Arhive pe etichete: omul

speechless (love)

Standard
n-am cuvinte cât te iubesc dar
voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meu
voi face semne cu el de parcă
în noaptea aceasta deasă a tăcerii
numai lumina acestei lanterne se-aude
 
şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărut
şi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte
îţi va face inima să tresară
şi faţa ta să ia din nou aminte
 
la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuie
neputincioasele cuvinte lipsă?
când am zâmbetul la mine tot timpul…
ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească
să te-ajungă să te-ngroape
cum frunzele toamnei biruie pomul
de parcă eu aş fi tu iar tu omul
 
tu eşti Cuvântul ia-te-napoi:
(ce târg ar fi ăsta între noi doi?!)
 
îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire
dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdea
ruptă atunci la trecerea ta
pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfalt
pe care tu le umpli coborând din înalt rupturi
pe nişte petece de hârtie
cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti:
tăcerile tale cu care iubeşti
 
 

Dialectica lui „Mors et Vita”

Standard
Ce-i viaţa-n mâna Ta: o daltă?
Da’ moartea? Un ciocan de jucărie?
Te foloseşti întruna de amândouă
la fel ca de creion şi de hârtie.

Prin foaia zilelor te uiţi în mine,
făcută sul cu tot cu calendare:
Tu n-ai nevoie să mă vezi prea bine –
Tu vezi acolo unde ochiul nu-i în stare.

Una-i o stângă cealaltă o dreaptă
şi cu-amândouă ‘ntinse (ca pe ţeastă)
lumii îi ceri să nu mai creadă’n glume
şi-unirea celor două să primească.

Se uită toţi la Tine cu mirare
şi-ascuns în umbra lor rămân în umbră:
un ghem de gânduri scurte, neînstare
să-nnoade laolaltă coadă-n coadă
câte-un răspuns la orice întrebare…