bifurcare de sens…

Să te-ntinzi să te lungeşti până când întinderea şi tu totuna este şi să m-ajungi, să m-apuci până când distanţa dintre noi nu mai este decât o amintire a unei umbre de gând şi tu şi cu mine gândul suntem. Să pleci auzi să pleci doar înainte şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire, niciun regret, nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale, mi-e totuna, şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva, ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi, dar de ce, de ce să tulbur tăcerea asta a ta care totuna cu a mea este. Şi eşti! “a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele aburul vieţii. Aşa că te rog să te-ntinzi până când îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale dimineţile în care te-ntinzi până când se crapă de ziuă din pricina braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr până când zgomotul muşcăturii, amintirile şi noi, totuna sunt.

Deşi e clar, cât se poate de clar că după cum mie nu mi-e totuna, nici indiferent nici la grămadă, tot aşa nici vouă nu vă este totuna, chiar dacă gura o afirmă, chiar dacă degetele o scriu (cu creionul), chiar dacă din când în când se întâmplă să fie adevărat şi potrivirea dintre vorbe şi simţăminte atât de enervant de precisă încât te înfiori şi te întrebi de unde atâta insensibilitate, de unde atâta indiferenţă. Chiar aşa, de unde? Că noi nu se suntem nouă înşine sursă decât de la un punct încoace, sau încolo, ce ştiu eu care e direcţia în care privesc, darămite să mai ştiu şi direcţia în care şi din care priveşti tu.

Dar dacă te apleci într-o parte nu te apleci în cealaltă, şi dacă te înclini spre unele le laşi deoparte pe altele, astfel fie că te descalţi fie că speli podeaua până la urmă trebuie să alegi ceva, şi orice refuz şi orice lipsă a alegerii e o alegere. Să scapi nu poţi, să te laşi prins nu poţi aşa că le îmbrăţişezi pe amândouă când pe rând când deodată, nefiind în stare să le desparţi, nefiind în stare să chemi sau să apuci nici un instrument care să le despartă pentru tine aşa cu de la sine putere sau cu ajutorul tău. Aşa că ele rămân aşa, şi tind să fie până când tinderea aceea le este ştreang şi ape care le vin de hac, în care se îneacă, fie că nu mai pot înghiţi fie că au înghiţit prea mult. Şi din când în când te laşi şi prins şi şi scapi, cum de fapt se întâmplă mai tot timpul, când ieşind din casă întri pe hol, sau părăsind holul îmbrăţişezi noul hol al casei, făcându-le pe amândouă deodată. Detaliile de genul ăsta nu fac altceva decât să scoată în afară regula care se aplică şi la cele ce par mari şi la cele ce par mici, şi la cele ce n-au treabă cu cele interioare şi la cele ce n-au treabă cu cele exterioare, având totuşi între ele liantul acesta nedespărţit al conexiunii.

Că cine se poate desprinde de tot şi de toate, cum ne vine să facem când suntem nervoşi sau supăraţi sau nefericiţi şi ne vine să fugim în munţi şi să lăsăm în urmă lumea care nu ne înţelege, de parcă copacii pădurii cu tăcerea lor ar fi nişte urechi numa’ bune care să ne asculte fuga şi oftatul şi frământarea. Şi ne vine să plecăm şi o spunem cu glas tare ca pe o înjurătură, însă ştim că plecatul ăla nu e o fugă de îmbrăţişare ci este o altă îmbrăţişare, nu este o soluţie ci este o altă variantă, care ne ajută să facem faţă ăsteia în care am ajuns. Că tot timpul sunt mai multe variante, însă noi nu le vedem pe toate, pentru că după cum se întâmplă la fel zi după zi, când pe partea noastră de lume e lumină, pe partea cealaltă e noapte, iar mâinile ne sunt prea mici ca să ne jucăm cu lanterna acolo, şi să luminăm întunericul ce se va roti şi va veni şi la noi, indiferent de ne va prinde pregătiţi sau nepregătiţi. Că nu suntem niciodată pregătiţi pe de-a-ntregul, doar parţial, şi nici nu vrem să fim pentru că ne place surpriza şi ne încântă suspansul şi nou, şi aventura necunoscută a fiecărei zile, şi ne întristăm dacă nu se întâmplă nimic neobişuit niciodată, şi ne plictisim de atât previzibil, de parcă ştim dinainte ce urmează să vină, să se întâmple, să aibă loc.

