Arhive pe categorii: libertăţi îngrădite

începutul capătului de drum

Standard
„…şi nu vor mai tânji!”  – ai spus
iar eu am pornit în căutarea
locului despre care vorbeşti
însă nu pe jos
nici cu piciorul
ci stând…
într-o călătorie statică
aşa cum faci când citeşti
şi călătoreşti cu cel care călătoreşte
sau îţi plimbi degetul pe hartă
şi parcurgi distanţe imense
cu viteze ameţitoare 
fără să te clatini
fără să ameţeşti
fără să te cheltui
…(probabil că) nu voi ajunge
niciodată acolo…decât plecând

(august 2008)

Anunțuri

(ne)îmblânzirea

Standard
se ia o inimă neîmblânzită
în care se văd încă bătăile
se aşază într-un trup de femeie
cum schimbi lanternei bateriile
sau măcar aia una uzată
terminată de consumare
 
apoi se tachinează uşor
pulsul cu minusul
până curg prin vene liane
aleargă în priviri feline
până se-aşează şi domină-n ea sentimentul
şi-acel ceva neîmblânzit
îşi găseşte în sfârşit recunoaşterea
 
se ia aripa stângă şi i se aşează la loc
potrivită în vechile găuri
iar aripei drepte i se ajustează
zborul dezacordat de trecerile bruşte
prin grotele gândului
 
se deschid apoi porii – toţi porii
pleoapele – toate pleoapele – sufletul
braţele, gurile, ochii, posibilităţile
şi oportunităţile ţinute închise
şi i se ascultă – pe tăcute
(ne)îmblânzirea

wild-heart-lupen-grainne

de la A la Zet (sau în varianta grecească: Alfa & Omega)

Standard

(EXPLICAŢIE: paranteza de fapt nu explică înţelesul, îl complică…)

Cuvântul este materia primă a oricărei scrieri. Dar cum să scrii că tocmai el cuvântul este materie? Înseamnă să porneşti rău, cu stângul, împletecindu-te, negând ceea ce tocmai zici, tăind craca de sub picioare, sau a bate cu picamărul, conectat la priză, în scările pe care tocmai vrei să urci. Dar oare nu aici e frumuseţea? Să te învârţi într-un cerc pătrăţos în care dai din colţ în colţ. Să asculţi trăgând cu urechea dialogul secret al zidurilor ce s-au întâlnit în colţul acela. Să te simţi pus la colţ de propria limitare. Să sapi tunelul acestei înţelegeri până nu mai rămâne nimic din coaja cuvântului sau a înlănţuirii lui pe care vroiai să o înţelegi, fără să înţelegi exact de ce, fără să înţelegi exact până unde anume.

dserra_1680x1050

Pentru ce să transporte cuvintele lumea de la ea însăşi la ea însăşi, şi mai ales pentru ce o asemenea întrebare? Oricum învârtirea în cerc, fie că e el cercul înţelegerii lumii, sau a dragostei, sau a sensului, sau a realţiilor ce există între noi şi ele, e o învârtire obositoare, extenuantă şi nu de multe ori fără roade dulci, ci mai degrabă amare. Când ştii că săpând dai de aur şi în schimbul aurului primeşti bani şi cu banii poţi obţine aproape orice disponibil şi accesibil în lumea asta, atunci îţi vine să sapi. Dar dacă ştii că sapi fără să găseşti ceva anume, atunci lipsa acelei înlănţuiri logice îşi construieşte o relaţie amoroasă până şi cu puterea braţelor pe care dintr-o dată nu le mai străbate, nu le mai însufleţeşte ca vântul pânzele corabiei. Pentru ce scrieri lipsite de utilitate? Pentru ce învârtiri în jurul cozii? Pentru ce finalităţi pe lume care să aibă undeva pentru cineva o noimă? N-ar putea exista curgeri care să nu ducă nicăieri? N-ar putea exista fluvii care să se verse în mare, să transporte peşti, să poarte corăbii şi care să fie total indiferente de toate acestea? Să nu-şi înţeleagă propriile valuri, nici marginile malurilor ce-i croiesc trupul, fără ca măcar să ştie că are valuri şi maluri şi peşti şi corăbii. N-am putea fi noi fluviul acesta? Desigur că putem, pentru că noi avem metafora şi cuvântul şi imaginea şi imaginaţia şi enormii paşi pe care-i putem face prin timp şi spaţiu, ochii asemenea oglinzilor care multiplică la infinit capacitatea noastră de a „curge”, indiferent dacă înţelegem sau nu, indiferent dacă ne dăm seama, indiferent dacă ne conştientizăm indiferenţa sau din contră, chinul agonizant al păsării.

