o invenție cu greutate

e greu a inventa o floare
al cărei miros suntem

ar însemna să nu ne ținem mireasma
doar pentru noi
grea și atârnândă mereu
soare care să nu lumineze doar
înlăuntrul lui
egoism care până la urmă se-mpute

invenția asta nu-i nici de ieri
nici de azi
e exact mirosul pe care scriu prostii
dezacordate
inspirând adânc
s-ajung dacă pot
la greutatea despre care vorbeam

e o cură de-ngrășare a miresmei
până când timpul
asemenea apei
nu se mai evaporă
și dintr-o dată putem merge
pe ape cu-ncredere
pășind din floare-n floare
în marea lumii cu miros
neînflorit încă

și dintr-o dată
facem mai multe
și dintr-o mare facem oceane
și dintr-o gheață
evaporare
din a cărei nori plouă
a-legând susul de jos
într-un amestec
prielnic

e greu a inventa o floare
…dar nu imposibil

Publicitate

ce-artă!

tu vezi în balta mea un lac adânc

şi eu zâmbesc când zici că-i

plin de peşte

că-s bărci în el ce-noată

surâzând şi-o mie de culori

ascund câte-o poveste…

 

tu zici ‘nainte fără să te-opreşti

eu dau din cap mereu

ca un zăvor

că bălţile sunt gropi ascunse-n ploi

lipsite de crăpări şi de izvor

 

dar tu o ţii pe-a ta

şi nu te laşi

mă-mpingi cu vorbele răstite lin

simt unde cum se-ntind

cu-vânt sub paşi

simt peşti cum mă străbat

şi stele cum mă ţin…

 

mă ţin de vorbă cu risipa lor

mă ţin în ele vii – o amintire

mă ţin de-a lor toiag sprijinitor

mă ţin ca scaiul de o potrivire

 

eu neg… şi dau din cap şi zic că nu

iar tu zâmbeşti

fără să-mi dai dreptate asculţi

cu-o pleoapă apele gemând

şi marea de priviri

care se zbate

 

…din când în când m-aşez

pe malul tău

ca un pescar cu undinţa

în mână dorind să prind un somn

sau un ecou

să-ţi iau din ochiul

timpului curgând o zi

sau de ce nu

o lună

 

…iată cum

cum poate cineva cu mâna

să culeagă stele(le) viorii

din pomul încă necopt 

al universului?

 

vă spun eu cum (poate)

simplu!

într-o lume paralel-perpendiculară

deopotrivă

într-un univers al foii în care 

mâna cu degete e pasta curgândă 

şi albastră sau luminoasă în sine

a culegerii

 

în universul acela sau acesta 

mai bine

în care întinderea mâinii spre stea 

este egală cu viteza curgerii cuvintelor 

din interminabilul meteorit al minei

ce se izbeşte în rămăşiţele liniate ale pomului 

producând un adevărat crater 

ideatic

 

în el va ploua razele stelei 

ce a fost culeasă

lacrimile ei cuneiforme şi glaciare

în care tot felul de peşti vor scoate 

la suprafaţă tot felul de bule 

de interpretare

 

într-o astfel de livadă

fiecare patriarh al propriei lumi 

muşcă cu zgomot din pomul cunoştinţei 

unui altfel de bine

unui altfel de rău de dinaintea 

blestematei izgoniri în cealaltă livadă

încă necreată de cunoaştere…

 

iată cum!

 

 

jumătatea care este

e linişte mare pe mare cum e lapte şi pâine pe masă

pluteşte frica pe vânt şi pe ape cum plutesc consecinţele-n fapte

prea multă apă

jumătate-i făcută din soare că doar e univers

nu mulţi poli sau cfr vie ce-o veni

poa’ să plouă sau să ningă sau să viscole

sau să viscolească cu coasa de crivăţ până în labirintul melancoliei

din care nu mai ieşim şi peste care stă ca un capac

nesfârşitul ocean al fanteziei pe care nu ne dăm că n-avem plută

şi oh e ştiut că plută au doar unii

ăia care vers cu vers îşi construiesc zborul din aripile rupte ale eşecului

şi încercării

e linşte mare pe mare…

 

n-am ajuns încă !

de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?

 

voi ajunge sufletul vechiului

şi-l voi (şi) depăşi ?

voi ajunge din urmă din nou(l)?

cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri

stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată

în lacrimi se-neacă în ele

în gustul amar de tăcere

mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor

nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei

cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă

fără lumina niciunui foc fără cutie poştală

fără scrisori fără veşti fără joc…

 

ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi

Dumnezeule ?

ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?

un punct într-o margine de cuvânt sau

nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme

în urma unor lipsuri de mersuri…

 

joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei

ce-ai să câştigi ?

care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?

 

împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent

nişte minute nişte ore nişte secunde

despică burţile nerostirilor până-n tăceri

desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău

rupe rămânerea-n urmă de-ajungere

mai noul de mai noul de ou…

 

voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi

latura stângă

lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2

plimbările tale cu spatele

funia ‘nodată în buriculpământului

dedesubtul plimbărilor

întâiul răsărit al cuvântului …

 (..?)

I am = Eu am

se uită năucul la o vorbă şi-un „nu”

englezii când spun „am” spun „sunt”

*

sunt două îmbrăcări de drum de loc

la fel

şi-s capete de drum gândind

opus

*

sunt am

şi peste umăr mă tot uit

cum trec pe lângă mine-n ritm alert

şi mă autodepăşesc

şi văd cum nu m-ajung nici cu privirea

de parcă e o stea ce peste ani

se vede într-o noapte

sus pe cer

*

un gând cu-n gând în el

îmi face dintr-o cretă un contur

ce-i mult prea mic ca să încap în el

cu buzunarele cămări

şi lacătul închis de vorba „nu”

*

nu am nu sunt

năuc se uită ochiul până-n el

se caută pe mână pe picior

şi-şi zice că n-ar fi

n-are idee de contur

interior exterior

*

îl am pe „nu” da’ dacă-l folosesc

mă subminez

am fost am vrut am când am nu

din fiecare câte-un pic

în buzunaru’ stâng…

*

şi-l am pe „nu” ca pe-un fermoar

ca pe un nasture de pus la zid

ce sunt

ca pe-o parolă de acces la stări

la ochi bogat şi

ochi sărac

*

ce ai? mă-ntreabă într-o zi

o acadea (impresia rea)

am… amuţit şi am răspuns:

„doar sunt!”

lumina ce-o rosteşti

cuvintele Tale la început

luminau întunericul devorându-l

dovedindu-i că nu-i

şi-i arătau lipsa de jur împrejur…

când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit

când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris

pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu

sămânţa aceea de foc

ce-şi aruncă copiii prin ani

spiralat ai făcut sul gândul Tău

şi l-ai vorbit

el a fost prima limbă ce-a fost

îngrămădite literele s-au supus

şi-au stors din sensul lor mici galaxii

cu tot mai mici priviri şi sensuri

ce ascund în ele altele noi

cum fiecare sâmbure îşi poartă

altu’n adânc

azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechi

dar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridici

cu care le zdrobeşti şi le sfărâmi

…şi ca să faci (un) loc altora noi

le scoţi afară pe bucăţi

ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul”

şi-abia acum aud

lumina ce-o rosteşti după mulţi ani