Dar viaţa nu e concepută aşa, – din câte văd eu – oricine ar fi conceput-o, se zice că în omnipotenţa şi omnişcienţa lui dintre mai multe variante, bune, mai bune şi cele mai bune, a ales-o pe asta pe care noi în puţina noastră putere şi cunoştină o plângem şi o criticăm ooohooo, mult şi continuu, de parcă noi am avea mânecile pline de Aşi şi variantele care să o înlocuiască pe asta ar fi aşa o nimica toată pentru noi. Dar cine face astfel de calcule? Doar nu-i lumea un joc de cărţi, deşi până la urmă poate că se dovedeşte a fi un anumit joc de cărţi după care ne luăm, pe unele jucându-le ca pe un dans, pe altele citindu-le cu ochii şi cu sufletul şi cu mintea şi cu degetele, iar pe altele acceptându-le cu inconştienţă, la fel cum acceptăm cu naivitate copilărească o mulţime de alte lucruri. Şi pierdem şi câştigăm mereu, deodată şi simultam. Pierdem şi câştigîm în acelaşi timp, exact cum ziceam mai înainte despre intrat şi ieşit, despre refuzat şi acceptat, despre descălţat şi murdărit… sau dacă încă nu am zis despre astea din urmă e doar pentru că nu e vreme şi nu e timp şi nu e loc, şi nici scop nu este şi nici interes şi nici ţintă. Doar înţepături, mici înţepături ca atunci când îţi amorţeşte bratul că l-ai zăbovit prea mult într-o poziţie oarecare, exagerând cu exageratorul, cum capsăm foile cu capsatorul şi etichetăm nebunul cu nebunie.

Ce chestie şi rătăcirea asta spre găsire. Cică zic unii că dacă faci prea mult pe prostul rişti să rămâi aşa, sfârşind acolo unde nu ai început, că doar din deşteptăciune şi din faptul că nu ai ajuns încă la prostia aia eşti în stare să faci pe prostul, iar dacă cu adevărat ai fi prost nu ai fi în stare de o asemenea teatralitate, disimulare, dedublare a ta între ce eşti şi ce vrei să fi părând, totuşi ştiind bine cine eşti tu cu adevărat şi cine e celălat care doar pretinde a fi tu. Şi cică nu se poate să porţi o mască timp îndelungat fără ca după o vreme să nu te îndoieşti în sufletul tău dacă ăla de sub mască eşti tu, sau dacă nu cumva şi masca a devenit o parte din tine, noul tu fiind oarecum diferit de vechiul tu, cel care la început a pus masca pe chip doar ca să ascundă ce-i dedesubt, iar între timp cele două s-au cam metamorfozat în ceva nou. Pentru ce toate acestea şi din ce pricină cu siguranţa că or fi pe lume unii oameni care sunt în stare să ne explice, însă doar cu ajutorul cuvântului „depinde”, mereu şi mereu, după cum spune evreul „de vreme şi de împrejurări.” Că ne ducem la fereastră să ne uităm afară şi ne vedem pe noi înşine reflectaţi în întinderea de sticlă şi zăbovim în a zice exact care peisaj e mai interesant şi asupra căruia ne vine să zăbovim mai mult. Şi plecăm de acasă cu un gând şi cu o direcţie şi ne lăsăm furaţi de alta, aşa din mers, ca Nică a lui Creagă ce se scălda, dragul de el, în cireşul mătuşii, deşi gândul lui de acsă bun a fost, aproape ud de atingerea apei nu roşu-vişiniu de atingerea crengilor. Dar de… „acolo îi era scăldatul ghiavolului” de data aia şi cu ocaziunea respectivă. Dar nici noi nu suntem departe şi înţelegem destul de lezne ce înseamnă să te bălăceşti în frunze când ar fi trebuit să te bălăceşti în apă.

