de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?voi ajunge sufletul vechiuluişi-l voi (şi) depăşi ?voi ajunge din urmă din nou(l)?cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceristă mută stă surdă cu ochii-n durere înoatăîn lacrimi se-neacă în eleîn gustul amar de tăceremucezeşte sufletu’n ea asemenea merelornu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra eicu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşăfără lumina niciunui foc fără cutie poştalăfără scrisori fără veşti fără joc…ce voi ajunge de nu-mi vei vorbiDumnezeule ?ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?un punct într-o margine de cuvânt sau nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme în urma unor lipsuri de mersuri…joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor meice-ai să câştigi ?care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procentnişte minute nişte ore nişte secundedespică burţile nerostirilor până-n tăceridesparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tăurupe rămânerea-n urmă de-ajungeremai noul de mai noul de ou…voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi latura stângă lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2plimbările tale cu spatele funia ‘nodată în buriculpământuluidedesubtul plimbărilor întâiul răsărit al cuvântului …
(..?)
n-a ştiut niciodată să scrie cuvintele lui înşirate haihuin-aveau formă de scris n-auziseră niciodat’ poezie*‘i-era rău şi vărsa ne-ncetat în cofraje betoane cu firul armatce-l aprindeau scânteile orişicui explodând primăveri şi haihui*nu ştia că nu ştie ignorant şi netot scria cu picioarele mersuriagăţa cu privirea durerile-n cotşi-şi vedea (de) scrisul frumos deformat ca pe firul ascuns în betonul armat*se pregătea de nu-ştiu-care război dintre însuşi şi-a fiîntre vechi şi cei noisăpa ziua-n tranşee adânci printre-a scrisului curcubeie şi stâncişi tânjea dup’ acasă cu mersu’ napoi cum tresare pământul sub ploi…*târziu într-un târziu a’nvăţat cratimă să scrie oriceşi-a făcut-o dictare şi-i dicta-nencetat alfabetul trăiriineegalat ea-l scria timidă cu tăcerile ei de-l cânta până şi frunzade tei*şi doru-l citea stând sub numele lui la umbra cuvântuluineştiut şi haihui ajuns o mulţime de mulţimi pe ţărmuri de măriapropieri împletind depărtări*n-a ştiut niciodată c’o s-ajungă aicitot scriind deformat cu mersul şontâc mânat prin curcubeie şi stânciagăţat într-un cot ce-l durea ca o coardă sensibilăîntr-un fruct ce-l mănânci…
n-am ajuns la capătul meumă prelungesc zi de zi încă şi mă prelungesc cât pot de mult stă mândria pe mine ca o haină ce nu mă-ncape prea strâmtă prea mică prea nepotrivită cu frica mânecilor prea lungi atârnându-mi spre începuturile mele pământeştifără formă de aripisau zbornici nu ştiu dacă am pornit deja în călătoria aceasta spre capătul meuşi mă jenează în ceafă eticheta încă netăiată a confuziei„mai e mult?” întreb stând pe loc „mai e vreme?” întreb răbdarea nerăbdătorşi vorbesc mult acoperindu-mă fără să-i las loc să(mi) răspundăcu mâna la gură mă acopăr ca sub ascunderea unei jene sau a unei ruşinări pudice fiecare zi mă compostează şi mă scurtează în trenul acesta al direcţiei întortocheate (lipsit de direcţie – ce glumă gogonată :))deocamdată îmi ştiu bine staţia: m-am oprit şi azi pe peronul unei cafele să citesc încă o dată cu glas tare cu glas de granit cu glas de piatră sinele meu eul meume-ul meun-a ajuns la capăt !
călătorru' 