n-am cuvinte cât te iubesc dar voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meuvoi face semne cu el de parcăîn noaptea aceasta deasă a tăceriinumai lumina acestei lanterne se-aude şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărutşi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte îţi va face inima să tresarăşi faţa ta să ia din nou aminte la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuieneputincioasele cuvinte lipsă?când am zâmbetul la mine tot timpul…ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească să te-ajungă să te-ngroape cum frunzele toamnei biruie pomul de parcă eu aş fi tu iar tu omul tu eşti Cuvântul ia-te-napoi:(ce târg ar fi ăsta între noi doi?!)îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdearuptă atunci la trecerea ta pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfaltpe care tu le umpli coborând din înalt rupturi pe nişte petece de hârtie cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti:tăcerile tale cu care iubeşti
Ce-i viaţa-n mâna Ta: o daltă?Da’ moartea? Un ciocan de jucărie?Te foloseşti întruna de amândouă la fel ca de creion şi de hârtie. Prin foaia zilelor te uiţi în mine, făcută sul cu tot cu calendare:Tu n-ai nevoie să mă vezi prea bine – Tu vezi acolo unde ochiul nu-i în stare. Una-i o stângă cealaltă o dreaptăşi cu-amândouă ‘ntinse (ca pe ţeastă) lumii îi ceri să nu mai creadă’n glume şi-unirea celor două să primească. Se uită toţi la Tine cu mirareşi-ascuns în umbra lor rămân în umbră:un ghem de gânduri scurte, neînstaresă-nnoade laolaltă coadă-n coadă câte-un răspuns la orice întrebare…
călătorru' 