Şi cine ar putea nega în întregime sau parţial utilitatea baterii pasului pe loc, a apei în piuă sau învârtitul în jurul tufişului, sau a cozii, în funcţie de ţara în care te învârţi? Că mergem chiar şi când stăm pe loc aia deja am demonstrat, şi că atunci când mergem cu siguranţă ajungem undeva din nou am dovedit ştiinţific, că şi demonstraţiile astea linvistico-cuvântătoare sunt o ştiintă aparte. Măcar muşchii picioarelor se întăresc de la bătutul pasului pe loc, şi mergi ca să zici aşa dacă nu pe orizontală măcar pe verticală de la tine cel cu picioarele lăbărţate şi muşchi nebătuţi la tu cel cu picioarele în mişcare. Şi când batem apa în piuă are de câştigat mâna şi noul obicei al răbdării şi uzura piuei care va cere în curând una nou dând pe faţă lipsa banilor, sau lipsa servicului şi câte şi mai câte încât atunci când acuzi o inutilitate te ruşinezi de pripeala acuzaţiei şi de nesăbuinţa acuzatorului. Şi perlele se fac aşa, din firul ajuns la locul nepotrivit al nisipului, însă mai cu exactitate din suferinta aceea rotundă a scoicii, care îşi plânge incomoditatea şi durerea neştiind ce face, nici la ce ajută nici că cineva se va bucura cândva de plânsul ei. Şi când te învârţi în jurul tufişului oare nu creezi o cărare nouă, oare nu vezi din nou şi din nou tot ceea ce te încercuişte şi observi ce n-ai observat până atuncea şi cunoşti locul de jur împrejur mult mai bine decât cel care a trecut pe acolo fără să facă gestul tău inutil şi prostesc de a se învârti în jurul cozii neştiind mai dinainte câtă bogăţie ascunde sărăcia ei.

Alţii reuşesc alt fel de învârteli. Alţii ştiu să se învârtă şi tot învaţă şi le place şi învăţarea şi întârtirea şi învârteala. Şi-i dispreţuiesc şi-şi bat joc de cei care nu ştiu, n-au învăţat sau nu învaţă cum să se învârtă, în lumea asta în care asemenea planetei toate se învârt, toate sunt ciclice, până şi roata morii.

Dar în învârtirea atomilor cine îşi poate băga nasul? Învârtirea Planetei albastre ne face cadou în fiecare an o călătorie gratuită în jurul soarelui, chiar dacă suntem prea mici şi nu ajungem la marginea geamului prin care putem privi în afară spectacolul impresionant de dimensiuni miuscule şi inimaginabil de mari deopotrivă. Roata vieţii e de toate formele. Geometria e relativă asemenea timpului, asemenea binelui şi răului între ale căror garduri ne aruncăm paşii şi înainte şi în urmă, înainte cu eleanul de nestăvilit al vieţii pe care nu o putem nici pricepe nici înţelege, deşi încercăm din răsputeri câteodată, iar alteori suntem total indiferenţi, suntem pur şi simplu totali, iar în urmă inevitabil şi de nestăvilit de vreme ce mergerea înainte printre toate înţelesurile pe care le are şi pe care le poartă îl are şi pe acesta al rămânerii în urmă. Astfel mergând înainte rămânem în urmă, dacă nu în întregime, măcar parţial sub forma urmelor pe care le lăsăm pe-acolo pe unde am trecut. Planeta albastră se dă pe autostrada ei invizibilă ochiului organic sau electronic, deşi cel electronic pe care a reuşit omenirea să-l meşterească reuşeşte din când în când să vadă dincolo de distanţele în care cel organic se împotmoleşte, şi deşi autostrada asta e traversată mai mult sau mai puţin … dar ce vorbesc, că mereu şi mereu e alt drum, toate fiind în mişcare, în rotunda, ovala sau spiralata mişcare. Pe unde-şi lasă urmele Planeta albastră n-aş putea să vă spun şi nici nu cred că v-ar ajuta la ceva informarea asta, însă vă pot spune sigur că fiecare dintre noi se foloseşte de deplasarea ei ca să-şi măsoare destrămarea, vorba poetului, şi îşi însemnează în calendar asemenea soldatului AMR-ul. Ba până la cutare eveniment, sau la presupusul final, sau la inevitabilul final deschis de moarte. Că poarta aceasta pe care o vom cunoaşte cu toţii ne e atât de necunoscută pe cât e de sigură, fiind după cum au observat mulţi alţi unul dintre puţinele lucruri de care suntem siguri în viaţă, dacă nu cumva chiar singurul.

