Nichita Stănescu: Contemplarea lumii din afara ei

„PARTEA I : NERVUL TERESTRU

l. Cel care a murit despre
cel care nu s-a nascut

Ne trebuie un timp care sa ne impace
felul nostru de a fi,
care sa ne lumineze ochii,
ochii care au inceput sa creasca anapoda
pe tot cuprinsul fiintei noastre,
ochii din nari si din degete,
ochii grosi din calcaie
precum si ochii
pe care-i eliminam tot timpul din noi
sub ciudata infatisare a cuvintelor
si a strigatelor.

El va fi vedere,
noi stim aceasta,
el va fi vedere.
De aceea i-am si pregatit
paturile ochilor nostri
pe care-i tinem neplansi.
Pentru el ii tinem curati si neplansi
sa aiba unde trage peste noapte
in orice secunda ar veni
cand va veni.

2. Nervul terestru

Iata prima parte a descrierii :
aici, in aceasta zona cosmica
sub pleoapa albastra.
toti se mananca pe toti.
Neintrerupt,…”
[…]

Citește în continuare:
http://www.nichitastanescu.eu/opere/poezii/contemplarea_lumii_din_afara_ei.html#.Ve_JrJfQPQ0

Publicitate

per total (gând 1)

gândurile şi-au făcut cuib sus în creştet:

ca să-şi hrănească puii tot ciugulesc simţirea

şi-şi vâră ciocu’ până-n carne…

Mâne ca scurtă a creşterii

a rămas mică ultima creştere

pe semne c-am crescut

se văd manşetele cu glezne lungi

şi nişte gânduri mugurii au înverzit

*

din vechiul nou în noul nou

surpriză înţeles pentru cuvântu’ „altfel”

când am pierdut ce-am fost am plâns

ca un copil ce spune tuturor că E

*

din trunchiul plin de noduri al schimbării cresc

cum anul creşte tot schimbând noaptea pe zi

şi pierde şi câștigă tot mereu

vechiu-nceput cu noul început

*

chiar nici o pierdere nu-i dezgolită de câștig

cum plânsu’ -nmugureşte-n bucurii

(iar mugurii-s amari până-nfloresc)

rămasă mică manşeta vechilor schimbări se bucură plângând

de mâna ce a depăşit-o’n mers

şi-i face semn de neştiut

cu ochiul schimbului deschis-închis

„pe semne c-am crescut…”

bătaia fluturilor cenuşii

căzută fruntea-n mână mi-a deschis

un zbor de fluturi cenușii

un zbor multicolor

ca ‘mbrăţişarea de arătură a unui plug

ca baterea de câmpi şi de ogor

*

ştiind că-i doare lovitura mea

nu m-am oprit să le trimit

mulţimi întregi de paşi

scrisori d’amor – cuvinte ca nişte bătăi ce dor-

un dor spre ce-i deschis

cu chinul lung şi luminos de stea

*

căzută fruntea a lăsat

întredeschis în palma ei un loc uşor

ca un fior

un locușor ca pana unui fluture de-abis

ca îndrăzneala minţilor din vis

ce se uimesc pe ele cu ce-i nou

*

în toamnă mi-a căzut din palma mea

rodul crescut de locul gol

rodul rămas ca loc deschis

sub fruntea de ogor şi câmp

sub arătura lui de gând

pe care-l bat cu-asprimea primăverii

tot crescând

căzută fruntea-n mână mi-a deschis

un zbor de fluturi cenușii

O mână spală pe alta

Nu există creştere fără schimbare

Nu există schimbare fără pierdere

Nu există pierdere fără durere!

***

Existând schimbare există creştere

Existând creştere există câștig

Existând câștig există bucurie!

locul unde-a fost cândva un cui

mi-a rămas inima piele şi os

ca o grimasă-n colţul zâmbetului ei

ca locul unde-a fost cândva un cui

cu un tablou în el

ca o valiză ce şi-a pierdut călătoria

şi singurul ei rost

*

găsită-i gara-n locul pierderii de tren

iar lungii paşi pierduţi s-au regăsit c-odihnă-n ei

în locul coacerii e vânt

îl văd stând printre pomi mereu pitit şi nevăzut

mereu altfel cu părul lui cel blond

şi prietenos

cu tocurile-nalte şi deschide

la lemn de măr şi la bătăi

*

pierdută foamea s-a găsit

sătul mi-e la-ndemână  să-nţeleg

cuvinte cum ar fi „`ndeajuns” „destul”

