Arhive pe categorii: singurătăţi aglomerate

i c (now)

Standard
privesc tot ce s-a-ntâmplat
privesc urma ta plecată
privesc cerul înstelat
steaua ta… de altădată
 
privesc muguri de nesomn
privesc şoapta ta lumină
privesc îngerii cum dorm
dimineaţa lor senină
 
privesc ochiul tău fugar
plin de stele şi de îngeri
privesc mugurii de plâns
văd cum sângeri
 
şi deschid larg ochii mei
ca pe două braţe pline
să te-adune toată-n ei
…să te-aline
 
10312005_828720583824053_5832688661130967803_n

…49 999 de peripeţii (necunoscute)

Standard

Stătea pe bancă sub pomul tomnatic în plină toamnă. Se scurgeau secundele pe dinaintea lui şi el nu le vedea scurgerea, doar o verifica din când în când în mişcările ceasului. Pierduse de mai multe ori şirul gândurilor pe care încerca să le adune în caietul chinezesc, ieftin şi cu hârtie de proastă calitate pe care-l folosea ca pe o mini bibliotecă pentru micile volume ale scrierilor lui. Observa cu privirea tot ce putea să observe în jurul lui, căutând legături între ceea ce îi vedeau ochii şi gândurile şi simţirile ce-ar putea căpăta un trup al cuvintelor pe care să-l numească poezie. Mai avea în rucsacul albastru o bere şi nişte seminţe, un baton de cicolată şi o carte scrisă de danezul Soren Kierkegaard, întemeietorul existenţialismului (parcă). Either/Or, „Sau Sau ” cum s-ar traduce în limba lui. O scriere încâlcită, filosofică, de care se foloseşte ca de o oglindă pentru a vedea în ea felul în care autorul s-a văzut pe sine însuşi. Citea cu glas tare ca să-şi audă glasul sau ca să poate înţelege mai bine, nu doar firul despre care ziceam, pe care îl pierdea destul de des şi pe care se întorcea să-l reînoade, deşi nu reuşea întotdeauna. Dar mergea înainte anevoie, dând pagină după pagină la intervale lungi, de parcă zăbovea să plece din oglinda 4 în oglinda 5.

Îl frământau tot felul de dorinţe de socializare şi ar fi intrat bucuros în vorbă cu fata ce se aşeză pe următoarea bancă, însă nu avea nici un pretext cu care ar fi putut intra în vobă. Din contră visa parcă, fulgerător de repede, printre mulţimea gândurilor sau a sentimentelor contradictorii ce-l locuiau, visa la chestii neaşteptate, precum o împiedicare, sau o situaţie neprezăvută care să deschidă singură dialogul, să nu fie nevoie de munca, de chinul, sau de implicarea lui. Să i se aducă pe tavă uşita şi oportunitatea, şi să-i crească reputaţia de oportunist, la urmă când va trage linie şi se va autoevalua cu aceeaşi repeziciune a gândului, că a venit oportunitatea şi s-a suit în ea aşa cum te urci în ultimul moment pe scara autobuzului care atunci îşi închide uşile. Nu reuşeşte să prindă zborul unei frunze, sau bâzâitul câte unei albine, paşii grăbiţi ai celor ce traversează parcul, mersul drept al câte unei fete pe bicicletă. Adulmecarea pe care câinii prinşi în lesa străpânilor o prind cu botul, rămâne doar adulmecarea lor. El adulmecă toamna şi apropierea unei ploi mărunte care îl va fugări de pe banca pe care şi-a petrecut ultimele trei ore.

