Să fie lumina sufletul soarelui? Trupul lui mort?
Pielea lui de şarpe galben?
Respiraţia lui pe care-o pierde ca să putem noi respira, cu care respirăm noi?
Clocotul inimii lui, orbirea-i preţioasă: preţul cu care ne ia (nouă) ochii…
cu care ne cumpără nouă văzul.
S-ascundă cuvintele lumina (aşa) cum lumina ascunde culorile.
…sau ce, gândești despre poezie aşa cum gândesc bărbaţii despre femei?!
Cine a zis ca n-am ce scrie? – s-a`nșelat 🙂
Sunt momente, zile, perioade în care tot ce-mi vine a scrie, sau ce reușesc să scriu e fără de valoare (literară), în ochii mei cel puțin, dar de acolo pană la a nu putea scrie deloc, în nici un fel, e drum lung.
E la fel ca și cu subiectele de conversație. „No, despre ce să vorbim?” – Sau, ce? Nu mai are omul despre ce vorbi? Nu mai simte nimic, nu mai trăiește, sau îi e groază de ce simte și trăiește și mai bine nu pune în cuvinte, nu întrupează în glas ce-i în minte și suflet.
„Omenii care nu au secrete unii față de alții nu vor căuta niciodată subiecte de converesație. Ei vorbesc din adancul inimii lor, spun mereu ceea ce gandesc.” – îmi place citatu` ăsta, da care și cați sunt oamenii ăia față de care îți poți permite să nu ai secrete, să te deschizi pana la asemănarea cu un geam făcut să dispară sub transparență?
Desigur că mereu am ce scrie, ca și fiecare din voi de altfel, totuși n-am întotdeauna chef, nici timp 🙂 Best day !
oameni de cuvânt, câţi oameni fără (cuvânt fără speechless)
alţii cu cuvânt greu lângă cei cu cuvinte grele
joacă de centimetrii în adâncimea vorbelor, în diving
apăsare de cântare în cântărirea lor (ce cuvinte uşoare!) – exclamare 🙂
cele îmbrăcate solemn (a)pleacă rostirea, împăştie lauda, strânge aprecierea…
pong, pong… încurajarea din cuvinte suferă batijocura din cuvinte
miezul ascuns ironic în ironia cuvintelor înşelătoare
în hărnicia cuvintelor adevărate despre adevăr şi dreptate, despre cuvintele mincinoase
despre cuvintele adevărului
e iarnă în cuvinte cîteodată
sunt sănii alunecoase, urîte ca frigul
frivole
cuvinte de ceapă, ambigue, ascunse, machiate
cotorul de vorbă, fără coadă şi sâmburi, fără raft, praf şi nume
vorbeşte povestea, cîntecul, jocul
şoptite
urlate
scrâşnite
cuvintele, ca şi faptele, poartă cu ele o forţă incredibilă şi eu ca mulţi alţii nu am descoperit treaba asta ci doar realitatea ei. ne plac ironiile pe care le facem noi, dar nu ne e la fel de uşor să suportăm ironiile altora în dreptul nostru. acelaşi „lucru” poate fi spus în mai multe feluri şi s-a zis ca uneori felul în care spui contează chiar mai mult decat ceea ce spui. probabil că aşa e cateodată, sau poate mai tot timpul.
gandul meu se îndreaptă de data asta nu spre orice fel de zicere ci spre poezie şi nu spre orice fel de poezie, ci spre poezia ce poartă cu sine încărcătură metafizică, conţinut „creştin”, modul în care valorile aduse de sus, Logosul ce s-a întrupat şi Logosul ce ni l-a lăsat se impleteşte cu trăirile mele/noastre şi din 3 fire de vorba iese o sfoară.
intrebarea mea e: cat de important e felul în care arată sfoara asta atunci cand o creionez în scris? o las să curgă aşa cum vine, sau e foarte important să o construiesc frumos? are ceva dacă e „îmbarligată” sau e important să fie cat mai simplă? e grav dacă nu se inţelege nimic (cel puţin la prima citire) sau trebuie să fie simplă în formă şi complicată în conţinut? zambind mă gandesc ca de cele mai multe ori e invers, complicată în formă şi simplă în conţinut 🙂 zicea cineva pe vremuri, gata fiind să scrie: „ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba…” în ce constă aceea iscusinţă???