Şi pentru ce concepte şi convenţii cu ajutorul cărora să ne traducem asemănător „curgerile” în aşa fel încât hărţile noastre să nu conţină mai mult mister decât dezlegare, nici mai multă obscuritate decât lumină, în aşa fel încât să avem senzaţia că nu suntem singuri pe lume. Iată de ce. Pentru că a fi singuri înseamnă să nu existe ureche pentru vorbele noastre, nici pescari pentru peştii noştri, nici deltă pentru fluviul învolburat al năvălirii noastre zilnice, deltă care să ne aştepte, şi pentru care noi anume să curgem. A fi singuri înseamnă a nu fi ziduri făcute anume din îmbinarea cărămizilor celulare. A fi singuri e totuna cu a nu se întâlni zidurile în colţ şi noi să nu fim acolo să tragem cu urechea la dialogul lor, dialogul îndrăgostirii lor care nu e altceva decât ecou, proiecţie, poezia de dragoste pe care vrem şi noi să o cântăm în stilul nostru muzical, pe instrumente proprii. Suntem acolo cu urechea ciulită pentru că vrem să ştim finalul, deznodământul. Vrem să ştim cum se termină doar pentru a vedea cum se începe. Contopirea asta a sfârşitului cu începutul este esenţa după care tânjim, este pata aia de culoare divină aruncată sau căzută din graba Creatorului în sufletele noastre, asemenea unei umbre, unui picur neastâmpărat de vopsea ce în loc să cadă acolo pe pânză a căzut aiurea, şi continuă să cadă,  ce pe tăcute, în noi, musteşte prin apropiere lumină. Acolo în suflet, sau undeva anume în noi, loc pe care din convenţie îl numim suflet, pentru că e şi el adânc şi fără de capăt asemenea umbrei, misterului care ne curge pe buze când zicem că ne dorim un loc căruia să-i putem spune „acasă”, o relaţie trainică dar mereu nouă, căutare şi zbatere neapărat însoţite de găsire, trecut şi viitor legate împreună în ceea ce desigur numim prezent. Irealul prezent care asemenea unei năluci e şi nici nu e, fiind doar atât cât să ni se pară că este, mai mult fiind urmând să fie, tot astfel cum este tocmai pentru că a fost. Început şi sfârşit deopotrivă.

Nu ne dorim ceea ce se gată. Nu se satisface nici măcar gândul acesta, darămite faptele, sau obiectele sau persoanele sau relaţiile umbrite de un astfel de soare. Dar ce anume sub soare, aici pe punctul acesta de lumină e altfel decât aşa? Vrem îmbinarea nu părţile. Vrem prezentul nu trecutul nici viitorul. Vrem să nu se gate în noi vrerea şi vrem ca mereu ceva ce nu se gată să o stâmpere. Şi totuşi mâncăm ştiind că ne va fi din nou foame. Iubim ştiind că se poate să nu fim iubiţi la fel, nici înapoi, şi după cum muşcăm pentru a ne umple golurile sub formă de muşcături din noi, tot aşa suntem muşcaţi de alţii pentru a-şi umple golurile muşcăturilor din ei, şi umplem în noi, tot astfel cum scădem din noi pentru a umple în altă parte, fiind împrăştiindu-ne, risipindu-ne în golurile altora. Facem aşa, şi mai mult de atât tânjim să facem aşa, împlinirea acestei tânjiri fiind o muşcătură pe care nu ştim exact cum dorim să o apucăm cu dinţii şi să o aducem „acasă”, acolo în noi, la locul ei, de unde nu ştim când şi cum a plecat, şi nu ştim nici cum anume o recunoaştem ca fiind ceea ce ne lipseşte.

