n-am cuvinte cât te iubesc dar voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meu voi face semne cu el de parcă în noaptea aceasta deasă a tăcerii numai lumina acestei lanterne se-aude şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărut şi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte îţi va face inima să tresară şi faţa ta să ia din nou aminte la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuie neputincioasele cuvinte lipsă? când am zâmbetul la mine tot timpul… ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească să te-ajungă să te-ngroape cum frunzele toamnei biruie pomul de parcă eu aş fi tu iar tu omul tu eşti Cuvântul ia-te-napoi: (ce târg ar fi ăsta între noi doi?!) îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdea ruptă atunci la trecerea ta pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfalt pe care tu le umpli coborând din înalt rupturi pe nişte petece de hârtie cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti: tăcerile tale cu care iubeşti
Arhive pe etichete: vorbire
n-am ajuns încă !
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ? voi ajunge sufletul vechiului şi-l voi (şi) depăşi ? voi ajunge din urmă din nou(l)? cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată în lacrimi se-neacă în ele în gustul amar de tăcere mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă fără lumina niciunui foc fără cutie poştală fără scrisori fără veşti fără joc… ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi Dumnezeule ? ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ? un punct într-o margine de cuvânt sau nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme în urma unor lipsuri de mersuri… joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei ce-ai să câştigi ? care ţi-e marea dorinţă ce vrei ? împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent nişte minute nişte ore nişte secunde despică burţile nerostirilor până-n tăceri desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău rupe rămânerea-n urmă de-ajungere mai noul de mai noul de ou… voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi latura stângă lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2 plimbările tale cu spatele funia ‘nodată în buriculpământului dedesubtul plimbărilor întâiul răsărit al cuvântului … (..?)
vorba-i titlu’
vorbesc prin ţigară cu fum şi prin desene vorbesc cu baloane cu litere scrisul îl spun loviturilor le vorbesc prin tampoane
vorbesc prin privire cu ochi şi prin semne vorbesc către mână întunericului îi spun către foc depărtări-i vorbesc cu-o minciună
vorbesc cu un drum către stea ea vorbeşte cu noaptea spre mine nebuniei îi spun acadea pe o limbă vorbită de bine
vorbesc prin cafea cu plăceri ce şoptesc şoapta lor printr-o cană cu mânere vorbesc prin mâner şi prin tremur vorbesc o capcană
către lume vorbesc printr-un geam ce mi-l port ca pe-o casă în spate la nevoie-i vorbesc cu ce am prin zerouri, prin lipsă, prin roate
vorbesc către aer plămân şi prin tuse vorbesc cu răceală cu ideea vorbesc prin volum viitorul ascultă cu-o şcoală
numai gura nicicând, niciodat’ nu mi-o folosesc la vorbire prin deschiderea ei – ce ciudat – către orbi le vorbesc cu orbire
virtutea tăcerii
zice un proverb latin că oamenii ne cred filosofi pana in momentul in care vorbim, iar pe urmă trebuie să ne spună: „dacă tăceai filosof rămaneai!”
în contextul tumultuos al vieţii, al multelor decizii rapide pe care trebuie să le luăm, e foarte dificil cateodată să alegem între tăcere şi vorbă, între a vorbii şi a tăcea. pe cat de necesar e cateodată să vorbim, să ne apărăm drepturile sau cauza (sau drepturile si cauzele altora), pe atat de necesar e să tăcem.
marea întrebare e cum ştiu? cum pot avea discernamantul acela de a alege cea mai bună variantă dintre cele două?
a nu vorbi atunci cand trebuie e o dovadă fie de slăbiciune, fie de laşitate, fie de necunoştinţă. a nu tăcea atunci cand trebuie e o dovadă de prostie, de mandrie, de infatuare. a fi în stare să te abţi atunci cand iţi vine să vorbeşti (să acţionezi atunci cand iţi vine să reacţionezi) e un semn al săpanirii de sine, al disciplinei, al înfranării.
„Cine îşi înfranează vorbele cunoaşte ştiinţa şi cine are duhul potolit este un om priceput. Chiar şi un prost ar trece de înţelept dacă ar tăcea, şi de priceput dacă şi-ar ţinea gura.”
e important să ştiu să tac, tot la fel de important ca a ştii să vorbesc!
„Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni cu el. – Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept!”
înţeleptul Solomon constata că trebuie să le facem pe amandouă; şi să tăcem şi să vorbim, insă în contextul timpului şi al împrejurărilor potrivite.
„tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei”
WWJD?
„Isus S-a infatisat inaintea dregatorului. Dregatorul L-a intrebat: „Esti Tu „Imparatul Iudeilor?” „Da”, i-a raspuns Isus, „sunt.” Dar n-a raspuns nimic la invinuirile preotilor celor mai de seama si batranilor. Atunci Pilat I-a zis: „N-auzi de cate lucruri Te invinuiesc ei?” Isus nu i-a raspuns la niciun cuvant, asa ca se mira foarte mult dregatorul.”
dacă e folosită la timpul şi în contextul potrivit tăcerea este o virtute!
„La o întrebare prost pusă se răspunde prin tăcere.” – proverb indian
„Face mai mult zgomot un copac ce cade, decât toată pădurea care creşte în tăcere.” – proverb indian
„Tăcerea este sanctuarul prudenţei.” – Baltasar Gracian
„Înţeleptul gândeşte în tăcere, prostul vorbeşte fără să gândească.”
„Tăcerea este virtutea proştilor.” – Francis Bacon
„Tăcerea este marea artă a conversaţiei.” – William Hazlitt
„Momentele ocazionale de tacere pe care le-a avut au facut conversatia lui chiar incantatoare.” – Sydney Smith 🙂 înseamnă că se apropie momentul să tac!
evident că s-a scris mult, mult mai mult despre tăcere
după tipul de temperament pe care îl am, eu gandesc în timp ce vorbesc, gandesc după ce vorbesc (din păcate 🙂 ), îmi aşez gandurile scriind.
tu cum faci? cum îţi vine să faci?
un fel de călătorie în timp
unii zic că „prostul învaţă din greselile lui iar inţeleptul din greşelile altora.”
alţii zic că vorba asta-i altfel:
Omul intelept invata din greselile altora…
Omul inteligent invata din greselile proprii…
iar omul prost nu invata nici macar din greselile lui…
eu nu ştiu ce să zic…
se poate ca vorbele să fie adevărate…şi totuşi nu cred că nu dorim să facem noi înşine prostiile noastre, nu neapărat spre a învăţa din ele, ci pentru a vedea cum e, pentru a trăi senzaţia, pentru a gusta trăirea…
e foarte interesant (pentru mine) să încerc să călătoresc în trecut, să încerc să-mi imaginez cum a văzut lumea ce ştii ce „personaj”, despre care au ramas scrise cateva randuri. să încerc să gandesc cam cum ar fi gandit el, sa simt cam aceleaşi lucruri, să încerc să prind acţiunile sau reacţiunile lui…
evident că e o încercare aproape falimentară (atunci şi acolo nu e aici şi acum). şi totuşi pentru mine e o încercare provocatoare şi plăcută