tu locuieşti în gazde străine şi prin ele câteodată mă scuipi las’ să mă scuipe zice inima-n mine poate-am orbit poate nu mai văd bine (sau simt de-mprumut reîntoarsă la lut) scuipă-mă-n ochi de-a dreptul cu tină să văd pământul pământesc peste ei mustind o neagră străină lumină…
e linişte mare pe mare cum e lapte şi pâine pe masă pluteşte frica pe vânt şi pe ape cum plutesc consecinţele-n fapte prea multă apă jumătate-i făcută din soare că doar e univers nu mulţi poli sau cfr vie ce-o veni poa’ să plouă sau să ningă sau să viscole sau să viscolească cu coasa de crivăţ până în labirintul melancoliei din care nu mai ieşim şi peste care stă ca un capac nesfârşitul ocean al fanteziei pe care nu ne dăm că n-avem plută şi oh e ştiut că plută au doar unii ăia care vers cu vers îşi construiesc zborul din aripile rupte ale eşecului şi încercării e linşte mare pe mare…
trup îmbrăcat cu alt trup atunci când ceea ce este muritor în noi va fi hrană şi înghiţitură vieţii negreşit dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca după cum 270 de zile una după alta lucrează la oasele sensibile la zgomotul muzicii a tot ceea ce urmează să se nască aşa hoinăreşte acum palatul meu ce-aşteaptă să mă-mbrace legat de cordonul ombilical al planurilor Tale acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost pe vremea când erai copil şi făceai lego învăţând să construieşti lumi să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când peste trupul nostru de hârtie decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie pomul vieţii a ajuns cherestea de-aia grădina nu mai e nici ea heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură luând cu zborul lor (când au plecat) pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate… pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină şi-ai făcut din el depozit de cherestea ce-a dat în frunze de hârtie cu rodul Cuvântului Tău printre ele şi nu ţărâna ne-adună ci lemnul unei profeţii cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni s-o spună
se uită năucul la o vorbă şi-un „nu” englezii când spun „am” spun „sunt” *
sunt două îmbrăcări de drum de loc la fel şi-s capete de drum gândind
opus * sunt am şi peste umăr mă tot uit cum trec pe lângă mine-n ritm alert şi mă autodepăşesc şi văd cum nu m-ajung nici cu privirea de parcă e o stea ce peste ani se vede într-o noapte sus pe cer * un gând cu-n gând în el îmi face dintr-o cretă un contur ce-i mult prea mic ca să încap în el cu buzunarele cămări şi lacătul închis de vorba „nu” * nu am nu sunt năuc se uită ochiul până-n el se caută pe mână pe picior şi-şi zice că n-ar fi n-are idee de contur interior exterior * îl am pe „nu” da’ dacă-l folosesc mă subminez am fost am vrut am când am nu
din fiecare câte-un pic în buzunaru’ stâng… * şi-l am pe „nu” ca pe-un fermoar ca pe un nasture de pus la zid ce sunt ca pe-o parolă de acces la stări la ochi bogat şi ochi sărac * ce ai? mă-ntreabă într-o zi o acadea (impresia rea) am… amuţit şi am răspuns: „doar sunt!”
să născocesc pe cineva
care să mă-nveţe să născocesc
cineva care să mă-nveţe născocire…
şi dacă nu se va născoci învăţarea asta
dacă nu va fi nimeni de la care să fur născocirea
atunci toţi ceilalţi o vor fura de la mine
*
Doamne, când i-ai dat omului pricepere să născocească,
ce i-ai dat de fapt?
cuvintele Tale la început luminau întunericul devorându-l dovedindu-i că nu-i şi-i arătau lipsa de jur împrejur…
când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu sămânţa aceea de foc ce-şi aruncă copiii prin ani
spiralat ai făcut sul gândul Tău şi l-ai vorbit el a fost prima limbă ce-a fost îngrămădite literele s-au supus şi-au stors din sensul lor mici galaxii cu tot mai mici priviri şi sensuri ce ascund în ele altele noi cum fiecare sâmbure îşi poartă altu’n adânc
azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechi dar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridici cu care le zdrobeşti şi le sfărâmi …şi ca să faci (un) loc altora noi le scoţi afară pe bucăţi
ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul” şi-abia acum aud lumina ce-o rosteşti după mulţi ani
Cine l-a inventat pe Adam? …Moise?
Atunci pe Moise, cine? Nevastă-sa!?
Pruncii lui… ! Chiar mai bine 🙂
tumultul de ape, de gânduri, de fapte îmi bubuie-n tobe, în ritmuri şi-n paşi
compun melodii enervant de frumoase din stres şi din nervi, din oraş
se-opreşte pe alocuri ca un râu în betoane sau ca filmul ce stă într-un click de buton
iar pauza tace… întinsă, greoaie devorându-mi tumultul şi cântul cocon
ţiuie-n boxe defectuoasă o notă şi-mi înfund în urechi revolta cu-un băţ
vreau să se gate câmpia întinsă şi greoi stânca mândră s-o supun, s-o cocoţ
ce mă-nervează gălăgia din lumea agendă prea plină umflată-n coperţi
şi graba şi fluxul şi geana căzută tumult ce mă stoarce pe după pereţi
şi m-aruncă deasupra ca pe dopul de plută
şi mă face să urlu un urlet citeţ…
călătorru' 