Dar ce rost are să vorbim despre moarte şi să ne aruncăm ochiul asupra ei când viaţa ne este parcă mult mai la îndemână, deşi stă scris că n-am cunoscut pofta până când nu a venit porunca „să nu pofteşti”, iar umbrele scot lumina în evidenţă si una trăieşte în contradicţie cu cealaltă, că n-ar putea distinge ochiul nostru mulţimea de umbre în noaptea lipsită de lumina difuză a lunii, tot astfel cum din cele rele le cernem pe cele bune şi din cele bune le umbrim pe cele rele, prin contrast, prin comparaţie, prin judecată, deşi se dovedeşte de-a lungul timpului că nuanţele se şterg şi se schimbă şi dracul parcă încă mai are aripile pe care le avea când era heruvim, şi heruvimii pe cât sunt ei de sfinţi şi de luminoşi poartă în mâinile lor anglice ditamai învăpăierea de sabie. Şi ne punem mâna la gură (ar trebui cel puţin) atunci când rostim că lucrurile sunt aşa cum le vedem noi şi nu aşa cum sunt ele în realitatea lor în care trăiesc şi că numai prin lumină putem vedea lumina şi numai prin întuneric putem pipăi întunericul, fie cu ochii fie cu ochiul nevăzut al degetelor ce stă sub unghii ca celălalt ochi sub pleoape. Întreabă orice orb şi îţi va spune că aşa e, dacă nu cumva cu mult mai mult decât sunt eu în stare să scriu aici, de vreme ce mă laud că văd şi ştiu că nu sunt în stare să văd nici măcar atât cât vede un orb. Că ochii lui îmi sunt necunoscuţi mie tot aşa cum el tânjeşte după pleoapele mele deschise, tânjeşte după ferestrele luminii mele. Şi ce-ar fi dacă n-aş scrie aici „mele”, dacă aş lăsa doar „luminii”, că doar nu-s eu posesorul ei, şi nu-i a mea, decât din pricina faptului că mi-a fost dăruită ca să mă bucur de ea şi prin intermediul ei de toate cele pe care le colorează ea cu culorile ei ascunse în albul năucitor şi înşelător pe care şi-l prezintă, fiind altceva decât ceea ce pare că este, sau fiind deopotrivă şi ceea ce lasă să se vadă şi ce ne ascunde, şi ce pare şi ce nu pare, şi ce se vede şi ce nu se vede, păcălindu-ne ochii tocmai ca să nu ni-i rănească.

…cu ei răniţi am mai vedea rana?

Publicitate

Reinventarea unui om

             Planificam concediul cândva şi mă gândeam să mă duc într-un loc foarte îndepărtat, undeva unde n-am mai fost niciodată, până în mintea primului om şi să vizitez prima bucurie, primul weekend, prima odihnă după prima zi de muncă, după prima trudă. Să mă las contaminat de fericirea primului orgasm, sau dacă imi va fi interzisă o asemenea intimitate, măcar vibrarea acestui gând să ajungă cumva până la mine ca şi cum aş fura cu urechea muzica unei camere în care nu mi-e permis să intru, sau aş fura cu privirea pe gaura cheii o contemplare interzisă.

