De-aici se naşte poezia…

(cică) Nu vedem lumina (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)

Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.

Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu „adevărat” e traducerea.

Publicitate

„Mizerii” în „ploaie” :)

„Unele mizerii sunt nobile si subestimate!”- P.E.M.

„Da, da’ se vede că-i aşa numa’ după ce le spală vremea.” – R.B.

Unde merge strada asta?

Lucrurile nu sunt lucruri…

culorile nu-s culori

lanterna mea nu-i Lumina Ta…

 

*

Mi-am făcut nişte gheaţă pentru plinătatea paharului

da’ am ignorat unicitatea fulgilor de zăpadă…

 

*

Brusc am luat-o pe străduţa care mergea înainte

– aşa merg străzile în tot felul de direcţii stând pe loc –

mă ducea ducându-mă singur…

 

*

Unde-i imaginea? Imaginea pe care am pierdut-o

a lingurilor lungi cu care îi pot hrăni doar pe alţii

sperând ca ei la rândul lor să facă la fel cu imaginea

lingurilor lungi din mâinile lor…

on & off air

„Cum a intrat în încăpere am simţit că n-am aer…”
…deci avem sau nu aer în funcţie de ce simţim, că nici fereastra şi nici aspiratorul n-au avut vreo contribuţie.

love-ituri

Tu ne loveşti atunci când ne faci bine

şi-aştepţi să-ntoarcem celălalt obraz

în rana tăieturii dureroase

ţi-aşezi răsad pe-a timpului pervaz

pe urmă zile una după alta le-aşezi deasupra tăvălug

s-acopere răsadul, să-l îngroape

şi-ţi laşi tăcerea neagră ca o noapte să ningă-ntreagă pe deasupra lui

sub stratul rece al tăcerii Tale

noi îngheţăm de spaima sperieturii

trosnesc crăpările sentimentale

ca geamurile-n faţa loviturii

Tu ne loveşti ca să ne faci un bine

cum cuiu-şi creşte floarea sub ciocan

şi ca unirea lui să ţină bine

mai baţi un cui împodobit cu şpan

nuanţe

Dacă aş ştii aş spune exact, însă întotdeauna culorile pe care le scriu eu se vor combina cu culorile (ochilor) cu care voi citiţi. – o bucaţică de constatare din scrierea Ferestrei, a Foilor şi-a Vieţii

cartea de pe marginea cărţii 2

ştii dansul coliviilor?

discurile vechi cântau când înfigeai acul în ele – o gaură mică şi perpetuă, o răsuflare rotund-spiralată

caietului meu îi lipseşte oftatul şi pâlnia, chiar şi atunci când înfig în el pixul şi cu ochii închişi, întredeschişi, caut pe linile scrisului marea moartă

cartea de pe marginea cărţii scrisă mic, dezordonat şi haotic

există o limbă ce n-are nimic a face cu anglo-saxonii, nici cu culoarea pastei, nici cu lăţimea marginii scrise, a marginii de carte pe care fiecare îşi scrie traducerea, fredonând o melodie pe care doar coliviile au auzit-o