trosnirea pupei

am Înțeles!
astăzi se scrie altfel
se scrie cu futui și curve
junk food-ul limbii care ne crește
e trupul, scheletul și măduva
poemelor de azi
nuduri de femeie alb-negru

„mi-ai intrat în palme ca uleiul
scurs din motorul în reparații…”
„aripa ta e crescută prin mine…?
cum de împărțim același zbor,
același aer?”

să porți versuri de-astea pe buze
e să umbli gol de conținutul ultimelor reviste
ultimele faruri în noapte rătăcind
în lumina apusă a ce-știi-cărui
naufragiu…

de parcă atunci când trosnea pupa
sub sărutul furtunii
sau brațul Titanicului era rupt
de încordarea de gheață a întâlnirii
nu se-nălța de pe dirijarea aceea haotică
a multor brațe
același cântec de lebădă…

să pierzi o noapte albă
înseamnă să nu știi niciodată
ce tablou ar fi putut ajunge…
înseamnă
să rămânem dincoace de zidul fricii
în umbra gândului că modernismul altora
fiind a fost mai modern decât al nostru

când fiecare deget își are altă amprentă
și fiecare ochi alt iris
când orice inimă dansează
muzica-i proprie
mai ales atunci când nu știe
și-n fiecare zi o stea își trimite spre noi
și de jur împrejur
explozia de bucurie că s-a născut
…și pentru hoți și pentru curve…

ce naufragiu!

Publicitate

îngerul morții

îngerul invada lanul
dădea ca bezmeticul
în toate părțile
neputând să-l înfrângă

din când în când
câte-un spic călcat în picioare
se ridica…
altul stând mândru
cădea brusc

singura lui victorie
era tocirea coasei
când o lovea de pietre
știrbindu-i gura
cu câte-o scânteie
noaptea ei
învinsă de lumină…

spicele ce cădeau
erau culese
pentru pâine

clarificări 0004:

Între mine-le trecut şi posibilul mine: luptă!
(voi sunteţi (doar) spectatorii)

povestea îngerul(ui) surd

(e-o poveste cu nişte îngeri surzi: o răsturnare secetoasă de nori

care pentru a fi în stare să plouă trebuie prima dată să-i uzi)

 

lăsaţi-mă voi îngerilor jos nu mă mai trageţi cu zborurile voastre

ce-s eu cutia cadastră de conservă

traducătorul mutelor aripi cu care jucaţi ping-pong

pe masa asta de lumină prezentă?

 

la sfârşitul zilei îmi vreau plata altfel

o să v-ameninţ zborul cu foarfeca de-o să fugiţi

mâncând pământul şi-o să roadeţi cotoare de săbii

cu tot cu coadă… da da coada aia 

cu care-o să plecaţi între picioare până când

or învăţa aripile să meargă – asemenea celor smeriţi – pe jos

(frumos v-o spun s-o ştiţi frumos)

 

da’ ce? …au luat ei seama la plângerile mele

la zdrăngăneala asta însemnată cu pana unuia dintre ei

ce-am smuls-o cu furie când şi-a întins aripa

s-o rup nu alta – să rămână-n pană de zbor la marginea cerului de ieri

aşa să rămână şi ei cum mă împotmolesc eu câteodată

în pană de idei

 

nu nici poveste n-au luat aminte

la cererea mea tânguitoare fierbinte

şi trag de mine de parcă m-au câştigat la zaruri

de parcă-s nişte prunci care se bat pe daruri

şi strică-ntr-un final jucăriile toate le rup le-mpart între ei

ca soldaţii cămaşa divină

aşa mă-mpart şi trag de mine c-aproape mă rup

– după cum deja v-am spus –

între josul meu şi-al lor sus…

 

 

 

între aproape şi-aproape

realizez:

aşa (mă) realizez fără să ştiu

nefericirea mi-e datoare

c’o dependenţă

am nevoie (de ea) să o-not

în vâltorile ei să mă lupt

să-i caut capătul uscat pe care să-mi aşez

sleitul trup

nefericit moment de fericire

mă fericesc când sunt (nefericit)

de parcă noaptea crapă-n răsărit

şi primul mal e-un foşnet pe sub oşti

un violent tumult de bătălie până-n victoria mall

cu bucurii o cheltuială de cumpărături

sau o deschidere de pungi spre ce va fi

ca o lumină-n ochi dup-o orbire

de-mprumut:

 

de ce o port când nu-i a mea?

ies în tricou pe timp ploios sau cu-nveliş de geci când  e senin?

arunc eu apă făr’ să fie foc mă-nghesui când am loc

îmi cresc puterile când simt că pot?

