el e un cal sărit șotronic
de pe vârful stelei pe-un altul
tăind planurile vechi
în sfere cu colțuri ovale
rotunjite pe-o parte
mai ales
și mult mai…
o stea în cinci colțuri
inegal înmulțite
într-o mereu o altă
socoată călătorind
cu viteza luminii
brațele ei întinse
…
ea nu mă iubește
ea iubește potrivirea dintre tunet și fulger
poezia strecurată acolo
scrisoarea peste care-i curg balele
eu cel din fantezia ei
pe el îl iubește
nu pe mine
când sunt o scrisoare – atunci da!
când sunt un sentiment de-al ei
o simțire
când sunt o adiere de șoaptă
un zâmbet
ea nu mă iubește pe mine
decât atunci
când nu sunt eu…
decât o prelungită îmbrățișare
degetele prelungi pe pielea de pe ceafă
și mai ales atingere verbală
a sufletului
ea nu mă iubește
nici mai mult
nici pe mine
decât atunci când sunt noaptea
cu care se luptă lumina ei
în pieptul ei
sau sus pe crestele de gânduri
ei îi place muzica focului
trosnirea dansată a căldurii
îi place să știe ce va fi mâine
eu sunt o flacără ce arde
funia mișcătorului pod
lumina ce-alungă viitorul știut
și-aruncă umbre peste el
umbre calde pe care
nu le poate prinde cu palmele
pe care nu le poate iubi
ea nu mă iubește
ea iubește metafora amestecului
noroiul dintre cer și pământ
crescut brusc
s-a-nchis pământul peste tine
pământul negru al firului de ață
umăr sub umăr
umăr înrădăcinat
umăr adânc
proptea solară pentru lumina
ochilor mei
rădăcină de tunet ce prinzi
și-aduci aproape zborul râului
sub largile aripi de pește
și zumzet de frunze susținut
de neîntreruptul cântec
umăr,
tu fulger al emoțiilor mele
pământ sub asfalt
sub încălțări și sub umblet
arbitru al joggingului de dimineață
album al pozelor scufundătorului soare
lumea mea prelungă își proptește saltul
în rotula ta imaginară
ştiută doar de mine
„Dacă aș avea mijloace,
n-aş face nimic altceva
decât o bancă de lemn
în mijlocul mării.
Construcţie grandioasă
de stejar geluit,
să respire pe ea,
în timpul furtunii,
pescăruşii mai laşi.
E destul de istovitor să tot împingi
din spate valul,
dându-i oarecare nebunie;
vântul, el, mai degrabă,
s-ar putea aşeza acolo
din când în când.
Şi să zică aşa, gândindu-se la mine:
“N-a făcut nimic bun în viaţa lui,
decât această bancă de lemn,
punându-i de jur-împrejur marea.”
M-am gândit bine,
lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.
Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini
în mijlocul sufletului.”
…te cunosc doar din spusele altora
ca pe-o mireasmă fără de floare
ca pe-o recenzie fără de film
doar vorbe second hand mi te mâzgălesc în ureche și ochi
doar gândurile mâinii tale mă țin de mână
strecurându-se printre degete ca o ploaie
căzută din cer sau o lacrimă
dintr-un ochi nevăzut…
strădanie sărată de pe marginea frunții tale
sau ce știu eu a cui…
dacă palmele tale miros a cui
ce știu eu…?
dacă ești (sau nu) cel mai frumos dintre oameni
nu pot decât să (mă-)ntreb
să compar? …cu cine să (te) compar și-n ce fel?
că oricum nu te cunosc decât din spusele altora, Doamne…
ca pe istoria la care n-am fost martor
de la care-am lipsit ad-literam
sălășluiești în cerurile tale și prin cotloanele obscure ale memoriei
…ce știu eu ce uni-vers e ăla
cu câte ceruri
pe câte straturi
ajuns acolo cu corăbiile astea second hand
ale vorbei
ca o marfă în cufere
și-n hamacul gândului te legeni
zâmbind sub soarele acestei cunoașteri
și-n semnele de întrebare crești o cultură
a viitorului ascuns
în sâmburele primăverii până-n cules
din raza de soare până-n boaba de vin
de-a lungul viei cu mlădiță cu tot
te cunosc doar din vorbele altora
ca pe un munte-ntr-o poză
ca pe o vacanță într-o dorință secretă
sau un secret
ne-mpărtășit încă
la nimeni…
mugure ce eşti… început de floare
până-n jarul ce trebuie dus altei lumi fără trebuie ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă dorul de-a arde de-a lungul munţilor sacrii de-a lungul mormanelor de minute clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm viaţa te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii în joacă… s-a picurat în tine focul de apă cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu şi straniu ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice din erele unei memorii ce nu-mi aparţine decât prin dăruire şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil ultimul leagăn al scânteii înainte de consumare să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise – imposibil de citit în întunericul nescrierii ei – păr de foc cu crengile mâinilor prin el cu pere inelare împodobire să fie furate cândva de dincolo de gard doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan cu fitilul faptei şi la lumina strălucirii ei să ardă povestea prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează de cunoaşterea rece
(cică) Nu vedem lumina (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)
Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.
Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu „adevărat” e traducerea.
fă din răsadul mormântului un loc de pelerinaj
rostogoleşte piatra sau mai bine rosto-goleşte piatra
şi rupe sigiliul de la gură
…
unora gura le este un mormânt deschis
altora le miroase a-nviere
şi-ntreaga săptămână-i duminică
pădurea-i aprinsă de-un foc mult prea leneş ce-n curând va rămâne cenuşă cu vatra-ngheţată în albul ei cuget călcată-n picioare de sănii de muget şi ţinut la distanţă de uşă * – rămâi conştiinţă cu suflu-ţi departe mi-ai pus peste geamuri perdele de gheaţă mă sperie şi zorii şi tu dimineaţă rămâi conştiinţă afară cum scrisul necitit rămâne în carte…- * s-a stins focul pădurii lăsând doar schelete carbonizate în negru de cracă rămasă-ntre zile ca sabia în teacă peste tot agăţată cu albul scaiete cenuşa se mută aici parcă toată…
hai să vorbim metaforic,
e o limbă înţeleasă mai bine
de ce să le spunem aripi mici sau dulce de miere ?
mai bine le spunem albine !
să ne lăsăm imaginaţia să zboare,
să lăsăm fantezia s-o prindă
să facem din pământ o plimbare şi din cer
o zeamă de limbă
să bem băutura prin vârtejuri de îngeri
cum se sorb pe terase pahare cu paiul
să ne-atingă pe umăr
să ne depăşească
şi-apoi peste umăr
să ne zâmbească !
se zice că-n cer e mult aur
ascuns la vedere în pavelele străzilor
respirat de pomii cu mere de aur
de lângă râul auriu ce curge peste veşnicele lui pietre
de aursingurul lucru care nu-i de aur în cer
e soarele;
– în rest, până şi stropii de ploaie
şi norii din care pleacă şi-n care se-ntorc
ca o pulbere valoroasă de a(b)ur –
totu-i reciclare auriedumnezeul la care tot aurul din cer se închină
e de aur
numai inimile celor ce-au ajuns acolo prin strămutare
nu-s aşa;
în rest totul, până şi privirea cu care contemplă ochii
şi sufletul celor ce contemplă
e de aurvaloarea aurului din cer e de aur
şi cerul de deasupra cerului e tot aşa
şi păsările ce străbat auriul aer
şi pomii ce-au drept rădăcină întregul pământ
totulsingurul lucru pe care nu-l înţeleg
(asta pentru că gândirea încă nu mi-e de aur)
e dacă aurul de acolo
a fost pus sau a fost scos din mine ?
e ca o viaţă prada şi ca o pradă viaţa fără să mai conteze cine a scris romanul
o huiduie ideea şi-o urmăreşte colţul
îngurgitând mogulul şi golanul …
patalamaua scrisă stă fără garnitură în gara cu marfare ce zac pe sub rugină
e viaţa un convoi legat locomotivă cu şine şi la mâini şi la picioare…
Marine, lasă gardu’ ! ‘ţi-atârnă la bărbie nebărbierirea ramă a statului de vorbă
cu poarta-nchisă viaţa ce stă în două coate captivă lângă vie e-o’ngrădire…
pradă prădează timpul cu pasu-i de felină sub ochiul viu de sticlă pentru documentare
e viaţa – strigă titlu’ …
… şi-i fără subtitrare
din tuburi, multe tuburi ne e făcută carnea
şi-s ochii nişte goluri umplute de privire
când picuri cînd şuvoaie ni se prelinge starea
şi sufletul ne suflă în delire
… pla, pla, pleosc, pic…
ce nai sub anotimpuri pe-o margine de buză
oftează şi suspină şi respiră
în carnea care toată-i numa tuburi
pentru idee, pentru sânge, pentru fire
” Literatura este viaţă. Dacă vrei să ştii ce simt şi ce experimentează oamenii în adâncul fiinţei lor, nimic nu poate fi mai bun decât citirea povestirilor şi a poeziilor rasei umane. Scriitorii de literatură au darul de a observa şi mai apoi de a exprima în cuvinte experienţele esenţiale ale oamenilor.” – Ferestre spre lume, Leland Ryken
P.S. Poza e făcută în nordul Italiei in Bellagio, „Perla lacului Como”, după cum îi zic localnicii 🙂 … aşa e floarea asta în mijlocul pietrelor, o perlă; aşa e viaţa, firavă, agăţată de stâncile dure şi lipsite ale adversităţi. Aşa e câteodată poezia (pentru mine cel puţin), ca o pată de culoare pe fondul gri din stânga şi din dreapta.
O să scriu despre floarea asta, şi despre zidul ce-o creşte… o să scriu ! 🙂
călătorru' 