Va merge probabil la aceeaşi cafenea unde a fost si data trecută, îndreptat cu faţa spre stradă, spre strada măturată de ploaie şi de paşii oamenilor ce o apasă ca un gând urban în trecerea lor prin frigul toamnei, prin zilele şi viaţa sfârşitului de an. Işi va lua o cafea mare şi se va afunda în lectura aceleaşi cărţi, cu scurte pauze pentru a observa ce se întâmplă în jur, sau ce se întâmplă pe stradă, tendinţele fashion ale zilei sau părul lung şi frumos al câte unei femei aflată în călătoria propriei ei descoperiri, tot aşa cum el stând acolo parcurge, se află în călătoria descoperirii de sine. Stând sau umblând, dormind sau fiind treji toţi fără excepţie călătorim. Unele călătorii ne-au fost făcute cadou, pentru că altcineva a plătit preţul călătoriei, iar pe unele trebuie să le plătim singuri. Chiar şi călătoriile în trecut pentru a vedea unde am cotit spre drumul care ne-a dus până în popasul în care suntem, chiar şi călătoriile în viitorul apropiat sau îndepărtat au costul lor. Fie planificarea lor, fie regretul că nu au fost planificate. Tot aşa cum totul curge, totul costă. Fie ne pare rău acum şi ne bucurăm la urmă, fie ne bucurăm acum şi regretăm la urmă, dar de bucurat tot ne bucurăm şi de regretat tot regretăm. Ca în cazul măritişului sau al însurătorii. Dacă nu te însori regreţi, iar dacă te însori tot regreţi, deci, fie că te însori fie că nu te însori de regretat tot regerţi, deci însoară-teşi mărită-te, că de regret şi de frustrare nu scapă nimeni. De trăit ne trăim clipa. Însă fie o trăim pe cea de acum în detrimentul celei viitoare, fie o omorâm pe cea de acum spre viaţa celei viitoare, pentru că doar acolo există înviere unde a existat moarte, şi doar acolo există moarte unde viaţa de un fel face loc altei vieţi de altfel. Pentru că şi moartea existând trăieşte, dar în felul şi sub forma unică în care doar moartea poate trăi, diferenţiidu-se de felul în care trăiesc toate celelalte fiinţe sau lucrui, care atunci când încetează să mai existe, mor.

Aşa e şi cu sfârşitul lumii, gândi el, şi cu sfârşitul serii venită odată cu zgomotul clopoţelului de care se foloseşte personalul cafenelei pentru a fi subtili şi eleganţi atunci când îşi dau clienţii afară, în frigul şi în întunericul nopţii. Reţeaua autostrăzilor pe care le are Germania sau Statele Unite e nimic pe lângă pânza ce se ţese în fiecare zi în mintea şi în sufletul omului, fără să ştiu să specific dacă mintea şi sufletul reprezintă unul şi acelaşi lucru, sau sunt entităţi spearate care comunică între ele, tot aşa cum pârâiaşele se scurg în râuri, râurile în fluvii, şi toate în mare, ca pe alte căi şi în alte feluri să se re-întoarcă de unde au plecat, ca iarăşi să se întoarcă acolo.

Demodate gînduri ne mai trec prin cap tot aşa cum îi treceau şi lui, aşa cu viteza gândului, împletite desigur în încercări orginale de gândire, altfel spus cu combinaţii originale, că până la urmă după cum materia primă a ploii e apa, tot aşa şi materia primă a gândului e cuvântul, cuvântul mai adânc decât orice mină, mai adânc decât orice fântână, cuvântul care se dovedeşte a fi pe paginile sacre acelaş cu Omega, acelaş cu Alfa, înşiruire de litere borţoase de toate literele, după cum bine observa poetul. Curajul de a merge dincolo de linia până la care s-a mers reprezintă o formă de originalitate, pe care el, ca şi eu, sau ca şi tine cel ce citeşti, ne-o dorim în sufletul nostru, în partea aceea ce cuprinde şi depozitează latura ce ne face să fim doritori, camera ce cuprinde şi descoperă unul din cele mai interesante motoare ale vieţii, şi anume voinţa noastră a de a fi, de a exista, de a deveni, de a fi mereu şi mereu ceva ce încă n-am ajuns să fim. Gândurile de genul acesta nu sunt doar oglinzi în care ne vedem, sau ne spălăm pentru a ne limpezi şi clarifica, ci sunt şi praştii, modalităţi prin care ne împingem înainte aşa cum pe schiuri fiind ne folosim de pantă şi de beţe, pe bicicletă fiind ne folosim de pedale, în barcă fiind ne folosim de vâsle. Aşa cum se folosesc păsările de aripi sau păianjenul de pânza lui lipicioasă pe care şapte sau 8 elefanţi se joacă fără nepăsare sau cu nepăsare, cine mai ştie…

