Arhive pe categorii: psalmi forţaţi

n-am ajuns încă !

Standard
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?
 
voi ajunge sufletul vechiului
şi-l voi (şi) depăşi ?
voi ajunge din urmă din nou(l)?
cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri
stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată
în lacrimi se-neacă în ele
în gustul amar de tăcere
mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor
nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei
cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă
fără lumina niciunui foc fără cutie poştală
fără scrisori fără veşti fără joc…
 
ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi
Dumnezeule ?
ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?
un punct într-o margine de cuvânt sau
nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme
în urma unor lipsuri de mersuri…
 
joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei
ce-ai să câştigi ?
care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?
 
împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent
nişte minute nişte ore nişte secunde
despică burţile nerostirilor până-n tăceri
desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău
rupe rămânerea-n urmă de-ajungere
mai noul de mai noul de ou…
 
voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi
latura stângă
lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2
plimbările tale cu spatele
funia ‘nodată în buriculpământului
dedesubtul plimbărilor
întâiul răsărit al cuvântului …
 (..?)

fantasticul psalm

Standard
psalmul ăsta-i fantastic mi se pare atât de bogat de frumos
de proaspăt-de-nou-de-autentic
de bun (la) gust ca merele ionatane ca sunetul ce-l face muşcătura…
şi-s gelos pe „răspicările lui de simţiri”
pe iubirile lui de pe firul „deşir”
şi încep să încep terminând neîncetat
ce a-nceput ca să facă să fac…
n-o să ştiu ce oglindă de lac purpuriu
se va-ntinde între malul lui „scriu” şi-„o să fiu”

să te sorb cu urechea mereu
cum în scrisul tăcut stă ascuns Dumnezeu
să te beau ca lectura unui fund de pahar
cum dimineţile-n răsărituri dispar
şi mereu să te-aduc înapoi
conjugându-mă-ntruna cu-mpărţirea la doi
să mă scald în nimicul de-a fi
în nisipul de zile cu aripile vii
gândul vrabie în soarele tău răsfirat
ca un cer să se (a)bată-ntrupat
să cânte mister
şă aducă-napoi primăverile cuib
sub streaşina-ngustă a tuturor şi-a oricui…

să fie un altfel de-a vorbi de-a cânta
să ne-ajungă ciupirea cu acorduri de stea
să ne-ntâmpine răsturnările cu întorsu’ pe dos
până n-om mai putea să mai ştim ce am fost
şi uitate cărările vechi
s-ascultăm cu privirea să privim pe urechi

să traducem vorbirea-ntre noi
cu-nţelesuri mai acuma mai noi
să uităm înţelesul lui „eu”
cum se scurge în ramuri firul de tei
şi se-mparte Divinul la Trei
înfipţi cu picioarele pe Pământ să ne revenim
cu capul ascuns sus în cer
ca struţul speriat
să trăim timpul tot acum imediat…

vorbele rame de ochelari sparţi
strânse de mână ca filele-n cărţi
să ne-adune în privirile Lui
tablou de trăit de-admirat
sub atârnarea făcută de cui
să sfârșim psalmul (cel) vechi
plantat în uitare şi-n terminat
şi să-ncepem un altul acum imediat…
 

Psalm ghedeonic

Standard
 
Un ghedeonic simţământ mă-ndeamnă să Te-ntreb:
Unde-s privirile din ochii care văd,
unde ţi-e corul îngeresc ?
De ce aici, pe „preşul Tău de sub picior”
paşii nu ţi-i găsesc ?
Dacă eşti Domn, de ce nu tac s-ascult ci îndrăznesc să-ntreb ?
Întreg Pământu-ţi cîntă, sau doar poporul Tău:
ba fals ba timorat, duminical sau săptămânic ?
Ştiai şi ştii că nu-mi ajunge un răspuns;
nu mi-ai trimis scrisori ştiind că n-o să le citesc, ci ai făcut
ce nimeni altul n-a făcut: m-ai preţuit,
cu ghedeonicele mele întrebări, cu tot!
Eşti Domn chiar şi atunci când nu ascult.
Domneşti mereu peste Adevăr,
şi-aştepţi să-ntreb.