şi anii ce-s pierduţi se văd

în vasta-mpărăţie a unui pom

cu fala ei tronând pe cap

a verde crud…

*

privirile de ochi pierdute sunt

şi-n locul lor găsit un ochi intact

e gata să îşi piardă zi de zi

întreagă revărsarea ce nicicând

pierdută nu va ştii că s-a pierdut

*

când pierzi ceva câștigi un loc

găseşti când pierzi şi nu ştii c-ai găsit nici ce

un set ce-i nou nouţ de întrebări

ce s-au pierdut de fostul lor stăpân

şi-n locul gol ce şi-au găsit

pierdut eşti tu

e ca o coacere de fruct

nuferii crescuţi din lacurile blagiene cu noroi

nu sunt ai mei

de ce-i am eu cum de privirea mea îi face să plutească-i

un mister

o umbră neagră pe sub ape

o umbră de-amintire ce-am uitat

*

moroiul meu e vindecarea mea cu gust amar

e frumuseţea care zace-n el

ca o reflecţie-n albul nuferilor

de dedesubt de cer

în mersul (m)eu spre un alt eu

ca unda-n timp

cu timp perfect

şi ca o coacere de fruct ce nu-i

nici prea târziu

nici timpuriu

amarul lucrului singur

ouăle-s rele

am încercat să le fac poezie şi n-au vrut

am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit

le-am spart coaja şi şi-au stricat forma

iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni

de le-a pălit culoarea obrajilor

*

la ce-mi trebuie mie răutatea lor

am uns albuşul cu nişte ulei

le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura

să le îndulcesc răutatea

le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar

*

le-am luat cu binişorul

le-am luat cu bătaia

le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc

să le dovedesc că există iadul bucătărie(i)

negat de îndărătnica lor răutate

*

după o vreme le-a rodit dulceaţa

într-o altă formă

în îmbrățișarea neprietenoasă

a contopirii şi-a focului

*

astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”

trecere de pietoni

creşte un vis în firul de iarbă nepăsător la coasă şi la paşi la uşile de bloc ce stau închise la crunta tiranie din oraş

creşte mereu spre stele şi spre noapte nespus de bucuros că nu e pom cu rădăcinile înfipte înspre şoapte nedezrădăcinate de atom

tresare-n vis sub legănarea lină a vieţilor ce-l mângâie trecând îl scaldă ceru-n lacrima lui plină de visul ce-i prelins până în gând

creşte în firul de iarbă un vis de o perseverenţă uimitoare şi în tânjirea lui spre paradis se dăruieşte uscării către soare

amintire

nu-mi vine să cred:  caietului deschis îi creşte o pagină nouă

cu fructe cu tot gata coaptă

închid ochii şi suspin adânc: până-n cotor

până-n ideea creşterii

până dincolo de timp

(până) dincolo de-amintire

ploile fricii

mă tem de ploile ce vor veni ca nişte profeţii încă nescrise

căzând de-a dreptu-n zile fistichii, să spele praful de-mpliniri promise

mi-e frică de tulpinile cu ţepi, cu spini închişi, cu ascuţirea-n sevă

ce-or înflori luând ploile în piepţi, ca-ntinsul unei mâini de veche Evă

***

din păcătosul fruct nu beau un strop, să nu îşi poarte curgerea prin mine

las fricile să-mi curgă lin pe chip, să sape-n riduri zâmbet, nu ruine

semintele pacatelor „mici”

 mi/am adus aminte (in seara asta) cateva versuri dintr/o poezie ce prezinta (frumos de altfel) gravitatea micului pacat al minciunii, cum se tine el de mana cu alte pacate, cum deschide usa unor nebanuite episoade.

cine nu a spus o minciuna nevinovata ca sa iasa cu „fata curata” dintr/o situatie oarecare, banala?

cine nu a furat cativa banuti din pantalonii tatalui (eu da!), sau de acolo de unde stia ca ii pune, uitand sa faca de cunoscut „imprumutul”? 🙂

cine nu a categorisit pacatele in „grave” si „nevinovate”?

acum sa ne legam asa, chiar de toate „boabele”? n/am putea ignora pur si simplu „necesarele” maruntele minciuni, sa nu fim chiar atat de seriosi cu ele, mai bine cautam un banc, zicem o gluma si inchidem ochii la intregul lor proces de „crestere” 

