Arhive pe etichete: critica

vedere de la…

Standard
tu locuieşti în gazde străine
şi prin ele câteodată 
mă scuipi
las’ să mă scuipe
zice inima-n mine
poate-am orbit
poate nu mai văd bine
(sau simt de-mprumut
reîntoarsă la lut)
scuipă-mă-n ochi 
de-a dreptul cu tină 
să văd pământul 
pământesc peste ei
mustind o neagră 
străină lumină…
 
Anunțuri

Da, îmi apăr poezia!

Standard

A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.

Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.

Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit  fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea?  Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă. 

Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).

Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor,  şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -,  deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte  dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.

Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…

Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…

Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.  

Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.

Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie  contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi  Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate.  Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.

 Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.

 Da, îmi apăr poezia…

Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:poetry06_plakat-detail

„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund

păi nu te doare
ba da”

dacă tăceam, filosof rămâneam…

Standard

…dar cum să rămâi ceva ce nu eşti?…

acum după ce am vorbit, am dovedit vorbind (unora cel puţin) că aparenţele înşeală, că aşa-zisul „filosof” nu există, sau există puţintel ascuns pe undeva prin adâncurile mele, acum că mi-am luat şi piatra asta de pe inimă, pot vorbi liniştit în continuare 🙂

criticii ce altceva au de făcut decât să critice… 

ce, n-a mai văzut lumea cizmari cu papucii rupţi sau poeţi fără poezie (pe nedrept şi paradoxal numiţi aşa, desigur)

ce, oare o singură definiţie are, mereu alta decât aia ciugulită de mine?

Pământul îşi vede mai departe de dubla lui rotaţie. De ce ar fi singurul?

Vă urez (pentru azi) „învârtiri” neameţitoare… 🙂

poetul şi nespusele lui frici

Standard
poetul (nu) se teme de cuvinte
el şi-a mântuit înfricarea
el merge cu bicicleta mereu înainte
peste ape(l) având mereu acolo-ntre coarnele ei
farul aprins
 
el e-mpins să-mpingă de ele
să tragă de ele cum trag vâslele de apă
şi întind copiii joaca pe
corzile gumei de mestecat
 
după ce-o termină de savurat
până prind miros opririle a mere
o adună-ntre degete şi-o lipeşte când
de marginea interioară a mesei când
de chenarul interior al fricii
amprentând în ea un bileţel de curaj
ca pe-o firmitură din masa copioasă
pe care-şi (de)scrie (ne)înfricarea
bucată cu bucată
 
el dezamorsează mina 0.5 (sau chiar altă cifră)
şi calcă neînfricat peste fiecare pastă
anume ca să explodeze
şi să-mproaşte în ochii voştri zăcământul ei de tărie
de comerţ între gânduri de-argint
ba chiar cu schije de aur şi diamante
care de repede ce plonjează
nu le vede decât ochiul ce devorează
lumina minelor lui
cu pupila neagră – cosmic universală
gaura neagră scobită înadins
în drumurile stelelor din noi
 

…spre pomenirea ei

Standard
            Când era Isus în Betania, în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; si, pe când sta El la masã, ea a turnat mirul pe capul Lui. Ucenicilor le-a fost necaz, când au vãzut lucrul acesta, si au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, si banii sã se dea sãracilor.”

Când a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceti supãrare femeii? Ea a fãcut un lucru frumos fatã de Mine.  Pentru cã pe sãraci îi aveti totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mã aveti totdeauna.

Dacã a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a fãcut lucrul acesta în vederea pregãtirii Mele pentru îngropare.

         Adevãrat vã spun cã oriunde va fi propovãduitã Evanghelia aceasta, în toatã lumea, se va spune si ce a fãcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.”

Săptămana Mare – ultima săptămana petrecută de Isus împreună cu ucenicii Săi înainte de patima Sa, înainte de moartea şi învierea Lui a fost o săptămana încărcată de evenimente şi emoţie, întalniri, discuţii, remarci, reacţii, critici sau comentarii, atat din partea lui Isus cat si a celor cu care a avut de-a face.

De remarcat afirmaţia pe care o face Isus despre femeia aceasta care are curajul să iasă din „normal” si să îşi arate, să-şi exprime iubirea, aşa cum a ştiut ea cel mai bine: „…în toată lumea se va spune ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” – şi eu sunt unul care impresionat de gestul ei, iată o pomenesc în zilele astea de aducere aminte a acelor zile.

Ruptă de cotorul multelor păreri Pagina umplută de păreri străine

Stă mototolită în mana tremurandă Care-a pus alături lucruri şi iubire.  

Sub socoata-n grabă a zilei ce trece  Arde nerăbdarea foaia amanării,

Scrumul ei rămană paşilor pecete Statul mult pe ganduri rudă-i nepăsării.  

Păşind pragul casei plină de bărbaţi Foaia albă-i scrisă de nepotrivire

Lor le pare însă tristă risipire Nardul ce se varsă-n gestul de iubire.  

Adunată-n vorba acceptării Lui Şifonata foaie’a acuzării,

 Cu mireasmă fină de parfum Nu găseşte loc în cărţile uitării.

________________________________________________________________________

varianta 2 🙂

Pagina umplută de priviri străine
Ruptă din cotorul multelor păreri
Stă mototolită în mana tremurandă
Ce curge din lucruri parfum de iubire.
 
Sub socoata-n grabă a zilei ce trece
Arde nerăbdarea foaia amanării,
Scrumul ei il lasa paşilor pecete
Statul mult pe ganduri rudă-i nepăsării.
Foaia albă scrisă cam nepotrivit
Li se pare crunta, tristă risipire
ce cauta ea intre ei, aici?
de ce-si varsa nardu-n gestul de iubire?
Adunată-n vorba acceptării Lui
Şifonata foaie’a acuzării,
Cu mireasmă fină de parfum
Nu găseşte loc în cărţile uitării.

sub stropii judecăţii de sus (criticilor mei)

Standard

nu sunt doar nişte schiţe verbale

a punctelor de vedere întrerupte-n contur

o caricatură forţată-ntre randuri

un chip aruncat din verigă-n verigă

deformat, fragmentat şi obscur.

conştient sunt că rotundul şi pătratul din mine

o întreagă geometrie revarsă vorbind

ce-mi pare simetric, frumos, bun şi bine

condamnat e  de unii sub osandă de fals, mărginaş şi hain.

îmi şopteşte alergarea gâfâită

să îmi las cărăruia şerpuită şi grea

şi s-alerg cu mulţimea-n maratonul minciunii

concurând competiţiei din ea.

ne plouă pe toţi prin umbrele umbrite

picurii judecăţii de sus

în confunzia de chipuri pătate

cu pete-aruncate sau stropi de noroi

importantă-i competiţia cu mine

mai puţin competiţia cu voi