prima.
Minciuna e o crimă ! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme ! Tu strigă-n grabă : “Tata!”
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman !
Alungă primul oaspe , căci ultimu-i Satan! 
Un vierme mic - Costache Ioanid

omoplatul îşi aruncă umbra

Standard

între omoplat şi inimă s-a ascuns sufletul

timid ca un puber…

printre umeri îşi aruncă din cand în cand curiozitatea

cu voce de bariton

– ai răguşit? întreabă zambetul şi gropiţele din obraji

el roşeşte!

creşte fără să poată umple locul dintre inima tot mai mare

şi omoplatul ce-şi aruncă peste ea umbra

(ca) un sărut în care se ascunde un suflet

pană la seceriş

Standard

cumplită recoltă anul acesta

de fapt, puţin diferită de anul trecut…

şi nici măcar nu ştiu cui să îi bag de vină

sacilor, mie, semănătoarei, pămantului!?

nu puţine fire haine de grau sunt neghină.

plusul (+) din minusuri (-/-)

Standard

cand răstorn zidurile îmi pare lumea altfel.

cand închid cartea dispare o lume,

cand dorm mă plimb printre vise însă niciodată nu (mă) rătăcesc – am ca punct de reper ceasul.

cand scriu mazgălesc foaia, omor pasta de pix(eli) şi printre mizeria ce-o fac se vede totuşi ceva prăfuit de vreme.

cand şterg praful nu înlătur vechimea ci doar dovada (ei);

cand deschid ochii trăiesc, cand îi închid trăiesc altfel. cand tac ascult (mai cu atenţie), cand ascult (încep să) gandesc, cand gandesc trăiesc mai adanc, mai intens. rad şi plang! după ce gandesc ceva fac schimbări şi orice culoare ar avea lumea sau ochelarii, nu reuşesc să vad cateodata decat alb-negru.

şi nu mai sunt eu, sunt noi. confuz atunci vreau să mă aleg pe mine-eu şi pe mine-noi, fără să vreau să mă despart de vre-unul. atunci cand mă despart mă rup şi mă împart şi o parte din mine se duce şi nu mai vrea să fie a mea, se înstrăinează şi-şi ia alt nume. partea din mine care rămane, creşte ca să umple golul!

şi-s tot eu fără o parte din mine.

cand sunt minus, eu minusu eu, mă întorc de pe o parte pe alta în repeziciunea schimbării măcar să mă văd plus. tot jucandu-mă,  sunt! tot schimbandu-mă, în joaca iluzorie a oglindirii constat că pot din două minusuri să fac un plus, chiar dacă matematic dă mai puţin.

cu puţinul meu mă strecor între singurătate să se trezească altfel, că nu mai e!