Şi se poartă cu sine mereu, plus ceea ce a adunt, în autobuz fiind, sau pe strada ce duce către autobuzul ce duce în alt loc, pentru ca întoarcerea să fie o amintire în plus prin care el adaugă la el, ceea ce il face să fie el. Tu şi eu, sau – sau, noi şi voi sau orice alt pronume am folosi, până la urmă înlocuim un nume şi e un alt mod de a folosi borcanele cu etichete de care ne este plin raftul. Şi raftul e etichetat şi el când cum, fiind ba din lemn de salcâm, ba din reguli adunate şi ele de-a lungul vremii, ca nişte linii continue ce nu trebuie depăşite, sau ca nişte linii întrerupte ce ne directionează, care în acelaşi timp ne permit să le încălcăm şi să le depăşim, ba chiar ne invită să facem asta, pentru a merge mereu înainte. Raftul plin cu borcane pline cu etichete pline cu reguli şi conveţii, fără de care fiecare ar vorbi o limbă străină celuilalt, pentru că dacă vrem să ne înţelegem, să dialogăm, să vorbim unul cu altul sau unii cu alţii, trebuie să ne etichetăm la fel termenii. Altfel cum ar fi ca atunci când spun „elefant” în mintea ta să răsară imaginea „mesei” şi nu a urecheatului. Iar de vreme ce există un răsărit înseamnă neapărat că a avut loc cândva o plantare fără de care respectiva răsărire să nu poată avea loc. Sau bunăoară dacă are loc o răsărire şi un răsărit ar trebui să aibă loc şi o creştere trepată a luminii, aşa cum se întâmplă atât de banal pentru noi în fiecare zi începând de dimineaţă. Şi când are loc şi o creştere are loc şi o dezvoltare, are loc şi locul însuşi, are loc şi timpul, are loc fiecare şi este suficient loc pentru ca şi altele să încapă acolo sau aici, sau în oricare alt loc am prefera. Pentru că preferinţa este o alegere, iar alegerile reprezintă o înşiruire de preferinţe. Este modul în care ne amăgim noi pe noi că suntem liberi, sau ne manipulează şi controlează alţii cu gândul acesta atât de drag sufletului nostru, gândul că nimeni altcineva în afară de noi nu are control asupra preferinţelor şi alegerilor noastre. Însă în joaca aasta de-a alegerea ne sunt puse mereu în faţă câteva opţiuni, doar câteva şi nu o infinitate, aşa că libertatea noastră de alegere e tăiată, ciopârţită şi redusă substanţial, de la caz la caz, în aşa fel că până la urmă şi dacă alegem, alegem ce au ales alţii pentru noi, alegem dintre alegerile care au fost făcute înainte şi care ne sunt puse în faţă împreună cu iluzoriul sentiment al libertăţii. Dar pentru că aşa a hotărât întemeietorul vieţii, marele arhitect al alegerilor noastre, ne bucurăm de puţina libertate pe care o avem, fiind din când în când conştienţi că este singura de care ni se face parte, iar alteori plângem cu un ochi dorindu-ne mai mult. Nici măcar râsul şi plânsul ăsta nu ne este nouă în întregime dat să-l alegem, ci suntem oarecum la cheremul lui, şi când ne vine să plângem iaca plângem, şi când ne vine să ne abţinem, iaca ne dăm silinţele şi o facem şi pe asta, măcar din dorinţa de a ne demonstra şi dovedi nouă înşine că suntem în stare.

