Arhive pe etichete: lupta

trosnirea pupei

Standard

am Înțeles!
astăzi se scrie altfel
se scrie cu futui și curve
junk food-ul limbii care ne crește
e trupul, scheletul și măduva
poemelor de azi
nuduri de femeie alb-negru

„mi-ai intrat în palme ca uleiul
scurs din motorul în reparații…”
„aripa ta e crescută prin mine…?
cum de împărțim același zbor,
același aer?”

să porți versuri de-astea pe buze
e să umbli gol de conținutul ultimelor reviste
ultimele faruri în noapte rătăcind
în lumina apusă a ce-știi-cărui
naufragiu…

de parcă atunci când trosnea pupa
sub sărutul furtunii
sau brațul Titanicului era rupt
de încordarea de gheață a întâlnirii
nu se-nălța de pe dirijarea aceea haotică
a multor brațe
același cântec de lebădă…

să pierzi o noapte albă
înseamnă să nu știi niciodată
ce tablou ar fi putut ajunge…
înseamnă
să rămânem dincoace de zidul fricii

în umbra gândului că modernismul altora
fiind a fost mai modern decât al nostru

când fiecare deget își are altă amprentă
și fiecare ochi alt iris
când orice inimă dansează
muzica-i proprie
mai ales atunci când nu știe
și-n fiecare zi o stea își trimite spre noi
și de jur împrejur
explozia de bucurie că s-a născut
…și pentru hoți și pentru curve…

ce naufragiu!

îngerul morții

Standard

îngerul invada lanul
dădea ca bezmeticul
în toate părțile
neputând să-l înfrângă

din când în când
câte-un spic călcat în picioare
se ridica…
altul stând mândru
cădea brusc

singura lui victorie
era tocirea coasei
când o lovea de pietre
știrbindu-i gura
cu câte-o scânteie
noaptea ei
învinsă de lumină…

spicele ce cădeau
erau culese
pentru pâine

clarificări 0004:

Standard

Între mine-le trecut şi posibilul mine: luptă!
(voi sunteţi (doar) spectatorii)

povestea îngerul(ui) surd

Standard
(e-o poveste cu nişte îngeri surzi: o răsturnare secetoasă de nori
care pentru a fi în stare să plouă trebuie prima dată să-i uzi)
 
lăsaţi-mă voi îngerilor jos nu mă mai trageţi cu zborurile voastre
ce-s eu cutia cadastră de conservă
traducătorul mutelor aripi cu care jucaţi ping-pong
pe masa asta de lumină prezentă?
 
la sfârşitul zilei îmi vreau plata altfel
o să v-ameninţ zborul cu foarfeca de-o să fugiţi
mâncând pământul şi-o să roadeţi cotoare de săbii
cu tot cu coadă… da da coada aia 
cu care-o să plecaţi între picioare până când
or învăţa aripile să meargă – asemenea celor smeriţi – pe jos
(frumos v-o spun s-o ştiţi frumos)
 
da’ ce? …au luat ei seama la plângerile mele
la zdrăngăneala asta însemnată cu pana unuia dintre ei
ce-am smuls-o cu furie când şi-a întins aripa
s-o rup nu alta – să rămână-n pană de zbor la marginea cerului de ieri
aşa să rămână şi ei cum mă împotmolesc eu câteodată
în pană de idei
 
nu nici poveste n-au luat aminte
la cererea mea tânguitoare fierbinte
şi trag de mine de parcă m-au câştigat la zaruri
de parcă-s nişte prunci care se bat pe daruri
şi strică-ntr-un final jucăriile toate le rup le-mpart între ei
ca soldaţii cămaşa divină
aşa mă-mpart şi trag de mine c-aproape mă rup
– după cum deja v-am spus –
între josul meu şi-al lor sus…
 
 
 

între aproape şi-aproape

Standard
realizez:
aşa (mă) realizez fără să ştiu
nefericirea mi-e datoare
c’o dependenţă
am nevoie (de ea) să o-not
în vâltorile ei să mă lupt
să-i caut capătul uscat pe care să-mi aşez
sleitul trup
nefericit moment de fericire
mă fericesc când sunt (nefericit)
de parcă noaptea crapă-n răsărit
şi primul mal e-un foşnet pe sub oşti
un violent tumult de bătălie până-n victoria mall
cu bucurii o cheltuială de cumpărături
sau o deschidere de pungi spre ce va fi
ca o lumină-n ochi dup-o orbire
de-mprumut:
 
de ce o port când nu-i a mea?
ies în tricou pe timp ploios sau cu-nveliş de geci când  e senin?
arunc eu apă făr’ să fie foc mă-nghesui când am loc
îmi cresc puterile când simt că pot?
 