Dar asta-i rânduiala, „bunăoară când cineva mănâncă, altcineva este mâncat”, şi deşi suntem, ştim că suntem mai mult devenire decât fiinţare, sau fiinţarea propriuzisă ne caracterizează felul de a fi. În momentul în care spunem că suntem, în momentul acela încetăm să mai fim, adăugând mereu fiinţei noastre, sau mai degrabă fiinţări noastre, timp, plusuri, minusuri, adăugarea în sine, pe care nu o putem explica decât luând din ea, asemenea copilului care încercând să înţeleagă din ce-i făcută maşinuţa lui preferată o desface făcând-o în felul acesta să fie orice altceva numai maşinuţă nu. 

Dar ce ne pasă nouă. Noi ştim rânduiala că orice piese demontate de noi se adaugă la un alt întreg, nimic nu se pierde, nimic nu se distruge pe de-antregul, ci totul se reaşează, se remodelează în alte forme, se regăseşte în altă parte, se risipeşte găsindu-şi astfel scopul întâi şi ultim al existenţei. Dar desigur că nu se poate ca totul să fie cuprins într-un cerc atât de mic şi de strâns, precum pretenţia că ştim care este scopul ultim al existenţei, de vreme ce sfârşitul acestei existenţe este strâns îmbinat cu începutul, ele sunt una de nedespărţit, una de nezdruncinat.

Filosofia ne oboseşte şi ne face franjuri creierii. Vrem dragoste. Vrem să iubim şi să fim iubiţi. Însă şi dragostea e o filosofie. Dar fiind atât de bogată, de generoasă de mare, dragostea este mai multe filosofii deopotrivă, după cum lumina este un curcubeu de culoare. Vrem culoarea, o vrem, dar nu o putem avea fără lumină. Vrem dragostea, o vrem, dar nu o putem avea fără filosofia ei. Chinul de a separa lumina de culoare, inutilul şi extenuantul chin, care ne caracterizează (uneori) viaţa, e chinul de a iubi nerespectând filosofia iubirii, de a pune etichete cu „gem” la borcanele cu murături, de a ne juca aiurea cu cuvintele, sperând să culegem la urmă capodopere literare. Dar noi ştim rânduiala, şi dacă nu o ştim, o intuim şi nu scăpăm fără să o vedem până la urmă în propria viaţa – dacă există aşa ceva – exemplificată concret precum o operaţie fără anestezic. Nu putem ocoli rânduiala, facem parte din ea, o compunem şi o locuim, tot astfel cum ea ne locuişte pe noi, şi ne înlocuieşte perpetu.

Nu putem scăpa, nu avem ieşire. Tot astfel cum uşa este şi intrare şi ieşire deopotrivă. Ieşirea noastră este intrare, şi intrarea noastră este ieşire. Sărim din lac în puţ, şi indiferent că ningem, plouăm sau ne evaporăm, tot apă rămânem. Nu putem fi altceva decât suntem, adică constantă devenire.

Dar ne place weekendul. Şi ne place mai mult să tăiem sfoara care-l apropie. Gândul că vine ne place mai mult decât weekendul în sine, care nici nu ne place uneori, şi după  ce a venit dorim să nu fi venit, să nu fi venit aşa, să nu ne e fi prins nepregătiţi, să il fi petrecut altundeva şi altfel, dovedind până la urmă că nu ne place de fapt weekendul decât dacă e ciopârţit şi seamănă oarecum cu aşteptarea pe care ne-am făcut-o în dreptul lui. Aşteptarea de weekend ne place. Şi multe alte lucruri de genul acesta.

Ne plac femeile, ne plac bărbaţii. Ne place iertarea şi berea. Ne place păcatul. Ne place plăcerea – chiar şi atunci când e dureroasă, dovedind nimănui că de fapt cu totul altceva ne place…că plăcerea şi căutarea noastră, asemenea nouă este într-o permanentă devenire, şi o caracterizează mai mult permamenţa şi transformarea ei decât forma aparent fixă pe care o are la un moment dat însemnat de noi în calendar, pentru a marca un semn imposibil de altfel.

