zbor cu ochii-ntr-o parteîn josizbindu-mă de nevăzuta direcţietrecând cu aripa printr-o frică greoaiede mortar vechi încă neînchegatîn amintirea posibilităţii lui de a se întăriîntre mine şi ce-aş putea fica ziua de azica trecerea săltăreaţă a fiinţei dintr-o interminabilă foame de zborde aer lovit trambulinănu către în sus ci aşauna după alta liniar – continuuzbor cu ochiul întorsîn fuşereala privirii rătăcitea unui mod de-a vedeazbor înainte cu ochiul întors ca să nu zbor singur zburăm împreună traversând zidurile zăcând a multor alte zboruritot mai lungi şi tot mai în-altezbor cu ochiiîntr-o parte şi-n cealaltăscuturi pentru şi împotriva privirilorce străpung plecate din ochii lorca pasărea în ţările caldesau de ce nu…ca dintr-un arc săgeata
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?voi ajunge sufletul vechiuluişi-l voi (şi) depăşi ?voi ajunge din urmă din nou(l)?cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceristă mută stă surdă cu ochii-n durere înoatăîn lacrimi se-neacă în eleîn gustul amar de tăceremucezeşte sufletu’n ea asemenea merelornu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra eicu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşăfără lumina niciunui foc fără cutie poştalăfără scrisori fără veşti fără joc…ce voi ajunge de nu-mi vei vorbiDumnezeule ?ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?un punct într-o margine de cuvânt sau nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme în urma unor lipsuri de mersuri…joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor meice-ai să câştigi ?care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procentnişte minute nişte ore nişte secundedespică burţile nerostirilor până-n tăceridesparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tăurupe rămânerea-n urmă de-ajungeremai noul de mai noul de ou…voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi latura stângă lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2plimbările tale cu spatele funia ‘nodată în buriculpământuluidedesubtul plimbărilor întâiul răsărit al cuvântului …
(..?)
de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca în cap şi-n inimă m-aş împuşca să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine pân’ dincolo de tot ce-i de văzutdar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara measă urc ci trece-n zbor cu şuier şi tam tamtaram taramşi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritualiar l-am pierdut apuc marfare line lente leneşe le urc din mers şi văd şi simt şi gust ce poartă-n ele tot felul de încărcături din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet la clasa-ntâi’călătoresc cu ele clandestin sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar un scurt peron cu scări de cordşi becul programatnu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi mă las purtattrenurile nu ştiu de pânze şi de ape ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf a unei cărţisub simfoniile caniculare numite zi
Indicatoare galbene, însoţite de scris mare si săgeata. Te rătăcești numai dacă nu știi sa citești. Dacă nu ştii limba locala, scrie şi zice şi în aia internațională. (dacă încă nu o ştii deloc, e vremea sa te apuci !)
Mi-a trecut prin cap văzând clara călăuzire, vorba aia, puțin adaptata de mine „Prost sa fii, noroc ca vezi !” – cinste ochelarilor mei, și (scrisului) lor ! 🙂
călătorru' 