E noapte. La o masă, plecat peste hâtie,
cu-abecedaru-n faţă stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
Zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
“…Şopârlele-s frumoase …şi-s repezi… şi-s cuminţi”.
Uşor el dă o foaie. Şi alta …Şi-ncă una .
Apare papagalul…păunul şi păuna…
Şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un … Dar stai… afară… cine a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă : “ E cineva ?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi ?— Mi-e frig…îngheţ…
Copilule , deschide pentr- un sărman drumeţ !
-Dar cine eşti? Mi-e frică.-Sunt mic…-Să-ntreb pe tata !
-Nu-l întreba ! Deschide că plouă cu găleata !
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
-Dar cine eşti ?-Un vierme…-O , viermii nu prea-mi plac.
-Dar eu sunt mic…o scamă… Şi , când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig !
Şi i-a deschis băiatul: -Noroc şi seară bună !
-Noroc… Dar unde-i ploaia ?- A stat … Nu vezi că-i lună?
Hi-hi! …A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
-Sunt eu ! Dar cartea unde-i ? Ia dă-mi-o să ţi-o rod !
Apoi o să dau fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide uşa,
că trag şi eu cu coada o burfniţă flămândă !
-O bufniţă ? Mi-e frică! -Dar bufniţa e blândă …
-Sunt bufniţa ! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascuzi !
Să fii ascuns de mama , de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
-Eu … Mă cunoşti .Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
-Eu ştiu că vulpea strică … -Ce ? -Viile …-Poveşti !
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi !
-Dar e păcat …-N-ai teamă ! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute…
Şi-acum …deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn ! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţe ! … încolăcimii sale !
-Nu , n-o primesc ! Mi-e frică ! Afară ! … Prea târziu …
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
Dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-mbrăţişare ! Cum i se frânge trupul !…
-Aşaa ! Sunt deznădejdea ! Acum… apare lupul !
Vai ! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… “Tată!”
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de copil se rup.
-Tu dormi ? îi spuse tata. Şi lecţia n-ai scris !
Ce bine-i lângă tata ! Ce bine c-a fost… vis…

.............................................

“Minciuna nu-i o crimă” , se spune câteodată.
“E-un vierme mic, ce trece . Şi floarea-i tot curată…”
Nu , floarea nu-i curată ! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua .
Întâi e o verigă, apoi un lanţ : robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când desnădejdea, trecând în grabă pragul,
Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul ? Doar o minciună …Prima.
Minciuna e o crimă ! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme ! Tu strigă-n grabă : “Tata!”
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman !
Alungă primul oaspe , căci ultimu-i Satan! 

Un vierme mic - Costache Ioanid

omoplatul îşi aruncă umbra

între omoplat şi inimă s-a ascuns sufletul

timid ca un puber…

printre umeri îşi aruncă din cand în cand curiozitatea

cu voce de bariton

– ai răguşit? întreabă zambetul şi gropiţele din obraji

el roşeşte!

creşte fără să poată umple locul dintre inima tot mai mare

şi omoplatul ce-şi aruncă peste ea umbra

(ca) un sărut în care se ascunde un suflet

pană la seceriş

cumplită recoltă anul acesta

de fapt, puţin diferită de anul trecut…

şi nici măcar nu ştiu cui să îi bag de vină

sacilor, mie, semănătoarei, pămantului!?

nu puţine fire haine de grau sunt neghină.

plusul (+) din minusuri (-/-)

cand răstorn zidurile îmi pare lumea altfel.

cand închid cartea dispare o lume,

cand dorm mă plimb printre vise însă niciodată nu (mă) rătăcesc – am ca punct de reper ceasul.

cand scriu mazgălesc foaia, omor pasta de pix(eli) şi printre mizeria ce-o fac se vede totuşi ceva prăfuit de vreme.

cand şterg praful nu înlătur vechimea ci doar dovada (ei);

cand deschid ochii trăiesc, cand îi închid trăiesc altfel. cand tac ascult (mai cu atenţie), cand ascult (încep să) gandesc, cand gandesc trăiesc mai adanc, mai intens. rad şi plang! după ce gandesc ceva fac schimbări şi orice culoare ar avea lumea sau ochelarii, nu reuşesc să vad cateodata decat alb-negru.

şi nu mai sunt eu, sunt noi. confuz atunci vreau să mă aleg pe mine-eu şi pe mine-noi, fără să vreau să mă despart de vre-unul. atunci cand mă despart mă rup şi mă împart şi o parte din mine se duce şi nu mai vrea să fie a mea, se înstrăinează şi-şi ia alt nume. partea din mine care rămane, creşte ca să umple golul!

şi-s tot eu fără o parte din mine.

cand sunt minus, eu minusu eu, mă întorc de pe o parte pe alta în repeziciunea schimbării măcar să mă văd plus. tot jucandu-mă,  sunt! tot schimbandu-mă, în joaca iluzorie a oglindirii constat că pot din două minusuri să fac un plus, chiar dacă matematic dă mai puţin.

cu puţinul meu mă strecor între singurătate să se trezească altfel, că nu mai e!