pentru ca un împărat evreu să îşi înteleagă fapta, prietenul lui i-a spus o poveste, a îmbrăcat în altă formă acelaşi conţinut pentru a se face înţeles. şi despre Cel ce a împărţit istoria în două s-a scris că atunci cand vorbea oamenilor nu le vorbea deloc fără pildă după cum erau ei în stare să înţeleagă, clar fiind scopul: întelegerea. dar aceleaşi pide aveau şi scopul de a ascunde, de a împiedica înţelegerea unora din ei: „de aceea le vorbesc în pilde, pentru ca ei macar ca vad nu vad şi măcar că aud nu aud nici nu ÎNŢELEG…”
e clar că poezia nu e parabolă, nici eseu nici predică, nu i se poate aplica vorbele marelui apostol ce zicea ca mai bine zice 5 cuvinte intelese (ca sa invete si pe altii) decat 10 000 în altă limbă (neînţeleasă)….
trebuie sau nu prea trebuie să aibă poezia religioasă claritate, să facă accesibil ceva ce în mod normal e undeva departe, nevăzut, intangibil, sau nu e deloc necesar? sau totul se învarte şi de data asta în jurul lui „depinde”. depinde de situaţie, de autor, de intenţie, de chef, de dibăcie, de iscusinţă…
imi plac aşa de mult reclamele care folosind imagini, iţi transmit aşa de clar un mesaj simplu, fără prea multe vorbe, unele chiar fără nici o vorbă. mi se par slabuţe şi obositoare reclamele în care cineva încearcă să imi bage pe gat un anumit produs laudandu-l cu patos ca fiind cel mai bun…nu pot să nu mă întreb, comparand poezia mea cu o reclamă, oare cu care din cele 2 se aseamănă?
ce formă i s-ar potrivi cel mai bine?
nu, nu sunt balanţă. cantaresc puţin fiind incantat ca mai sunt si alte unelte de măsurat în afară de cantar. de ar curge toate in aceaşi direcţie, toate s-ar scurge, toate s-ar vărsa…şi dacă s-ar vărsa, ce? oare scoarţa de sub tălpi nu se învarte din prima zi tot în aceaşi direcţie? dar cum ar fi de s-ar clătina haotic, imprevizibil, luandu-ne pe toţi prin surprindere, ţinandu-ne in şah într-un joc macabru şi sadic al fricii? şi dacă ar curge sinusoidal tot ar da dovadă de echilibru iar noi am fi mulţumiţi.
şi dacă mereu aş vorbi, cum fac uneori, trăgand de talerul meu pana acolo încat să-l dăram brusc, mi-aş pierde echilibru şi aş cădea de tot în tăcere. şi ce, vorbirea nu e bună, cel puţin la fel de bună ca tăcerea? dar cum ar fi o lume în care să existe doar vorbă şi alta în care să existe doar tăcere? de n-ar ştii una de alta, şi m-aş naşte pe oricare din ele…acolo în normalitatea aceea m-aş naşte şi nu aş fi nefericit tanjind după ceva ce mi-e necunoscut. dar întamplarea planificată de Cel ce planifică a făcut să mă nasc între cele două lumi, să fie trupul meu parghia iar cele două braţe să stea întinse cu talerele desfăcute şi să cuprindă şi-o lume şi cealaltă. şi să nu se clatine atunci cand lumile se ceartă în răzoiul lor anihilator, în lupta de putere şi imperiu, fără să creadă, deşi s-a întamplat şi se întamplă, îmbăţişand îndoiala ca pe-o iubire păcătoasă, că ori de cate ori oricare dintre ele lovind în cealaltă în ea loveşte. îşi surpă echilibru’ ce o ţine!
de sunetele toate ar fi cantec, doar arii să cuprindă bibliotecile lumii? şi de s-ar scrie numai poezie, ziarele ar fi antologii iar ariile cu note muzicale ar fi rimă. de ne-ar fi viaţa toată un roman cine-ar mai scrie despre „plot” şi-ar împărţi în 4 pesonajul? de ar lipsi din forme conţinutul ce fel de geometrie ar fi aceea, o lume a fiinţelor cu colţuri fără rotundul paşnic ce e de multe ori infinitul gard al cercului ce ţine lumile pe loc…în mers fiind. ce-ar face conţinutul (oricat ar fi de bun şi de fumos în absolutul şi în relativul lui) fără de forme care să-l poarte şi să-l cioplească’n aşchii pe care să le ia cel ce adună. fără să aibă chef să le lipească s-adauge scantei (sclipiri de-o clipă) şi să aprindă focul spre lumină, o jertfă spre balanţa neagră, zgariată…
călătorru' 