Ne plac lucrurile imposibile, tocmai prin faptul că le caracterizează neputinţa de-a fi, dar şi o putinţă prezentă şi ea în neputinţa aceea.

Şi să zâmbim ne place, şi mai ales să fim în preajma oamenilor care ne fac să zâmbim. Să sărim garduri ne place. Să furăm pere străine ne place. Să fim prinşi ne place. Să auzim cum ghimpele sârmei înghimpate sfâşie cracul pantalonului în timp ce sărim gardul. Nu ne interesează perele pe care ne ducem să le furăm. Ne interesează zgomotul acela al sfâşierii. Pentru că nu putem auzi sfâşierea din suflet, ne interesează varianta ei sonoră. Rănile de la mâini când sărim zidul ne interesează. Amintirea unui asemenea moment. Înrămarea lui în galeria numită „glory days”…povestea ne interesează, pe care o vom împărtăşi cândva. Gândul că vom avea ceva de povestit ne mână. Gândul că cineva va ciuli urechea la povestea noastră, că va deveni lemne pentru focul şi lumina aceea din ochii curioşi şi interesaţi de ce se intâmplă la final. Zâmbetul răsărit pe buze ne interesează. Molipsitorul zâmbet pe care îl vrem înapoi pe buzele noastre după ce l-am pus, dacă am reuşit, pe buzele altora. Reuşita aceea o vrem, nu perele, nu gardul, nu furtul, nu prinderea. Înlănţuirea aceasta o vrem, nu elementele ei separate. Povestea o vrem. Sentimentul că este povestea noastră. Posesiunea ne interesează. Materia primă a cuvântului nu cuvântul în sine, ci doar ceea ce este el în stare să transporte, de la lumea aia care nu este a noastră către lumea care credem că ne aparţine. Credinţa aceasta ne interesează nu aparţinerea. Umbra aia care este o continuare firească a luminii, deşi ele nu pot locui făţiş împreună, ci doar aşa prefăcându-se, păcălindu-ne, înşelându-ne, dovedindu-ne într-o fascinantă îndrăgostire, că atunci când vrem una, vrem alta deopotrivă.

Să mergem pe ape vrem şi ne place. Să păşim cu ochii desculţi marea aceasta a cuvintelor, nepăsători la valuri, la adâncime, la spume. Avem mereu la îndemână prinderea aceea de mână a coperţilor, prinderea aceea salvatoare. Zâmbim cu superioritate unei astfel de mări, de parcă ţinem în mână biciul care a îmblânzit-o, cuşca în care sperăm să încuiem leul mării. Eşecul de a încerca ne place, care ni se proşterne la picioare asemenea apelor scurse, rispite, contaminate prin atingere, duse.

Şi totuşi o luăm de la capăt. Pentru că începutul sălăşluieşte exact acolo.

omeniRea noastră

Standard
o menire specială
omenire omenire
ţi-a fost dată în neştire
cu nemiluita
cum imensul ocean al timpului
îşi picură-n noi zi după zi
avutul: clipita
 
o menire specială
omenire omenire
ţi-a fost… şi îţi e sfială
cum te-adună şi te scoală zorii zilei
de când lumea şi pământul
cum ‘şi-adună înţelesu-n el
cuvântul
 
o menire specială
straturi straturi şi grădină
viaţă-mbălsămată-n vină
omenire omenire
tu pe umerii tăi falnici
porţi cu trudă în neştire
porţi închise şi deschise
porţi în tine o menire
 
o menire specială
oh menire cine cine?
şi-a pus ramuri de finic
înaintea ta pe drumuri
(cum i-au pus şi Lui un pic)
înaintea ta deschisă
o menire-ţi stă mereu
la picior de table sparte
muntele lui Dumnezeu
apogeu
 

