de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?voi ajunge sufletul vechiuluişi-l voi (şi) depăşi ?voi ajunge din urmă din nou(l)?cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceristă mută stă surdă cu ochii-n durere înoatăîn lacrimi se-neacă în eleîn gustul amar de tăceremucezeşte sufletu’n ea asemenea merelornu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra eicu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşăfără lumina niciunui foc fără cutie poştalăfără scrisori fără veşti fără joc…ce voi ajunge de nu-mi vei vorbiDumnezeule ?ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?un punct într-o margine de cuvânt sau nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme în urma unor lipsuri de mersuri…joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor meice-ai să câştigi ?care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procentnişte minute nişte ore nişte secundedespică burţile nerostirilor până-n tăceridesparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tăurupe rămânerea-n urmă de-ajungeremai noul de mai noul de ou…voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi latura stângă lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2plimbările tale cu spatele funia ‘nodată în buriculpământuluidedesubtul plimbărilor întâiul răsărit al cuvântului …
(..?)
psalmul ăsta-i fantastic mi se pare atât de bogat de frumosde proaspăt-de-nou-de-autenticde bun (la) gust ca merele ionatane ca sunetul ce-l face muşcătura…şi-s gelos pe „răspicările lui de simţiri”pe iubirile lui de pe firul „deşir”şi încep să încep terminând neîncetat ce a-nceput ca să facă să fac…n-o să ştiu ce oglindă de lac purpuriu se va-ntinde între malul lui „scriu” şi-„o să fiu” să te sorb cu urechea mereu cum în scrisul tăcut stă ascuns Dumnezeusă te beau ca lectura unui fund de pahar cum dimineţile-n răsărituri dispar şi mereu să te-aduc înapoi conjugându-mă-ntruna cu-mpărţirea la doisă mă scald în nimicul de-a fiîn nisipul de zile cu aripile viigândul vrabie în soarele tău răsfirat ca un cer să se (a)bată-ntrupatsă cânte misterşă aducă-napoi primăverile cuibsub streaşina-ngustă a tuturor şi-a oricui… să fie un altfel de-a vorbi de-a cânta să ne-ajungă ciupirea cu acorduri de stea să ne-ntâmpine răsturnările cu întorsu’ pe dospână n-om mai putea să mai ştim ce am fostşi uitate cărările vechis-ascultăm cu privirea să privim pe urechi să traducem vorbirea-ntre noi cu-nţelesuri mai acuma mai noisă uităm înţelesul lui „eu”cum se scurge în ramuri firul de teişi se-mparte Divinul la Treiînfipţi cu picioarele pe Pământ să ne revenimcu capul ascuns sus în cer ca struţul speriat să trăim timpul tot acum imediat… vorbele rame de ochelari sparţi strânse de mână ca filele-n cărţi să ne-adune în privirile Luitablou de trăit de-admirat sub atârnarea făcută de cuisă sfârșim psalmul (cel) vechiplantat în uitare şi-n terminatşi să-ncepem un altul acum imediat…
Un ghedeonic simţământ mă-ndeamnă să Te-ntreb:Unde-s privirile din ochii care văd, unde ţi-e corul îngeresc ?De ce aici, pe „preşul Tău de sub picior” paşii nu ţi-i găsesc ?Dacă eşti Domn, de ce nu tac s-ascult ci îndrăznesc să-ntreb ?Întreg Pământu-ţi cîntă, sau doar poporul Tău:
ba fals ba timorat, duminical sau săptămânic ?Ştiai şi ştii că nu-mi ajunge un răspuns; nu mi-ai trimis scrisori ştiind că n-o să le citesc, ci ai făcut ce nimeni altul n-a făcut: m-ai preţuit, cu ghedeonicele mele întrebări, cu tot!Eşti Domn chiar şi atunci când nu ascult. Domneşti mereu peste Adevăr, şi-aştepţi să-ntreb.
călătorru' 