Când alegem să ne gândim la cu totul alte lucruri şi să nu zăbovim asupra acestora, o facem nu numai pentru că ne dorim aceasta şi o alegem conştient şi voit, ci şi pentru că alte lucruri ne răpesc timpul, atenţia, cheful şi nu ne putem smulge din legea aceasta că „nu putem face tot ce dorim”, ci doar o părticică, şi aceea aleasă de altcineva fără etichetă specifică pentru noi şi în locul nostru. Cine se mulţumeste cu starea asta de fapt ajunge să se bucure mai mult de viaţă decât cel care nemulţumit fiind tot sapă în adâncimea gândurilor pentru a descoperi izvorul izvorului şi sursa sursei, s-o ia dacă s-ar putea de piept şi să îi ceară socoteală, să o ia la palme şi să se răzbune. Pentru că până la urmă nu cine înţelege perfect cum funcţioneză o maşină se bucură pe deplin de toate facilităţile sau capacităţile ei, ci cel ce se suie la volan şi o conduce, cel ce trăieşte acolo în interiorul ei tot ceea ce oferă maşina fără ca el să cunoască măcar legile pe care ea le respectă. Desigur că trebuie să cunoască unele lucruri, însă nu pe toate, şi de cele mai multe ori acele legi care se cere neapărat să fie cunoscute sunt nişte legi elementare, primitive, de bază şi nu mulţimea legilor din spatele acestora. Ştiu spre exemplu, aşa cum ştiţi mai toţi, unde se bagă cheia în contact şi ce se întâmplă dacă o învârt, însă nu ştiu pe ce cale pleacă curentul de la baterie prin vena firului spre inima aceea electrică sau mecanică ce bate cu ritmicitate sub pieptul de tablă al caroseriei. Şi nici nu mă interesează să ştiu, de vreme ce interesul meu nu e să studiez acele legi ci mai degrabă să simt vântul în pletele mele de toamnă când gonesc cu gemul deschis pe asfatul a cărui componenţă mi-e toatal necunoscută. Sau vântul tomnatic în pletele mele de vară cu mâna pe volanul de piele, fără să ştiu din nou a cărui animal a fost, cum de e neagră acum şi de ce îmi place atingerea aceea aşa de mult.

Cei simpli sunt mai fericiţi decât cei complicaţi tocmai pentru că ştiu să se bucure de produsul final, şi nu răscolesc atât pământul în care au semănat florile până rup florile sau aşează pe ele instrumentele pe care le-au adus ca să se folosească de ele la săpat. Cei simpli sunt înălţaţi de paradoxul smereniei pe când cei ce se folosesc de el ca de nişte trepte pe care cresc şi urcă singuri, se împiedică şi cad pentru ca loviţi, juliţi şi cu semnele vinete ale căzăturilor lor să încerce să urce din nou, cu durere şi cu efort. Dar efortul este parte din blestemul spinilor şi al naşterii, aşa că atâta vreme cât vraja aceasta nu se rupe niciunul dintre noi nu scăpăm de zgârieturi, de căzături şi de naştere.

Căci se nasc în noi în fiecare zi gânduri şi planuri şi dorinţe şi pofte. Se nasc în noi ambiţii şi se mai naşte un alt standard spre care tindem, fiind şi ştiind că suntem, însă dorind să devenim şi să ne naştem. Creşte în noi întreagă acestă stare de fapt şi noi o hrănim cu romane poliţiste sau de dragoste, cu înşiruire de povestiri SF în care fecundăm nişte lumi spre care călătorim, dar nu aşa cum au fost născute pe hârtie de cel care le-a scris, ci adăugând la citirea lor tot ceea ce ochiul şi mintea noastră poate să le adauge. Astfel citind amândoi acelaş lucru, despre aceeaşi lume, ea nu corespunde întru totul în mintea mea şi în mintea ta, în laboratorul acesta în care şi eu şi tu punând-o acolo o trecem iar prin durerile naşterii, dându-i o altă imagine şi un alt chip care să corespundă, care să fie asemenea chipului şi asemănării noastre. Oare nu tot aşa a făcut şi El? Oare nu tot aşa face şi acum când încearcă şi probabil şi reuşeşte să modeleze oameni născându-i din nou, după alt chip şi altă imagine, ca sculptorul care cioplind piatra constată că piatra se miscă pentru că e o piatră vie, şi cioplitura nu mai e la locul ei, forma nu mai e cum trebuia să fie sau cum a fost planificată ci altfel, în alt chip. Şi când ia din nou ciocanul şi loveşte sar colţuri unde ar trebui să fie rotunjime, şi apar scobituri unde ar trebui să fie linie dreaptă. Astfel că el caută o altă piatră care se supune locului unde el o aşează pentru a putea primi forma pe care el i-o doreşte. Şi pentru că nu găseşte o astfel de piatră o ciopleşte singur în dorinţa lui de-a o creea spre a fi, chiar dacă e încă brută şi necioplită.