 

prins între cei doi ochi verzui

între (două) bătăi de inimă inegale

între variante cu umbre şi luminoasele lor fante

între umblat şi neumblat câteodată

ploile soarele să mă bată

iubirea mea de neiubire

cunoaşterea pe buze în neştire

e drum între două oraşe

la mijloc între „ne” şi „fericire”

 

ea e o ea

e o junglă sălbatică inima

că junglă domesticită nu este

tot caut sub umbre asflat de şosea

sau urme de roţi cu colţuri de stea

fosila strămoşilor veriga şosea

jungla mă-nghite

devorează

mă vrea să mă facă aidoma ei

una cu ea

o insulă-n luminiş de copite

 

da’ nu mă las, nu!

ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă

‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă

ce bâzâie un refren rătăcit

acum c-ai plecat ai venit

croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi

încearcă să ţii pasul cu creşterea

poţi?

 

încearcă busola încearcă-i pe toţi

copacii mă poartă de ambele torţi

mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi

ferigă fecundă cu inimă-n ea

bătaia-i e ritmul luminii e stea

e setea de viaţă ce trupul o bea

e o ea jungla

inima e o ea

securea, tăierea, cărare-i o ea

iar eu sunt un el ce-şi doreşte

ce vrea

 

poetul

umblă şi acum cu detectorul de metale peste tot umblă

ca un nas de câine dresat cu marele magnetofon apăsat sub butoane

de banda lui magnetică magnetizat

*

e ne bun pentru altceva decât pentru umblet

să detecteze cu aparatul lui sofisticat nişte mine în nişte tine

nişte ceva într-un ceva crăpat

*

neînvins de sinele lui însuşi are doar o singură competiţie – a sa

se caută cu detectorul de metale

prin culegerea lui de-a se afla

*

se găseşte pe sub ascunzişuri se găseşte de cumpărat

se găseşte în licitaţii în amintiri în găsiri în uitat

*

se culege ca pe-o vie în floare şi se-ascunde prin beciuri sub bolte de ani

apoi se cântă prin megafoane din ecou în secundă

turnat în pahar neîncăpător în taler cu bani

*

din umbra lui răsare alt umblet cu un detector de metale drept rădăcină

umbra-i pare luminoasă senină

risipită comoara ce-a adunat

 

viermi de lumină ciuruie noaptea

îmi cade o umbră-ntreită pe foaie

în şiruri de becuri se gată lumina

întinsă pe câmpuri nescrisă bătaie

discordie-n istorii ascunsă stă vina

*

cu cine se luptă steagul de stradă

şi-şi flutură stâlpu-n avampostul de noapte

tăcuta victorie n-are loc nici în şoapte

tăcută îşi poartă splendida paradă

*

se-ntâmplă vreodată ca degetul mâinii

să gate-ntreruperea

să-i coacă finalul

şi-atunci laolaltă spectatori mareşalul

pornesc să găsească scânteia pădurii

lumina ce-o rosteşti

cuvintele Tale la început

luminau întunericul devorându-l

dovedindu-i că nu-i

şi-i arătau lipsa de jur împrejur…

când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit

când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris

pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu

sămânţa aceea de foc

ce-şi aruncă copiii prin ani

spiralat ai făcut sul gândul Tău

şi l-ai vorbit

el a fost prima limbă ce-a fost

îngrămădite literele s-au supus

şi-au stors din sensul lor mici galaxii

cu tot mai mici priviri şi sensuri

ce ascund în ele altele noi

cum fiecare sâmbure îşi poartă

altu’n adânc

azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechi

dar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridici

cu care le zdrobeşti şi le sfărâmi

…şi ca să faci (un) loc altora noi

le scoţi afară pe bucăţi

ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul”

şi-abia acum aud

lumina ce-o rosteşti după mulţi ani

 

constanta noapte-zi

Căzute garduri, uşi şi ziduri de jur împrejur; …căzute înainte să-mi dau eu seama, înainte să mi se aşeze pe ochi realizarea.

