de ce-ar fi cum ţi se pare că este: dimensiune şi culoare… când evident lumea n-a avut niciodată 3 dimensiuni şi râul fluviului nu-i afluent şi afluentul nu-i adăugare sau ceva-n +… socoata aceasta o altă matematică măsoară lumina cu tot cu fluviul ei deşi greşeşte în calculul poetic rezonează când cu ochiul când cu pata de culoare din noi sau alte simţuri afluente celor 5 cu care noi avem un obicei că lungimea şi apele n-au formă fixă (nici n-au… avut)
ce subţire şi-ntinsă e linia aceasta rămasă în urma tocirii de deget burete de umbră pre(a)lungă
e pânza de carne cu nimb de portrete semnează-ţi retuşul cu colţul privirii sau lacrima stoarsă din imensa-ţi visare şlefuieşte-mi forma ce încă mă doare cu mâna ta neagră ca noaptea iubirii doar tu şi cu mine să ştim ce înseamnă mâzgălitul fermoar ce închide secretul pentru restul privirilor eticheta de sârmă e cuiul ochiului sprijinindu-şi „portretul” ce întinsă şi lungă e linia aceasta rămasă în urma tocitului deget…
(cică) Nu vedem lumina (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)
Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.
Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu „adevărat” e traducerea.
te duc în peşterile lipsite de lumină ale memoriei ca pe o pradă de război bucată cu bucată în care nu ştiu cum pe întuneric pe pipăite găsesc mereu ceea ce caut cu inventarul gândului lopată cu ce te duc acolo şi-n ce fel nu pot să prind cu ochiul o poveste parcă-s în tren şi în fereastră oşti gonesc războie care se distrug într-o victorioasă-nlănţuire şi cuibăresc în min(t)e tot mereu aripi şi ouă calde de uimire uitarea ea asemenea ruginii capitonează glasul care cheamă cu demiurg cuvânt ce nu-i supus rostirii făuritoarea pradă de război cu care iar mă lupt ‘cercând victorios ne mai contând cum ai ajuns acolo să te adun si să te-aduc ‘napoi
am apăsat turn-on-ul frunzei de smochin şi s-a luminat zâmbetul prietenos alteori serviciul solicitant şi-obositor sau personalitatea ce-a trecut testul body-language-ului esenţial cui îi mai este străină limba aceasta? încrucişarea firelor pe pieptul reclamei…
Nu te am decât atunci când te-arăt…
” Literatura este viaţă. Dacă vrei să ştii ce simt şi ce experimentează oamenii în adâncul fiinţei lor, nimic nu poate fi mai bun decât citirea povestirilor şi a poeziilor rasei umane. Scriitorii de literatură au darul de a observa şi mai apoi de a exprima în cuvinte experienţele esenţiale ale oamenilor.” – Ferestre spre lume, Leland Ryken
P.S. Poza e făcută în nordul Italiei in Bellagio, „Perla lacului Como”, după cum îi zic localnicii 🙂 … aşa e floarea asta în mijlocul pietrelor, o perlă; aşa e viaţa, firavă, agăţată de stâncile dure şi lipsite ale adversităţi. Aşa e câteodată poezia (pentru mine cel puţin), ca o pată de culoare pe fondul gri din stânga şi din dreapta.
O să scriu despre floarea asta, şi despre zidul ce-o creşte… o să scriu ! 🙂
călătorru' 