În parc pe bancă, sau în cafenea pe scaun, sau în autobuz printre oameni, paralelismul lumilor călătoreşte. Una într-o formă ce se scurge din loc în loc şi din imagine în imagine, geografică, concretă pentru simţuri şi ochi şi degete şi paşi, şi una mult mai complexă care în ciuda geografie poate fi aproape oriunde, instantaneu şi cu o viteză uimitoare. Curg şi acum aşa cum curgeau şi atunci gânduri de genul acesta prin venele minţii, adăpând-o cum adapă apele Dunării delta, cum setoşi ne stâmpărăm setea cu o bere spumoasă sau cu apa rece a unui pahar de nisip transparent. El cel de atunci nu ştia că eu cel de azi il voi privi, şi eu cel de azi nu ştiu cât mai văd din ceea ce a privit el, suprapunând într-o naştere nouă cele două priviri, născând chinul din blestemul ce ne subjugă să suprapunem, să ne uităm, să uităm că ne-am uitat, că ne zgâriem încercând, să… să încercăm să ne zgâriem pentru a ne simţi sângele cald cum ne curge pe pielea rece a vieţii, pe răceala primăvăratică a încercărilor noastre ce ne macină în morile de vînt, de apă, de spirală şi de nivel.

După ce s-a dat jos din autobuz, a călătorit prin alte locuri cu mintea şi cu trupul, până când cu capul în perină s-a abandonat neînţelesei călătorii a somnului. Peripeţiile de acolo îmi sunt necunoscute.

oh_the_big_city_dreams_by_naiveminds

triadă

Standard
vine unu şi(-mi) zice:
stai! opreşte-te!
eu îi prind cât pot de rpd vorbele
ca pe nişte mingi de handbal
şi dau cu ele de pământ să crape
iau ciocanu’ iau toporul
şi le sap înţelesul
cum făcea tata când scotea
cartofii în toamnă
pregătindu-i pentru primăvară
apoi îşi vedea mai departe de lucru
în atelierul dezordonat al sufletului
şoptindu-şi abia auzit: ce…
asta-i vreme de pauze!?
 

originalitate primordială

Standard

(…sau (ne)regula primei menţionări)

Prima nebunie din lume a fost singurătatea fiinţei umane. 

„…nu este bine ca omul să fie singur…”

înzăpezitele noastre poteci

Standard
ce munţi de tăcere-ntre văile noastre
doar amintirile cărărui mai vibrează
semn că inima nu s-a oprit în loc
ci încă visează
 
venele bătute de umbletul ei
sângerează şi-acuma ecouri
ce duc în spate raniţe de idei
pe marginile prăpăstioase şi-adânci
ale neînţeleselor goluri
 
când vom sfărma atâta stâncă de piatră
cu timidele noastre ciocane?
aud vorba ta cum îmi bate la uşă
ca un cioc mult prea mic
într-o coajă prea mare
 
ce prăpăstii în sufletul nostru
ce piscuri himalaice de tânjire
triunghiulare umbre tatuate
le leagă-n cărărui de amintire
 
şi-arunc din valea mea lasou de vorbe
cu herghelia suflului grămadă
în prea îndepărtata ta câmpie
de dincolo de munţii cu zăpadă
 
de am lăsa toţi caii să alerge
cu ropotul de vorbe în copite
poate că drumeţiile-ar învinge
şi s-ar preface geru-n avalanşe
şi până-n văi s-ar tot topi
s-ar tot prelinge…
 

uitarea ce ne priveşte pe noi

Standard
ne-am uitat amândoi 
unul la altul
unul pe altul
ne-am uitat încă de multe ori
eu te-am uitat pe tine
tu m-ai uitat pe mine
amândoi ne-am uitat unul pe la altul
 