prins între cei doi ochi verzui
între (două) bătăi de inimă inegale
între variante cu umbre şi luminoasele lor fante
între umblat şi neumblat câteodată
ploile soarele să mă bată
iubirea mea de neiubire
cunoaşterea pe buze în neştire
e drum între două oraşe
la mijloc între „ne” şi „fericire”
 

ea e o ea

Standard
e o junglă sălbatică inima
că junglă domesticită nu este
tot caut sub umbre asflat de şosea
sau urme de roţi cu colţuri de stea
fosila strămoşilor veriga şosea
jungla mă-nghite
devorează
mă vrea să mă facă aidoma ei
una cu ea
o insulă-n luminiş de copite
 
da’ nu mă las, nu!
ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă
‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă
ce bâzâie un refren rătăcit
acum c-ai plecat ai venit
croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi
încearcă să ţii pasul cu creşterea
poţi?
 
încearcă busola încearcă-i pe toţi
copacii mă poartă de ambele torţi
mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi
ferigă fecundă cu inimă-n ea
bătaia-i e ritmul luminii e stea
e setea de viaţă ce trupul o bea
e o ea jungla
inima e o ea
securea, tăierea, cărare-i o ea
iar eu sunt un el ce-şi doreşte
ce vrea
 

poetul

Standard
umblă şi acum cu detectorul de metale peste tot umblă
ca un nas de câine dresat cu marele magnetofon apăsat sub butoane
de banda lui magnetică magnetizat
*
e ne bun pentru altceva decât pentru umblet
să detecteze cu aparatul lui sofisticat nişte mine în nişte tine
nişte ceva într-un ceva crăpat
*
neînvins de sinele lui însuşi are doar o singură competiţie – a sa
se caută cu detectorul de metale
prin culegerea lui de-a se afla
*
se găseşte pe sub ascunzişuri se găseşte de cumpărat
se găseşte în licitaţii în amintiri în găsiri în uitat
*
se culege ca pe-o vie în floare şi se-ascunde prin beciuri sub bolte de ani
apoi se cântă prin megafoane din ecou în secundă
turnat în pahar neîncăpător în taler cu bani
*
din umbra lui răsare alt umblet cu un detector de metale drept rădăcină
umbra-i pare luminoasă senină
risipită comoara ce-a adunat
 

viermi de lumină ciuruie noaptea

Standard
îmi cade o umbră-ntreită pe foaie
în şiruri de becuri se gată lumina
întinsă pe câmpuri nescrisă bătaie
discordie-n istorii ascunsă stă vina
*
cu cine se luptă steagul de stradă
şi-şi flutură stâlpu-n avampostul de noapte
tăcuta victorie n-are loc nici în şoapte
tăcută îşi poartă splendida paradă
*
se-ntâmplă vreodată ca degetul mâinii
să gate-ntreruperea
să-i coacă finalul
şi-atunci laolaltă spectatori mareşalul
pornesc să găsească scânteia pădurii

lumina ce-o rosteşti

Standard
cuvintele Tale la început
luminau întunericul devorându-l
dovedindu-i că nu-i
şi-i arătau lipsa de jur împrejur…

când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit
când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris
pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu
sămânţa aceea de foc
ce-şi aruncă copiii prin ani

spiralat ai făcut sul gândul Tău
şi l-ai vorbit
el a fost prima limbă ce-a fost
îngrămădite literele s-au supus
şi-au stors din sensul lor mici galaxii
cu tot mai mici priviri şi sensuri
ce ascund în ele altele noi
cum fiecare sâmbure îşi poartă
altu’n adânc

azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechi
dar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridici
cu care le zdrobeşti şi le sfărâmi
…şi ca să faci (un) loc altora noi
le scoţi afară pe bucăţi

ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul”
şi-abia acum aud
lumina ce-o rosteşti după mulţi ani
 

constanta noapte-zi

Standard
Căzute garduri, uşi şi ziduri de jur împrejur; …căzute înainte să-mi dau eu seama, înainte să mi se aşeze pe ochi realizarea.
Eram oarecum singur între ele şi nu mi-am dat seama de realizarea camuflată în singurătate în aceste oglinzi opace: acum se vede tot ce e după, inclusiv imensitatea îmbrăţişărilor lipsă…
Unde-i lumina? Întreaga lume-i trasă peste ea. Cu bulgări de stele mă bat cu mine însumi în lupta aceasta atât de importantă a cazematelor moştenite de la nu ştiu cine, de nu ştiu unde…
Mă-nving şi-aşa şi-aşa şi mai niciodată nu mă bucură victoria nici nu mă întristează pierderea. Că, ce-am pierdut? Partea victorioasă mi-a rămas cum întotdeauna pe pământ e şi noapte şi zi.
Când ţi-am întors spatele Dumnezeule – Tu Dumnezeul memoriei părinţilor părinţilor mei – Tu mi l-ai luminat neştiind altceva ce să-i faci.
Atunci spatele meu întors şi luminat şi-a luat numele în serios şi s-a întors de unde plecase ca o pocăinţă involuntară şi inconştientă.
În cercul acesta al pereţilor lipsă de jur împrejurul lipsei pereţilor faţa mereu întoarsă către spatele mereu întors observa totul…

(pe) calea lui Kain

Standard
ce urme adânci inegale şi repezi
ce mulţi au călcat pe urmele tale
şi-au făcut din ele obiceiuri în viaţă
şi cale

începutul ei şi lumea-s deodată
deşi n-a pornit chiar odată cu tine
te-ai ridicat pe câmp într-o groapă
să zideşti dintr-un frate ruine

n-ai păzit intrarea la uşă
berbecul de care n-ai avut grijă cu coarnele-ntoarse
ţi-a’mprăştiat fumu’ mancarea ţi-o arse
respingerea faţa şi-a’ntors către tine

ţi-ai adunat faţa de pe jos toată ruptă
mânia ai lăsat-o să fiarbă
a crescut repede neagră o iarbă
în care fir cu fir se tot luptă

echipă

Standard

Ce fel de credinţă-i asta?

„Războiul e-al Domnului iar armele-s în mâinile noastre;

victoria-i a noastră, însă trebuie cîştigată: ne-aşteaptă.”

Vasile Voiculescu: În grădina Ghetsimani

Standard

„Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.”

De dragul (re)citirii –  de Vasile Voiculescu

uriaşii

Standard
Ca doi uriaşi din vechime
Voinţele noastre s-au bătut tot mereu
De parcă fiecare ştie mai bine
Şi ce? Am putea noi a ne compara?
Tu erai cumpăna ce drămuia timpul
Eu nici măcar clipe, sau praful din ea….
Când ai putea curma oricând, ciudata,
Inegala luptă,
Te prinzi mereu la braţ în gând
Atotputernic în tărie
îţi place ca să pierzi mereu,
să simţi cum ţi se smulge din degete prada.
Vreau să te-nving, să te şantajez,
să te trag pe sfoară – da eu!
Tu nu vrei ca să fii preţuit neapărat cu argint
Ci să fii preţuit într-un fel.
Alţii de teamă că sunt prea puţini
Îi clocesc şi-i păstrează în ei
Nu se luptă cu Tine ca să nu fie’nvinşi
Nu se joacă cu Tine…
Şi nu-s nici copii, nici părinţi.
Creşte uriaşul din mine
Când mă lupt cu cate-un deget de-al Tău
Ca acei uriasi din vechime.

					

de ce mă mir??

Standard
zici că sunt ipocrit şi te-nervează ipocrizia mea
dar n-o condamni
o’ngădui şi o creşti tot singur tre’ să mă pun la perete
să mă condamn să mă împuşc să mă omor
să sufăr moartea iar de unul singur ca să trăiesc dacă sunt doi
tre’ să-l omor pe unu’ dintre noi ca să trăiesc doar eu
te enervează da’ nu faci nimic şi când îl cresc eşti lângă mine şi te uiţi
pe urmă mă acuzi că sunt mai mulţi
şi nu doar unul cum ai vrea să fiu
da’i greu însă la fel de greu va fi al vieţii cost e greu
să mori însă şi să trăieşti e greu
abia-s în stare să mă cresc pe mine şi ştiu de ce mi-e greu
de ce nu pot: ciudată milă port în suflet… mă cresc pe noi
şi când destul de greu e să creşti unul
nici nu mă mir că e la fel sau poate chiar cu mult mai greu ca să creşti doi…