Să fie lumina sufletul soarelui? Trupul lui mort?
Pielea lui de şarpe galben?
Respiraţia lui pe care-o pierde ca să putem noi respira, cu care respirăm noi?
Clocotul inimii lui, orbirea-i preţioasă: preţul cu care ne ia (nouă) ochii…
cu care ne cumpără nouă văzul.
Photo by Calatorru
amarnic surâde înserarea peste pocalul zâmbitor în delir căzută pe gânduri în adâncul ei marea îşi aruncă valurile spre ţărm – elixir
şi culege spumoasa licoare sandalele supuse sub paşi pe ţărmul nepăsător stăpân peste mare ce i se-aşează pătimaşă sub paşi
elixirul ei spumoasa-i dorinţă li se-aşează-nainte covor plimbărilor lor prin nisipul fierbinte vorbelor râsetelor sclipirii din ochi ce aprinde până-n inimi fior
surâde amarnic cu lacrima mare pocalul robit de mersul rotund orizontu’ i se-ntinde-nainte iubirea-i rămâne străină şi-atunci se aruncă spre zori dezlănţuindu-şi pasiunea arzând
într-o smerenie fragedă şi verde
timid ca la-ntalnire în grădină
ascuns printre banale, multe fire
un ghiocel cu gandul aplecat
cand să rosteasc’un zambet către soare
o picătură-n calea lui a stat
(în marea-i bucurie că a fost ninsoare…)
s-a supărat puţin la început
împiedicat în pofta lui de viaţă
însă şi-a revenit şi i-a trecut
împrospătat sub valul de lumină
văzand că cercu-ntreg în jurul lui
tot mai puţin e rece în grădină
iar boaba ce părea să-l umilească
sub calda mangaiere a celui viu
îl face şi mai tare să sclipească
călătorru' 