Arhive pe etichete: metaforă

dialogul nostru-i o stea…

Standard

el e un cal sărit șotronic
de pe vârful stelei pe-un altul
tăind planurile vechi
în sfere cu colțuri ovale
rotunjite pe-o parte
mai ales
și mult mai…

o stea în cinci colțuri
inegal
înmulțite
într-o mereu o altă
socoată
călătorind
cu viteza luminii

brațele ei întinse

she doesn`t love me

Standard

ea nu mă iubește
ea iubește potrivirea dintre tunet și fulger
poezia strecurată acolo
scrisoarea peste care-i curg balele
eu cel din fantezia ei
pe el îl iubește
nu pe mine

când sunt o scrisoare – atunci da!
când sunt un sentiment de-al ei
o simțire
când sunt o adiere de șoaptă
un zâmbet

ea nu mă iubește pe mine
decât atunci
când nu sunt eu…
decât o prelungită îmbrățișare
degetele prelungi pe pielea de pe ceafă
și mai ales atingere verbală
a sufletului

ea nu mă iubește
nici mai mult
nici pe mine
decât atunci când sunt noaptea
cu care se luptă lumina ei
în pieptul ei
sau sus pe crestele de gânduri

ei îi place muzica focului
trosnirea dansată a căldurii
îi place să știe ce va fi mâine

eu sunt o flacără ce arde
funia mișcătorului pod
lumina ce-alungă viitorul știut
și-aruncă umbre peste el
umbre calde pe care
nu le poate prinde cu palmele
pe care nu le poate iubi

ea nu mă iubește
ea iubește metafora amestecului
noroiul dintre cer și pământ

al 3-lea umăr

Standard

crescut brusc
s-a-nchis pământul peste tine
pământul negru al firului de ață
umăr sub umăr
umăr înrădăcinat
umăr adânc
proptea solară pentru lumina
ochilor mei
rădăcină de tunet ce prinzi
și-aduci aproape zborul râului
sub largile aripi de pește
și zumzet de frunze susținut
de neîntreruptul cântec

umăr,
tu fulger al emoțiilor mele
pământ sub asfalt
sub încălțări și sub umblet
arbitru al joggingului de dimineață
album al pozelor scufundătorului soare

lumea mea prelungă își proptește saltul
în rotula ta imaginară
ştiută doar de mine

779aea737de659dbb26a93c4388a3323

Marin Sorescu: Bancă de lemn în mijlocul mării

Standard

„Dacă aș avea mijloace,
n-aş face nimic altceva
decât o bancă de lemn
în mijlocul mării.
Construcţie grandioasă
de stejar geluit,
să respire pe ea,
în timpul furtunii,
pescăruşii mai laşi.

E destul de istovitor să tot împingi
din spate valul,
dându-i oarecare nebunie;
vântul, el, mai degrabă,
s-ar putea aşeza acolo
din când în când.
Şi să zică aşa, gândindu-se la mine:
“N-a făcut nimic bun în viaţa lui,
decât această bancă de lemn,
punându-i de jur-împrejur marea.”

M-am gândit bine,
lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.
Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini
în mijlocul sufletului.”

corăbii second hand

Standard

…te cunosc doar din spusele altora
ca pe-o mireasmă fără de floare
ca pe-o recenzie fără de film
doar vorbe second hand mi te mâzgălesc în ureche și ochi
doar gândurile mâinii tale mă țin de mână
strecurându-se printre degete ca o ploaie
căzută din cer sau o lacrimă
dintr-un ochi nevăzut…

strădanie sărată de pe marginea frunții tale
sau ce știu eu a cui…

dacă palmele tale miros a cui
ce știu eu…?
dacă ești (sau nu) cel mai frumos dintre oameni
nu pot decât să (mă-)ntreb

să compar? …cu cine să (te) compar și-n ce fel?
că oricum nu te cunosc decât din spusele altora, Doamne…
ca pe istoria la care n-am fost martor
de la care-am lipsit ad-literam

sălășluiești în cerurile tale și prin cotloanele obscure ale memoriei
…ce știu eu ce uni-vers e ăla
cu câte ceruri
pe câte straturi
ajuns acolo cu corăbiile astea second hand
ale vorbei
ca o marfă în cufere

și-n hamacul gândului te legeni
zâmbind sub soarele acestei cunoașteri
și-n semnele de întrebare crești o cultură
a viitorului ascuns
în sâmburele primăverii până-n cules
din raza de soare până-n boaba de vin
de-a lungul viei cu mlădiță cu tot

te cunosc doar din vorbele altora
ca pe un munte-ntr-o poză
ca pe o vacanță într-o dorință secretă
sau un secret
ne-mpărtășit încă
la nimeni…

360

timiditate?

Standard
mugure ce eşti…
început de floare
 
 

regele foc al cunoaşterii

Standard
până-n jarul ce trebuie dus altei lumi
fără trebuie
ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul
ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă
dorul de-a arde de-a lungul munţilor
sacrii de-a lungul mormanelor de minute
clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm
viaţa
te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii
în joacă…
 
s-a picurat în tine focul de apă
cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu
şi straniu
ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice
din erele unei memorii ce nu-mi aparţine
decât prin dăruire
şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil
ultimul leagăn al scânteii
înainte de consumare
să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe
ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise
– imposibil de citit în întunericul nescrierii ei –
 
păr de foc cu crengile mâinilor prin el
cu pere inelare împodobire
să fie furate cândva de dincolo de gard
doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan
cu fitilul faptei şi la lumina
strălucirii ei să ardă povestea
prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu
prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt
prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe
lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine
prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează
de cunoaşterea rece
 

De-aici se naşte poezia…

Standard

(cică) Nu vedem lumina (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)

Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.

Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu „adevărat” e traducerea.

prima zi

Standard

fă din răsadul mormântului un loc de pelerinaj

rostogoleşte piatra sau mai bine rosto-goleşte piatra

şi rupe sigiliul de la gură

unora gura le este un mormânt deschis

altora le miroase a-nviere

şi-ntreaga săptămână-i duminică

melancolie de iarnă

Standard
pădurea-i aprinsă de-un foc mult prea leneş
ce-n curând va rămâne cenuşă
cu vatra-ngheţată în albul ei cuget
călcată-n picioare de sănii de muget
şi ţinut la distanţă de uşă
*
– rămâi conştiinţă cu suflu-ţi departe
mi-ai pus peste geamuri perdele de gheaţă
mă sperie şi zorii şi tu dimineaţă
rămâi conştiinţă afară
cum scrisul necitit rămâne în carte…-
*
s-a stins focul pădurii lăsând doar schelete
carbonizate în negru de cracă
rămasă-ntre zile ca sabia în teacă
peste tot agăţată cu albul scaiete
cenuşa se mută aici parcă toată…

limba imaginii

Standard

hai să vorbim metaforic,
e o limbă înţeleasă mai bine
de ce să le spunem aripi mici sau dulce de miere ?
mai bine le spunem albine !

să ne lăsăm imaginaţia să zboare,
să lăsăm fantezia s-o prindă
să facem din pământ o plimbare şi din cer
o zeamă de limbă

să bem băutura prin vârtejuri de îngeri
cum se sorb pe terase pahare cu paiul
să ne-atingă pe umăr
să ne depăşească
şi-apoi peste umăr
să ne zâmbească !

gânduri aurii

Standard

se zice că-n cer e mult aur
ascuns la vedere în pavelele străzilor
respirat de pomii cu mere de aur
de lângă râul auriu ce curge peste veşnicele lui pietre
de aur

singurul lucru care nu-i de aur în cer
e soarele;
– în rest, până şi stropii de ploaie
şi norii din care pleacă şi-n care se-ntorc
ca o pulbere valoroasă de a(b)ur –
totu-i reciclare aurie

dumnezeul la care tot aurul din cer se închină
e de aur
numai inimile celor ce-au ajuns acolo prin strămutare
nu-s aşa;
în rest totul, până şi privirea cu care contemplă ochii
şi sufletul celor ce contemplă
e de aur

valoarea aurului din cer e de aur
şi cerul de deasupra cerului e tot aşa
şi păsările ce străbat auriul aer
şi pomii ce-au drept rădăcină întregul pământ
totul

singurul lucru pe care nu-l înţeleg
(asta pentru că gândirea încă nu mi-e de aur)
e dacă aurul de acolo
a fost pus sau a fost scos din mine ?

no subtitles

Standard

e ca o viaţă prada şi ca o pradă viaţa fără să mai conteze cine a scris romanul

o huiduie ideea şi-o urmăreşte colţul

îngurgitând mogulul şi golanul …


patalamaua scrisă stă fără garnitură în gara cu marfare ce zac pe sub rugină

e viaţa un convoi legat locomotivă cu şine şi la mâini şi la picioare…


Marine, lasă gardu’ ! ‘ţi-atârnă la bărbie nebărbierirea ramă a statului de vorbă

cu poarta-nchisă viaţa ce stă în două coate captivă lângă vie e-o’ngrădire…


pradă prădează timpul cu pasu-i de felină sub ochiul viu de sticlă pentru documentare

e viaţa – strigă titlu’ …

… şi-i fără subtitrare

tuburi

Standard

din tuburi, multe tuburi ne e făcută carnea

şi-s ochii nişte goluri umplute de privire

când picuri cînd şuvoaie ni se prelinge starea

şi sufletul ne suflă în delire

… pla, pla, pleosc, pic…

ce nai sub anotimpuri pe-o margine de buză

oftează şi suspină şi respiră

în carnea care toată-i numa tuburi

pentru idee, pentru sânge, pentru fire

pink – poezia :)

Standard

pink-poezie

” Literatura este viaţă. Dacă vrei să ştii ce simt şi ce experimentează oamenii în adâncul fiinţei lor, nimic nu poate fi mai bun decât citirea povestirilor şi a poeziilor rasei umane. Scriitorii de literatură au darul de a observa şi mai apoi de a exprima în cuvinte experienţele esenţiale ale oamenilor.” – Ferestre spre lume, Leland Ryken

P.S. Poza e făcută în nordul Italiei in Bellagio, „Perla lacului Como”, după cum îi zic localnicii 🙂 … aşa e floarea asta în mijlocul pietrelor, o perlă; aşa e viaţa, firavă, agăţată de stâncile dure şi lipsite ale adversităţi. Aşa e câteodată poezia (pentru mine cel puţin), ca o pată de culoare pe fondul gri din stânga şi din dreapta.

O să scriu despre floarea asta, şi despre zidul ce-o creşte… o să scriu ! 🙂