sevă de arbore genealogic

Standard
de apă sunt oamenii cu multe forme
după chipul dumnezeului de afară
şi nu-s de apă că apa stă dreaptă oriunde
oricând i se liniştesc valurile
i se calmează unda nervoasă
dar ei n-au colţul drept
nici drept reper nivelul mării
acolo… în piept
 
uneori
năvalnici ca apele sunt fiii urmaşii
urmaşii izvoarelor până-n liniştea deltei
alteori
nici nu se aude năvălirea
în liniştea ca de mormând nu-i niciun zgomot
şi-n zgomot nicio curgere din tată în fiu
sevă de arbore genealogic pustiu
 
de apă (ne) sunt oamenii vitali
din ei se evaporă oxigenul sufletului nostru
şi tot cu ei ne spălăm pe mâini înainte de cină
– o mână spală pe alta – şoptim
aruncând câţiva stropi umani peste scânteile umane
ce nemaipomenit ca o sfinţire îmbibată de vină
ne ard şi ne udă
…la rădăcină
 
 

hopa, s-a trezit inima mea…

Standard
întărituri voi cum aţi apărut?
de creşteţi ca ciupercile după ploaie
vă-ndoiţi ca nişte raze-n oglindă
sau veniţi ca un alergător de neoprit
pe care nimeni nu poate să-l prindă?
 
inima mea captivă-ntre voi s-a trezit
ca dup-o secundă de noapte ca dup-o clipire din ochi
a zilei
şi nu străbate spre ea nicio săgeat’ a simţirii
n-o cucereşte deodată niciun afară
nu-i sparge niciun geam pietrele căutării
aruncate aiurea
 
îngenunche înaintea distanţei
se-nchină de-a lungul depărtării
cucerită de separarea cărămizie
din zidul tăcerii ridicat ca o întăritură  de netrecut
zidită treptat absenţ-a rostirii cu-absenţă, sau 
înălţat brusc de nerostire, oh, voi întăriturilor –
ce zidire!
 
morile mi se-nvârt doar cu propriile-mi lacrimi
ce repede-s râuri şi ploi peste mările mele
de volbură ca nişte roţi dinţate pe maluri 
ciclice margini din oră precum clipocitul secundei
 
inima mea secundar dansează pe loc
măsurarea înconjurată de întăriturile ridicate
transparente şi tari
în care stau închis puşcărie
cum stă unu (năuc) faţă-n faţă cu trei zerouri
şi numai atunci e o mie…
***
 
da-mi-o mie horă dă-mi-o mie ziduri
dă-mi fisura dă-mi lipsa ciudoasă
cum coasă e-mbinare în timp ce-i tăiere
când cu ac când cu tăiş
când de-a dreptul când furiş
când de-a stângul
când iubire (cucerită de cuceriri)
când durere…
(cea mai aşa între iubiri)

căutare rotundă

Standard
într-un zodiac (chinezesc îmi pare)
ochiul s-a oprit şi-a pus o-ntrebare;
curios din fire şi cam agitat nu şi-a dat odihnă
până n-a aflat ce cuvânt descrie tainica-mi făptură
şi când l-a găsit l-a trimis spre gură
care fără grabă însă nici încet
pe sonore unde i-a găsit valiză şi i-a pus şi nume
i-a zis: analiză
 
drept să spun acuma şi mărturisind am tendinţa asta
să mă cam întind
pân’ spre dimineaţă tot pun la-ntrebări
şi iau iară firul şi-l despic în două şi apoi în patru 
şi apoi în nouă
rătăcesc pe drumul ăstei căutări mă opresc şi-n casa
doamnei supărări
încercând să aflu rostul vieţii mele
până ce spre seară pe sub pleoape grele
(sub povara aspră a gândurilor mele)
mă aplec sub ele şi mă las învins şi străbat tărâmul
care pare nins de o altă lume:  nu ştiu de-i mai bună
stau şi-ascult la gândul care vrea să spună să pornesc din nou
a mea căutare
vreau şi nici nu vreau
însă tot mai tare răsună ecoul gândurilor mele
să ascult de ele sau ele de mine ? …
 
nici acuma încă nu ştiu ce-i mai bine
… vorbeam de tendinţa ce o am în mine să cercetez totul
să analizez
recunosc că nu ştiu să finalizez:
dacă ştii răspunsu-ndură-te de mine
eu plec că am treabă: cercetez, ştii bine !
 