               Să mă bucur cu bucuria aceea de împrumut, cu bucuria aceea a contemplării de care a avut parte primul om, ca şi cum prin ochiul lui aş privi în depărtare de pe terasa unei camere de hotel priveliştea pe care mi-o oferă, aş privi prin fereastra îndreptată spre depărtări primul amurg, sau primul orizont însângerat, primul curcubeu prin ochelarii, de împrumut şi ei, ai primei uimiri, ai primei mirări. Să vizitez astfel galeriile primei zile de luni, şi cu degetul nedezlipit de pe butonul memoriei să fac poze pe care să le împărtăşesc cu voi, cărora să le dau share pe podul acesta al amiciţiei dintre noi, pe parapetul care ne delimitează drumul comun, cu direcţiile lui diferite.

            Dar efortul unei asemenea călătorii oare îmi garantează un asemenea concediu? Uneori truda este o odihnă în sine, ea fiind mult mai satisfăcătoare decât odihna visată, şi asta din urmă neavând nicio însemnătate rodnică fără de prima. Merită făcută o asemenea călătorie? O călătorie pe căi ne-mai-umblate, pe pante verbale deosebit de alunecoase şi strâmte. Dar harta unui drum ca acesta e încă nescrisă, nedesenată, neparcursă, inexistentă.

            Destinaţia e oarecum palpabilă, reală atât cât poate fi de reală o pagină de istorie neverficabilă, lipsită de mărturia martorilor oculari, de capacitatea tehnologiei de azi de a imortaliza lumina într-o peliculă statică sau mobilă, care pentru majoritatea dintre noi rămâne o hartă indescifrabilă, care totuşi provoacă o bucurie reală şi autentică, chiar în lipsa acelei înţelegeri.

            Dar a parcurge drumul este mult mai palpitant decât a te face că-l parcurgi, sau a vorbi despre parcurgerea aia, fie ca o dorinţă fantezistă, fie ca o amintire din viitor sau din trecut. A parcurge efectiv drumul şi a cunoaşte şi a te cunoaşte în felul acesta e mult mai important decât 7 mii de planuri care nu ajung să se concretizeze şi rămân doar nişte trasee montane care niciodată nu vor fi bătătorite cu piciorul, care nu vor produce niciodată febră musculară sau dorinţa de a bea un ceai fierbinte cu mâinile îngheţate strâns încolăcite în jurul cănii de tablă.

            Ce-ar fi ceaiul fierbinte şi focul trosnind a căldură fără frigul nopţii. Ca nuca-n perete s-ar potrivi aburii unui astfel de ceai într-o zi caniculară, în mijlocul unei zile plictisitoare.  Ce-ar fi un asemnea concediu fără curiozitatea sau dorinţa aflării lui. Nici destinaţia în sine, nici omul care are parte de ea nu fac farmecul unei călătorii, ci împletirea lor într-un fel anume, unic, nemaipomenit şi de nerepetat în timpul acela şi cu aşteptările şi dorinţa aceea. Stâncile Muntelui Olimp n-ar fi deloc interesante dacă ar fi lipsite de legendele care veghează la intrare asemenea unor torţe chiar la începutul unei peşteri întunecate. Lumina proprie şi vederea bună fac culorile curcubeului să arate altfel pentru fiecare.

            Poate că mintea primului om e o destinaţie prea exotică pentru mine. Prea îndepărtată, prea greu accesibilă. Poate că s-au epuizat biletele, poate că e beat ghidul, poate că nu mai sunt camere goale în care să pot zăbovi şi eu câteva nopţi, să pot avea parte, să pot avea măcar parţial parte de tot ceea oferă o asemenea destinaţie unică.