Eram oarecum singur între ele şi nu mi-am dat seama de realizarea camuflată în singurătate în aceste oglinzi opace: acum se vede tot ce e după, inclusiv imensitatea îmbrăţişărilor lipsă…

Unde-i lumina? Întreaga lume-i trasă peste ea. Cu bulgări de stele mă bat cu mine însumi în lupta aceasta atât de importantă a cazematelor moştenite de la nu ştiu cine, de nu ştiu unde…

Mă-nving şi-aşa şi-aşa şi mai niciodată nu mă bucură victoria nici nu mă întristează pierderea. Că, ce-am pierdut? Partea victorioasă mi-a rămas cum întotdeauna pe pământ e şi noapte şi zi.

Când ţi-am întors spatele Dumnezeule – Tu Dumnezeul memoriei părinţilor părinţilor mei – Tu mi l-ai luminat neştiind altceva ce să-i faci.

Atunci spatele meu întors şi luminat şi-a luat numele în serios şi s-a întors de unde plecase ca o pocăinţă involuntară şi inconştientă.

În cercul acesta al pereţilor lipsă de jur împrejurul lipsei pereţilor faţa mereu întoarsă către spatele mereu întors observa totul…

(pe) calea lui Kain

ce urme adânci inegale şi repezi

ce mulţi au călcat pe urmele tale

şi-au făcut din ele obiceiuri în viaţă

şi cale

începutul ei şi lumea-s deodată

deşi n-a pornit chiar odată cu tine

te-ai ridicat pe câmp într-o groapă

să zideşti dintr-un frate ruine

n-ai păzit intrarea la uşă

berbecul de care n-ai avut grijă cu coarnele-ntoarse

ţi-a’mprăştiat fumu’ mancarea ţi-o arse

respingerea faţa şi-a’ntors către tine

ţi-ai adunat faţa de pe jos toată ruptă

mânia ai lăsat-o să fiarbă

a crescut repede neagră o iarbă

în care fir cu fir se tot luptă

echipă

Ce fel de credinţă-i asta?

„Războiul e-al Domnului iar armele-s în mâinile noastre;

victoria-i a noastră, însă trebuie cîştigată: ne-aşteaptă.”

Vasile Voiculescu: În grădina Ghetsimani

„Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.”

De dragul (re)citirii –  de Vasile Voiculescu

uriaşii

Ca doi uriaşi din vechime

Voinţele noastre s-au bătut tot mereu

De parcă fiecare ştie mai bine

Şi ce? Am putea noi a ne compara?

Tu erai cumpăna ce drămuia timpul

Eu nici măcar clipe, sau praful din ea….

Când ai putea curma oricând, ciudata,

Inegala luptă,

Te prinzi mereu la braţ în gând

Atotputernic în tărie

îţi place ca să pierzi mereu,

să simţi cum ţi se smulge din degete prada.

Vreau să te-nving, să te şantajez,

să te trag pe sfoară – da eu!

Tu nu vrei ca să fii preţuit neapărat cu argint

Ci să fii preţuit într-un fel.

Alţii de teamă că sunt prea puţini

Îi clocesc şi-i păstrează în ei

Nu se luptă cu Tine ca să nu fie’nvinşi

Nu se joacă cu Tine…

Şi nu-s nici copii, nici părinţi.

Creşte uriaşul din mine

Când mă lupt cu cate-un deget de-al Tău

Ca acei uriasi din vechime.

de ce mă mir??

zici că sunt ipocrit şi te-nervează ipocrizia mea

dar n-o condamni

o’ngădui şi o creşti tot singur tre’ să mă pun la perete

să mă condamn să mă împuşc să mă omor

să sufăr moartea iar de unul singur ca să trăiesc dacă sunt doi

tre’ să-l omor pe unu’ dintre noi ca să trăiesc doar eu

te enervează da’ nu faci nimic şi când îl cresc eşti lângă mine şi te uiţi

pe urmă mă acuzi că sunt mai mulţi

şi nu doar unul cum ai vrea să fiu

da’i greu însă la fel de greu va fi al vieţii cost e greu

să mori însă şi să trăieşti e greu

abia-s în stare să mă cresc pe mine şi ştiu de ce mi-e greu

de ce nu pot: ciudată milă port în suflet… mă cresc pe noi

şi când destul de greu e să creşti unul

nici nu mă mir că e la fel sau poate chiar cu mult mai greu ca să creşti doi…