în ghearele timpului

Standard
susură muzica (plouă cu zgomot)
timpul se sparge armonios
(de) parcă împrăştierea lin se adună
în tot ce va fi ce este ce-a fost
 
oamenii strâng încleştarea cu viaţă
firul se ghemuieşte la propriu-i sân
râde şi plânge prăbuşit işi destramă
triumful de-a fi şi rob şi stăpân
 
„repede, repede” suspină răbdarea
umbră ce se-odihneşte în margini de scris
parcă bileţelele răstignite cu bolduri
ascund împlinirea oricărui vis
 
spaţiu-ntre litere ca virgula tace 
respiră răsuflă odihna în el
muzica oamenii răbdarea vivace
în ghearele timpului se simt porumbel
 

ah, primăvara asta

Standard
nu mai sunt ochi
li s-a tocit privirea
de-atâta umblet
e atâta-nghesuială între noi
că raza nu pătrunde
nemărginirea nu mai are loc
nici mugurii de primăvară nu mai sunt plini
ei dau aiurea-n floare ca laptele în foc
şi noi avem de toate pentru ei:
tăceri indiferenţi
însă nu ochi
 

ea e o ea

Standard
e o junglă sălbatică inima
că junglă domesticită nu este
tot caut sub umbre asflat de şosea
sau urme de roţi cu colţuri de stea
fosila strămoşilor veriga şosea
jungla mă-nghite
devorează
mă vrea să mă facă aidoma ei
una cu ea
o insulă-n luminiş de copite
 
da’ nu mă las, nu!
ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă
‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă
ce bâzâie un refren rătăcit
acum c-ai plecat ai venit
croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi
încearcă să ţii pasul cu creşterea
poţi?
 
încearcă busola încearcă-i pe toţi
copacii mă poartă de ambele torţi
mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi
ferigă fecundă cu inimă-n ea
bătaia-i e ritmul luminii e stea
e setea de viaţă ce trupul o bea
e o ea jungla
inima e o ea
securea, tăierea, cărare-i o ea
iar eu sunt un el ce-şi doreşte
ce vrea
 

eSau nu E

Standard
într-un timp neştiut al fiinţei cândva
legenda se destramă ca o mirişte-n flăcări
peste care privirile spectatorilor sunt beznă sau ploaie
sau mângâiere sau altceva par a fi
timp de o oră şi jumătate sau chiar mai bine
până când se aude din spate ceva:
un scâncet sau o monedă căzând sau o zgârietură de căzătură
pe podeaua logodită cu covorul roşu sau o altă culoare
izbitor de asemănătoare
*
crezi că ne pasă dacă înlăuntrul fiinţei tale se dau conflicte
sau altceva
se dau paşii-napoi sau gratis se dă pâinea regretului
crezi că ne pasă sa-ţi pasăm ţie da mai ales ţie păsarea aceasta
cu aripile rupte frânte lipsite de aripi care oricum
nu va mai putea sub nici o formă să te transforme în înger
sau în altceva sub altă formă
decât a ta?
şi mai ales da mai ales
crezi cumva?
într-un timp neştiut al fiinţei şi-n legendă
şi-n destrămare şi-n zgomot
şi mai ales în răspunsul la întrebare
în distanţa dintre bulbul de îndoială şi floare…
într-un viitor al trecutului
în uitat în schimbare?
*
…din faţă de pe podeaua logodită cu covorul roşu
sau o altă culoare se aude ceva:
un ecou de tăcere
un răspuns cu nodul în gât
o oglindă clonată şi-o căzătură
nişte cuvinte murite pe buze pe malul de gură
şi dorinţa ca cineva să întindă mâna şi să ia piatra sau bolovanul
sau altceva şi drept răspuns
oglindirii să-l dea
 
 

schimb

Standard
(m)I-ai dat drumul:
din colivie a zburat direct în lanţurile libertăţii.