îţi mai aminteşti că-i aşa
te-ai uitat nu poţi zice nu
nu poţi nega
te-ai uitat aplecată-n afară de tine
numai şi numai ca să mă ţii minte
ca să mă imprimi pe retină
şi să-ţi întinzi privirea pod peste
două anotimpuri:
 
m-ai privit sau m-ai uitat
te-am uitat sau te-am privit?
n-am ştiut sau nu mai ştiu(?)
 

mi-e totuna

Standard
să te-ntinzi să te lungeşti până când
întinderea şi tu totuna este
 
să m-ajungi să m-apuci până când
distanţa dintre noi nu mai este
decât o amintire a unei umbre de gând
şi tu şi cu mine gândul suntem
 
să pleci auzi să pleci doar înainte
şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire niciun regret
nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale
mi-e totuna
 
şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva
ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi
dar de ce de ce să tulbur tăcerea asta a ta
care totuna cu a mea este
 
şi eşti: „a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi
şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când
zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele
aburul vieţii
 
să te-ntinzi până când
îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale
dimineţile în care te-ntinzi
până când se crapă de ziuă din pricina
braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea
şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr
până când zgomotul muşcăturii amintirile şi noi
totuna sunt
 

Tu însuţi ştii

Standard
noi ştim ce fel de om sunt dumnezeule
buzunărit până la rană
de propria(-mi) viaţă pe-o pânză de sinceritate
în expansiune
prinţ al deşertului cu pete de iarbă
primăveri presărate în văgăuni
în aridele văgăuni ale neînţelegerii mele
de mine
 
domnesc peste această întindere
de umbră sub semnul întinderii
lumina culcată-n tranşeele săpate de timp
pândeşte
pândeşte presărarea aceasta de seară
ca o salată până la gust
eu muşc cu zgomot din dialogul acesta
cu mine însumi la care tu eşti prezent
ca martor
 

între aproape şi-aproape

Standard
realizez:
aşa (mă) realizez fără să ştiu
nefericirea mi-e datoare
c’o dependenţă
am nevoie (de ea) să o-not
în vâltorile ei să mă lupt
să-i caut capătul uscat pe care să-mi aşez
sleitul trup
nefericit moment de fericire
mă fericesc când sunt (nefericit)
de parcă noaptea crapă-n răsărit
şi primul mal e-un foşnet pe sub oşti
un violent tumult de bătălie până-n victoria mall
cu bucurii o cheltuială de cumpărături
sau o deschidere de pungi spre ce va fi
ca o lumină-n ochi dup-o orbire
de-mprumut:
 
de ce o port când nu-i a mea?
ies în tricou pe timp ploios sau cu-nveliş de geci când  e senin?
arunc eu apă făr’ să fie foc mă-nghesui când am loc
îmi cresc puterile când simt că pot?
 
prins între cei doi ochi verzui
între (două) bătăi de inimă inegale
între variante cu umbre şi luminoasele lor fante
între umblat şi neumblat câteodată
ploile soarele să mă bată
iubirea mea de neiubire
cunoaşterea pe buze în neştire
e drum între două oraşe
la mijloc între „ne” şi „fericire”
 

e aşa rotund-înţepător

Standard
nu pot descrie sentimentul ăsta
e-o stare
veche şi nouă din copilărie
de dinauntru prin oase şi carne
se-afară
curge prin mână emană
ca transpiraţia
 
e-nţepător că doare
da’ mă umple şi mă plimbă
ba în stomac îl simt vierme
ba în inimă vânt
aer înţepător
sfrijit ca vacile lui Iosif în vis
sau a lui Faraon uscate spice
da’ plin
în acelaş timp şi grase
şi goale şi pline
 
să fie vreo înştiinţare sentimentală
vreo foamete
sau vreun belşug de foame?
 

