Arhive pe etichete: ajungere

n-am ajuns încă !

Standard
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?
 
voi ajunge sufletul vechiului
şi-l voi (şi) depăşi ?
voi ajunge din urmă din nou(l)?
cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri
stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată
în lacrimi se-neacă în ele
în gustul amar de tăcere
mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor
nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei
cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă
fără lumina niciunui foc fără cutie poştală
fără scrisori fără veşti fără joc…
 
ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi
Dumnezeule ?
ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?
un punct într-o margine de cuvânt sau
nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme
în urma unor lipsuri de mersuri…
 
joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei
ce-ai să câştigi ?
care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?
 
împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent
nişte minute nişte ore nişte secunde
despică burţile nerostirilor până-n tăceri
desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău
rupe rămânerea-n urmă de-ajungere
mai noul de mai noul de ou…
 
voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi
latura stângă
lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2
plimbările tale cu spatele
funia ‘nodată în buriculpământului
dedesubtul plimbărilor
întâiul răsărit al cuvântului …
 (..?)

într-un om (neştiut şi haihui)

Standard
n-a ştiut niciodată să scrie cuvintele lui înşirate haihui
n-aveau formă de scris n-auziseră niciodat’ poezie
*
‘i-era rău şi vărsa ne-ncetat în cofraje betoane cu firul armat
ce-l aprindeau scânteile orişicui explodând primăveri şi haihui
*
nu ştia că nu ştie ignorant şi netot scria cu picioarele mersuri
agăţa cu privirea durerile-n cot
şi-şi vedea (de) scrisul frumos deformat ca pe firul ascuns în betonul armat
*
se pregătea de nu-ştiu-care război dintre însuşi şi-a fi
între vechi şi cei noi
săpa ziua-n tranşee adânci printre-a scrisului curcubeie şi stânci
şi tânjea dup’ acasă cu mersu’ napoi
cum tresare pământul sub ploi…
*
târziu într-un târziu a’nvăţat cratimă să scrie orice
şi-a făcut-o dictare şi-i dicta-nencetat alfabetul trăirii
neegalat ea-l scria timidă cu tăcerile ei de-l cânta până şi frunza
de tei
*
şi doru-l citea stând sub numele lui la umbra cuvântului
neştiut şi haihui ajuns o mulţime de mulţimi pe ţărmuri de mări
apropieri împletind depărtări
*
n-a ştiut niciodată c’o s-ajungă aici
tot scriind deformat cu mersul şontâc mânat prin curcubeie şi stânci
agăţat într-un cot ce-l durea ca o coardă sensibilă
într-un fruct ce-l mănânci…

Citire cu glas tare

Standard
n-am ajuns la capătul meu
mă prelungesc zi de zi încă
şi mă prelungesc cât pot de mult
 
stă mândria pe mine ca o haină
ce nu mă-ncape
prea strâmtă prea mică prea nepotrivită
cu frica mânecilor prea lungi
atârnându-mi spre începuturile mele pământeşti
fără formă de aripi
sau zbor
 
nici nu ştiu dacă am pornit deja în călătoria aceasta
spre capătul meu
şi mă jenează în ceafă
eticheta încă netăiată a confuziei
 
„mai e mult?” întreb stând pe loc
„mai e vreme?” întreb răbdarea
nerăbdător
şi vorbesc mult acoperindu-mă
fără să-i las loc să(mi) răspundă
cu mâna la gură mă acopăr
ca sub ascunderea unei jene
sau a unei ruşinări pudice
 
fiecare zi mă compostează şi mă scurtează
în trenul acesta al direcţiei întortocheate
(lipsit de direcţie – ce glumă gogonată :))
deocamdată îmi ştiu bine staţia:
 
m-am oprit şi azi pe peronul unei cafele
să citesc încă o dată cu glas tare
cu glas de granit
cu glas de piatră
sinele meu
eul meu
me-ul meu
n-a ajuns la capăt !