Eu văd!
Uite prima mea orbire!
iul.29
ne-simplu
Eu văd!
Uite prima mea orbire!
Eu văd!
Uite prima mea orbire!
tu vezi în balta mea un lac adânc şi eu zâmbesc când zici că-i plin de peşte că-s bărci în el ce-noată surâzând şi-o mie de culori ascund câte-o poveste… tu zici ‘nainte fără să te-opreşti eu dau din cap mereu ca un zăvor că bălţile sunt gropi ascunse-n ploi lipsite de crăpări şi de izvor dar tu o ţii pe-a ta şi nu te laşi mă-mpingi cu vorbele răstite lin simt unde cum se-ntind cu-vânt sub paşi simt peşti cum mă străbat şi stele cum mă ţin… mă ţin de vorbă cu risipa lor mă ţin în ele vii – o amintire mă ţin de-a lor toiag sprijinitor mă ţin ca scaiul de o potrivire eu neg… şi dau din cap şi zic că nu iar tu zâmbeşti fără să-mi dai dreptate asculţi cu-o pleoapă apele gemând şi marea de priviri care se zbate …din când în când m-aşez pe malul tău ca un pescar cu undinţa în mână dorind să prind un somn sau un ecou să-ţi iau din ochiul timpului curgând o zi sau de ce nu o lună![]()
zbor cu ochii-ntr-o parte în jos izbindu-mă de nevăzuta direcţie trecând cu aripa printr-o frică greoaie de mortar vechi încă neînchegat în amintirea posibilităţii lui de a se întări între mine şi ce-aş putea fi ca ziua de azi ca trecerea săltăreaţă a fiinţei dintr-o interminabilă foame de zbor de aer lovit trambulină nu către în sus ci aşa una după alta liniar – continuu zbor cu ochiul întors în fuşereala privirii rătăcite a unui mod de-a vedea zbor înainte cu ochiul întors ca să nu zbor singur zburăm împreună traversând zidurile zăcând a multor alte zboruri tot mai lungi şi tot mai în-alte zbor cu ochii într-o parte şi-n cealaltă scuturi pentru şi împotriva privirilor ce străpung plecate din ochii lor ca pasărea în ţările calde sau de ce nu… ca dintr-un arc săgeata
(cică) Nu vedem lumina! (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)
[…]
Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.
Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu “adevărat” e traducerea.
(cică) Nu vedem lumina (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)
Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.
Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu „adevărat” e traducerea.
tu locuieşti în gazde străine şi prin ele câteodată mă scuipi las’ să mă scuipe zice inima-n mine poate-am orbit poate nu mai văd bine (sau simt de-mprumut reîntoarsă la lut) scuipă-mă-n ochi de-a dreptul cu tină să văd pământul pământesc peste ei mustind o neagră străină lumină…
aruncă-ţi ochii-n viitor ca pe-o arvună a devenirii tale o parte (a ta) ce deja a ajuns ochi într-un cap de pod pe malul de acol’ ce îţi trimite privirile-napoi să nu zici „oi vedea” ci deja văd… aruncă-ţi fără teamă ochii tocmai să nu fi orb şi viitorul care curge acum ţi-i va aduce sigur înapoi umpluţi cu tot ce trebuie să ştii umpluți de el…
tactila privire o aruncam prin vălul de-ntuneric ca un orb faţă de tot ce-i nevăzut cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam să-ţi pipăi faţa Dumnezeule făr’ să mă ard dacă se poate şi fără să mă tai să nu-mi rănesc cumva atigerea-n tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape de parcă toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea însă ce pot vedea nişte degete-n noapte sau ce-ar putea atingerea s-audă ? în nevăzut ca un arcaş şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat pân’ ce-n cămări pe raft stau perele de foc ale privirii cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’ şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut cu pere-n colţul gurii si sătul setos de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când îl zăpăcesc
trage mai aproape de mine drumul damascului
cu paşii mei pavează-i curgereasau nu, lasă !
nu-s drumurile de aici destul de bune ?
tot cu două direcţii, exact ca prăfuita cale
ce duce de oriunde acolonu-mi trebe’ damasciana stradă
de n-o luminază nicio întâlnire
ş-apoi ce ?
n-am parte-n fiecare zi de-ntâlniri:
ba pe scară cu poştaşul
ba cu domnul x sau alte literede m-oi întâlni cu alfa-omega deodată
voi numi pentru totdeauna uliţa aceea
cu numele vechiului drum
pe care cel orb(it) de lumina ta
prin orbire şi-a căpătat vederea
prin întâlnire s-a întâlnit
cântase cineva cu alte cuvinte melc-melc-codobelc-ul credinţei de ni se lungiseră ochii până dincolo de lume * din ziua aceea nu ne-am mai bizuit pe bastonul orbirii şi ţii, ţii minte cum muncim să lungim bîjbâiala în alergare din dimineaţă până-n negare * de-i noapte de-i zi când înţelegem folosim alţi ochi şi fredonăm altfel cântecul naiv al copilăriei (ba aşa pentru noi înşine, ba pentru alţii)
nu m-ai întrebat ce vreau… întreabă-mă ce vreau!
să deschizi a doua poartă a ochilor mei – asta vreau!
(şi mai vreau să văd cum (îmi) zici: capătă-ţi vederea!)
haină îmbrăcată-n aruncare fă-te buzunar pentru mine leagă-te leagăn zilelor străine ce mi-s oarbe-n cusături înţepătoare * o să te lepăd în nu mai am nevoie ce urmează să fie va fi noaptea mea-i noapte iar ziua Lui zi în întâlnirea noastră s’or contopi vorbele paşii chemările credinţele ‘ndoielile zornăitul ce zornăie
„Unele mizerii sunt nobile si subestimate!”- P.E.M.
„Da, da’ se vede că-i aşa numa’ după ce le spală vremea.” – R.B.