Arhive pe etichete: creatie

vedere de la…

Standard
tu locuieşti în gazde străine
şi prin ele câteodată 
mă scuipi
las’ să mă scuipe
zice inima-n mine
poate-am orbit
poate nu mai văd bine
(sau simt de-mprumut
reîntoarsă la lut)
scuipă-mă-n ochi 
de-a dreptul cu tină 
să văd pământul 
pământesc peste ei
mustind o neagră 
străină lumină…
 
Anunțuri

jumătatea care este

Standard
e linişte mare pe mare cum e lapte şi pâine pe masă
pluteşte frica pe vânt şi pe ape cum plutesc consecinţele-n fapte
prea multă apă
jumătate-i făcută din soare că doar e univers
nu mulţi poli sau cfr vie ce-o veni
poa’ să plouă sau să ningă sau să viscole
sau să viscolească cu coasa de crivăţ până în labirintul melancoliei
din care nu mai ieşim şi peste care stă ca un capac
nesfârşitul ocean al fanteziei pe care nu ne dăm că n-avem plută
şi oh e ştiut că plută au doar unii
ăia care vers cu vers îşi construiesc zborul din aripile rupte ale eşecului
şi încercării
e linşte mare pe mare…
 

pomul vieţii a ajuns cherestea

Standard
trup îmbrăcat cu alt trup
atunci când ceea ce este muritor în noi
va fi hrană şi înghiţitură vieţii
negreşit
dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca
după cum 270 de zile una după alta lucrează
la oasele sensibile la zgomotul muzicii
a tot ceea ce urmează să se nască
 
aşa hoinăreşte acum palatul meu
ce-aşteaptă să mă-mbrace
legat de cordonul ombilical al planurilor Tale
acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost
de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost
pe vremea când erai copil
şi făceai lego învăţând să construieşti lumi
să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când
în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când
peste trupul nostru de hârtie
decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie
 
pomul vieţii a ajuns cherestea
de-aia grădina nu mai e nici ea
heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini
ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură
luând cu zborul lor (când au plecat)
pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate
de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…
 
pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele
ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri
pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii
casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa
bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină
şi-ai făcut din el depozit de cherestea
ce-a dat în frunze de hârtie
cu rodul Cuvântului Tău printre ele
şi nu ţărâna ne-adună
ci lemnul unei profeţii
cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul
a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni
s-o spună
 

I am = Eu am

Standard
se uită năucul la o vorbă şi-un „nu”
englezii când spun „am” spun „sunt”
*
sunt două îmbrăcări de drum de loc
la fel
şi-s capete de drum gândind
opus
*
sunt am
şi peste umăr mă tot uit
cum trec pe lângă mine-n ritm alert
şi mă autodepăşesc
şi văd cum nu m-ajung nici cu privirea
de parcă e o stea ce peste ani
se vede într-o noapte
sus pe cer
*
un gând cu-n gând în el
îmi face dintr-o cretă un contur
ce-i mult prea mic ca să încap în el
cu buzunarele cămări
şi lacătul închis de vorba „nu”
*
nu am nu sunt
năuc se uită ochiul până-n el
se caută pe mână pe picior
şi-şi zice că n-ar fi
n-are idee de contur
interior exterior
*
îl am pe „nu” da’ dacă-l folosesc
mă subminez
am fost am vrut am când am nu
din fiecare câte-un pic
în buzunaru’ stâng…
*
şi-l am pe „nu” ca pe-un fermoar
ca pe un nasture de pus la zid
ce sunt
ca pe-o parolă de acces la stări
la ochi bogat şi
ochi sărac
*
ce ai? mă-ntreabă într-o zi
o acadea (impresia rea)
am… amuţit şi am răspuns:
„doar sunt!”

îmbinarea lui „ce ai tu” cu „ce am eu”

Standard

să născocesc pe cineva

care să mă-nveţe să născocesc

cineva care să mă-nveţe născocire…

şi dacă nu se va născoci învăţarea asta

dacă nu va fi nimeni de la care să fur născocirea

atunci toţi ceilalţi o vor fura de la mine

*

Doamne, când  i-ai dat omului pricepere să născocească,

ce i-ai dat de fapt?

lumina ce-o rosteşti

Standard
cuvintele Tale la început
luminau întunericul devorându-l
dovedindu-i că nu-i
şi-i arătau lipsa de jur împrejur…

când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit
când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris
pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu
sămânţa aceea de foc
ce-şi aruncă copiii prin ani

spiralat ai făcut sul gândul Tău
şi l-ai vorbit
el a fost prima limbă ce-a fost
îngrămădite literele s-au supus
şi-au stors din sensul lor mici galaxii
cu tot mai mici priviri şi sensuri
ce ascund în ele altele noi
cum fiecare sâmbure îşi poartă
altu’n adânc

azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechi
dar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridici
cu care le zdrobeşti şi le sfărâmi
…şi ca să faci (un) loc altora noi
le scoţi afară pe bucăţi

ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul”
şi-abia acum aud
lumina ce-o rosteşti după mulţi ani
 

sub inspirația primului aer

Standard

Cine l-a inventat pe Adam? …Moise?

Atunci pe Moise, cine? Nevastă-sa!?

Pruncii lui… ! Chiar mai bine 🙂

erupţii poetice

Standard

tumultul de ape, de gânduri, de fapte îmi bubuie-n tobe, în ritmuri şi-n paşi

compun melodii enervant de frumoase din stres şi din nervi, din oraş


se-opreşte pe alocuri ca un râu în betoane sau ca filmul ce stă într-un click de buton

iar pauza tace… întinsă, greoaie devorându-mi tumultul şi cântul cocon


ţiuie-n boxe defectuoasă o notă şi-mi înfund în urechi revolta cu-un băţ

vreau să se gate câmpia întinsă şi greoi stânca mândră s-o supun, s-o cocoţ


ce mă-nervează gălăgia din lumea agendă prea plină umflată-n coperţi

şi graba şi fluxul şi geana căzută tumult ce mă stoarce pe după pereţi

şi m-aruncă deasupra ca pe dopul de plută

şi mă face să urlu un urlet citeţ…