            Poate că îmi voi pune în bagaj Jurnalul lui Adam şi Eva, sau fragmente din Jurnalul lui Cain. Ce contează că sunt scrise într-o limbă necunoscută mie, o să încerc să descifrez simbolurile, o să zăbovesc în dreptul pozelor sau a liniilor fumului, a amprentelor murdare de pământ sau funingine rămase în locurile în care s-a tras de mânerul foilor cu atingerea aia a vârfului de deget pe limbă.

Recunosc că drumul acesta mă umple de emoţie şi frică. Va trebui să rostesc în gând Litania fricii, scrisă de George Herbert special pentru momente paralizante. „Frica ucide mintea. Frica e moarte măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Pe unde va fi trecut ea nu va mai fi nimic…voi rămâne doar eu…”, sperând ca litania asta să fie reală, să îmi fie de un real folos, şi cuvintele ei să creeze în min(t)e o altă realitate mai puternică decât cea de dinainte. Frica asta de necunoscut e ca şi cum aş călătorii clandestin, fără bilet, şi aştept din moment în moment să aud glasul acela pe care nu vreau să-l aud, aştept să fiu sur-prins şi dat jos, sau pus să plătesc nişte ceva pe care nu-l am, o amendă pe care nu mi-o doresc. Frica de a merge orbecăind, însă de a merge înainte, atingând asemenea orbului pereţii călăuzitori ai vorbelor care prind contur odată cu pipăirea lor, tot aşa cum lutul prinde formă acolo între palmele mai moi sau mai ferme ale olarului.

            Desigur că e o frică prostească, iraţională şi copilărească, însă e o frică puternică ce are o asemnea forţă de a opri ba paşii concreţi, ba dorinţa de a merge, ba siguranţa că mergi bine, ba gândul că are noimă şi merită. Frica ce dovedeşte că e prezentă prin multele vorbe ce cresc ca un umbrar, ca primele frunze de smochin menite să umbrească ruşinea şi ruşinarea primilor oameni în a căror ochi s-a deschis brusc oglinda că sunt goi, că ştiu ce-i aia, că sensul cuvântului nu le mai e străin, că în vocabularul lor sunt mai bogaţi cu un cuvânt, şi ştiind acum ce-i bogăţia, sărăcia e doar cealaltă faţă a monedei, deşi cuvântul ăsta le este pe de-a-ntregul străin deocamdată, deşi intuiesc, văd cam despre ce ar fi vorba.

            Jurnalul acestui concediu e scris pe foile aşteptării. E ca un spectacol care dezamăgeşte. E o odihnă obositoare, chinuitoare chiar, obsedantă. Să fii acolo în ventriculul stâng al inimii lui, să auzi bătaia sângelui dar să nu vezi câştigătorul. Să stră-baţi preţ de o fracţiune de gând toată distanţa aia imensă doar ca să te trezeşti că eşti exact în locul în care te afli, şi totul a durat mai puţin de un vis gătat brusc, fără final american, fără deznodământ, fără continuare. Apoi să vrei să reiei totul, să te foieşti ca să readormi şi să derulezi ce a rămas neterminat, să continui călătoria care deşi pare că a început e totuşi departe de momentul acela. E ca şi cum ai ajuns la finalul unui roman, da nu-ţi mai aduci aminte conţinutul lui, sau acolo în lacrima care desparte ochiul de pleoapă scrie mare THE END şi nu-ţi poţi aminti ce-a fost înainte, un pic sau un pic mai mult de ÎNAINTE.

            Nu vreau să ştiu înălţimea primului om, după cum nu mă intereseză ţiglele de pe acoperişul hotelului de la mare. Senzaţia de confort şi priveliştea mă interesează. Imensa libertate pe care vreau să o trăiesc îmbrăcat în nişte haine care mă strâng, mă constrâng să percep totul prin deformarea ochelarilor care m-ating.