alunecarea gândului spre suflet

Standard
o, tu sentiment de singurătate
luneci către inimă printre gânduri
ca o rădăcină ce-nfloreşte ca un cuvânt
ce separă clarul de tulbure
liniştea de aglomerarea urechii
 
ce-ţi pasă ţie, tu eşti înconjurat de mine din toate părţile
şi zâmbeşti ştrengăreşte în timp ce te dai jos din tine însuţi
ca să scapi de propriul tău „eu”
mă foloseşti pe mine ca pe-o haină
te foloseşti de mine împrejuru-ţi
 
te simţi fulger înconjurat de ceruri
sau muzică bubuitoare-n urechea norilor
însă nu te simţi deloc, şi-ar trebui…
 
nu-ţi pasă că vârtejul tău îmi rupe pomii cu tot
cu mult prea tandrele firişoare ale sufletului
egoistule!
tu sentiment de singurătate
mereu în compania propriei inconştienţe
 

ea e o ea

Standard
e o junglă sălbatică inima
că junglă domesticită nu este
tot caut sub umbre asflat de şosea
sau urme de roţi cu colţuri de stea
fosila strămoşilor veriga şosea
jungla mă-nghite
devorează
mă vrea să mă facă aidoma ei
una cu ea
o insulă-n luminiş de copite
 
da’ nu mă las, nu!
ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă
‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă
ce bâzâie un refren rătăcit
acum c-ai plecat ai venit
croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi
încearcă să ţii pasul cu creşterea
poţi?
 
încearcă busola încearcă-i pe toţi
copacii mă poartă de ambele torţi
mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi
ferigă fecundă cu inimă-n ea
bătaia-i e ritmul luminii e stea
e setea de viaţă ce trupul o bea
e o ea jungla
inima e o ea
securea, tăierea, cărare-i o ea
iar eu sunt un el ce-şi doreşte
ce vrea
 

ploaie într-un oraş nou (ştii tu care)

Standard
din câmpul cu roate creşte oraşul cu rădăcinile lui de beton
din coarde de tobe pe înserate
răsare o dimineaţă de simţuri învălmăşite amestecate
ca urmele ploii pe stradă ca stropii mulţimii de pietoni
*
rămân zâmbetele minte şi priviri printre geamuri
se beau şi se cântă instrumentele-n ele
cuvintele se-ntreabă de-s efemere sau există şi pentru ele un cer
spre care să se răstească să spere…
*
popasuri îşi gată umbletul trecerea şi-şi pupă obrajii plecării-venire
în filmul acesta actor-spectatorii joacă scena aceea
de vorbă de dialog devenire
*
roată creşte câmpul-oraş şi-l ară turiştii cu vizita lor
şi prind rădăcini de chei interfon
dimineţile ce răsar în oglinzi sub ploile reci
de rece beton
*
istoria aceasta născută pe foaie ca-ntr-un certificat viitor
se delectează în privirile tale ce se-ntind s-o citească şi rotund se îndoaie
ca un câmp
ca un oraş
ca o ploaie

cu ochii (s)p(r)e stradă

Standard
se izbesc oamenii de amândouă malurile
de ambele maluri de stradă
sunt singur
şi mă înec în marea de oameni
mă izbesc de valurile lor
pe care nu le mai pot înghiți
*
în deriva aceasta malul nu mi-e de nici un folos
de nici un prieten
pluta fanteziei mult prea instabilă
singura nemişcată e deriva
singurul punct sigur precum o ancoră
îmbrăţişată de delăsătoarea ei coborâre
*
e plin de intersecţii-n intersecţie
e un ochi de priviri intersectate fără ciocnire
în care scânteile sunt nişte întâlniri aparte
pe care marea (de oameni) nu le poate stinge
*
sunt ude străzile şi pline
ca nişte albii goale
din mal în mal mă las purtat de propria-mi purtare
în naufragiul acesta al singurătăţii
aglomerate

* poza de aici