            Ce concediu, ce prima minte, ce odihnă? Bănuiesc că de-aia-i zice minte – că asta-i tot ce ne face, şoptindu-mi să pornesc mereu într-acolo că doar mergând voi ajunge, şi doar obosind voi ştii ce-i odihna, şi reinventându-l pe primul om, neputând să-l reinventez pe primul om îmi prelungesc concediul chiar mai departe, până în mintea primului Inventator, primind bonus pe lângă concediul planificat şi o excursie neaşteptată, mult mai obositoare şi mai reconfortantă decât căutarea de bilete, decât dormitul la cuşetă şi tam-tam-ul călătoriei, mult mai importantă şi mai fascinantă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, decât destinaţia în sine.

            Reinventarea unui om a eşuat – concediul e pe gătate şi eu nici măcar n-am bani de bilete, însă am o altă destinaţie: reinventarea eşecului şi a plăţilor, a concediului şi a…

…da da, a sentimentului, a senzaţiei de care ai parte: concediul altuia la tine în minte.

 

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

alunecarea gândului spre suflet

o, tu sentiment de singurătate

luneci către inimă printre gânduri

ca o rădăcină ce-nfloreşte ca un cuvânt

ce separă clarul de tulbure

liniştea de aglomerarea urechii

 

ce-ţi pasă ţie, tu eşti înconjurat de mine din toate părţile

şi zâmbeşti ştrengăreşte în timp ce te dai jos din tine însuţi

ca să scapi de propriul tău „eu”

mă foloseşti pe mine ca pe-o haină

te foloseşti de mine împrejuru-ţi

 

te simţi fulger înconjurat de ceruri

sau muzică bubuitoare-n urechea norilor

însă nu te simţi deloc, şi-ar trebui…

 

nu-ţi pasă că vârtejul tău îmi rupe pomii cu tot

cu mult prea tandrele firişoare ale sufletului

egoistule!

tu sentiment de singurătate

mereu în compania propriei inconştienţe

 

imprimeuri invizibile

o nesfarsita insiruire de cuvinte curge in sus din fiecare minte

unele-s ascutite taioase altele-s culese din flori de cires

cu imprimeuri din inima scoase

urca amonte pe povarnisul de aer ca niste paraiase un ghem un caier

curate murdare rotunde cu forme desprinse din carti sau din umbre

cele trecute prin inimi crapate par rupte si ele lovite insangerate

altele venite proaspat din weekend sunt mai zambarete mai pline de cantec

e un spectacol extraodinar ca o pelicula de film „Tri Di” in care nu ma simt

doar spectator ci si scenarist  regizor si mai ales actor

ma inregistrez din cand in cand in oglinda si (-mi) urmaresc

prin hubloul ei insiruirea – ce minte –

ce curge in sus inaintea mea calauza harta chiar cheie

– embrioni ai unei noi stele – seva din copacul idee

(ratacit in padurea aceasta vad muntele mare

vad crengile frunzele… insa nu ii vad creasta)

Totu-i în mintea mea…

Cine a zis ca n-am ce scrie? – s-a`nșelat 🙂

Sunt momente, zile, perioade în care tot ce-mi vine a scrie, sau ce reușesc să scriu e fără de valoare (literară), în ochii mei cel puțin, dar de acolo pană la a nu putea scrie deloc, în nici un fel, e drum lung.

E la fel ca și cu subiectele de conversație. „No, despre ce să vorbim?” – Sau, ce? Nu mai are omul despre ce vorbi? Nu mai simte nimic, nu mai trăiește, sau îi e groază de ce simte și trăiește și mai bine nu pune în cuvinte, nu întrupează în glas ce-i în minte și suflet.

„Omenii care nu au secrete unii față de alții nu vor căuta niciodată subiecte de converesație. Ei vorbesc din adancul inimii lor, spun mereu ceea ce gandesc.” – îmi place citatu` ăsta, da care și cați sunt oamenii ăia față de care îți poți permite să nu ai secrete, să te deschizi pana la asemănarea cu un geam făcut să dispară sub transparență?

Desigur că mereu am ce scrie, ca și fiecare din voi de altfel, totuși n-am întotdeauna chef, nici timp 🙂 Best day !