clarificări 0004:

Între mine-le trecut şi posibilul mine: luptă!
(voi sunteţi (doar) spectatorii)

triadă

vine unu şi(-mi) zice:

stai! opreşte-te!

eu îi prind cât pot de rpd vorbele

ca pe nişte mingi de handbal

şi dau cu ele de pământ să crape

iau ciocanu’ iau toporul

şi le sap înţelesul

cum făcea tata când scotea

cartofii în toamnă

pregătindu-i pentru primăvară

apoi îşi vedea mai departe de lucru

în atelierul dezordonat al sufletului

şoptindu-şi abia auzit: ce…

asta-i vreme de pauze!?

 

Publicitate

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

ce făceai şi ce făceam

tu îţi mişcai mâinile pe lângă corp

eu învârteam pixu-ntre degete

tu îţi aruncai privirea de-a roată

eu încercuiam lumea cu degetul

tu îţi ascundeai secretele printre scrisori

eu scotoceam printre priviri după timbre…

*

tu râdeai de ziua de mâine

eu îi căutam partea amuzantă

tu mă ţineai de mână cu gândul

eu gândeam ţinerea de mână cu glas tare

tu iubeai printre toate rândurile

eu iubeam fiecare iubire pe rând…

*

tu stăteai pe tocuri ca pe-o trambulină

eu îţi prindeam în braţe săritura

tu condimentai cu răbdare toate diminețile

eu îţi împachetam cadourile-n nepăsare

tu ţipai paharele în cioburi

eu căutam norocul printre ele…

*

tu plecai o plecare prelungită

eu îţi umbream paşii cu umbre

tu tăceai cu toată distanţa

eu simţeam tăcerea cu glas tare

tu nu ştiai c-am să vorbesc la trecut

eu nu ştiam că nu răspund pereţii

tu-ai fi iubit şi-ai fi existat şi-ai fi vrut

eu ar fi trebuit…

albie să-ți fiu şi mal
…pentru apele vieţii

nimeni altcineva nu poate fi noi

nimeni nu poate fi eu

(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)

ţine-mi puţin inima grea

vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede

vindecă-i sufletul cu atingerea ta

nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…

ca nu cumva

 

iarna se scurge prin ochi către lacuri

am plâns ieri o ploaie de vară

mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă

iară

cu zâmbetul tău o fac să dispară

şi-o şterg ştrengăreşte

cu guma de şters

ca pe-o cărare de rid

sau o privire aruncată ‘napoi

peste mers

 

suntem amândoi la mine în suflet

te-am adus acolo ca pe-o captivă

simte-te simte-te ca la tine acasă

ca în lumea ta primitivă

 

agată-ţi fularul de orice bătaie

şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme

nu nu-i o şcoală cu tablă

şi n-o să-ţi dau teme

zâmbește  cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet

şi lasă-te alintată de lene

 

aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde

şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul

dar roşul e incandescenta atingere carne

iar limbile focului fragile de sticlă

vezi sufletul meu cum te prinde în braţe

şi cu-n zâmbet de dans te ridică!?

 

nimeni nu poate fi tu

nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână

leag-o cumva cu privirea-ţi nebună

şi aşeaz-o la locul ei undeva

sub vindecarea răsfirării de degete

ca nu cumva…

ca nu cumva

 

Citire cu glas tare

n-am ajuns la capătul meu

mă prelungesc zi de zi încă

şi mă prelungesc cât pot de mult

 

stă mândria pe mine ca o haină

ce nu mă-ncape

prea strâmtă prea mică prea nepotrivită

cu frica mânecilor prea lungi

atârnându-mi spre începuturile mele pământeşti

fără formă de aripi

sau zbor

 

nici nu ştiu dacă am pornit deja în călătoria aceasta

spre capătul meu

şi mă jenează în ceafă

eticheta încă netăiată a confuziei

 

„mai e mult?” întreb stând pe loc

„mai e vreme?” întreb răbdarea

nerăbdător

şi vorbesc mult acoperindu-mă

fără să-i las loc să(mi) răspundă

cu mâna la gură mă acopăr

ca sub ascunderea unei jene

sau a unei ruşinări pudice

 

fiecare zi mă compostează şi mă scurtează

în trenul acesta al direcţiei întortocheate

(lipsit de direcţie – ce glumă gogonată :))

deocamdată îmi ştiu bine staţia:

 

m-am oprit şi azi pe peronul unei cafele

să citesc încă o dată cu glas tare

cu glas de granit

cu glas de piatră

sinele meu

eul meu

me-ul meu

n-a ajuns la capăt !

 

means of communication

Dumnezeu se joacă cu oglinda-n oglindă răsfrângându-se pe Sine pe-o rază pe care mi-o bagă în ochi

pe care-o împinge acolo cu instantanee;

orbitoarea strălucire a fotografiilor Lui,

a zilelor şi momentelor ce nu mai pot fi şterse nici luate jos de pe peretele memoriei.

Din oglindă-n oglindă îi trimit înapoi zâmbete

semn că-s mulţumit şi-mi place joaca (asta),

chiar dacă de cele mai multe ori

cu orbitoarea ei descriere nu mai înţeleg nimic

n-o mai înţeleg deloc…

În oglinda ovală a orizontului surogatul jocului sclipeşte a şapte…

porţi cu vin

te-am aşteptat la porţile cu vin în ne grăirea tainică şi rea

tu porţi veşnicul mers ce eu îl vin

şi vinul zâmbăreţ ce gura-l bea

în porţi nu-i nimeni pe lângă zăvor

şi vin bătăi de undeva de sus

eu vin pe drumurile ce le porţi pe-a vinului şi-a dusului covor

în porţi cu vin stă aşteptarea ta

să vin s-o iau şi să o port cu mine

de porţi şi prin vecini se auzea şi vin de porţi să povestesc cu tine

tu porţi cu vin o cămăşuţa roşie, în porţile cu maci eu te admir

şi vin cu porţile deschise către tine

să porţi mereu clipita când eu vin

fiorul unei clipe

simt pentru o clipă un fior…şi îmi doresc să răspund, să îţi disting glasul mai clar, să fac un pas în faţă, în plus; să  mă apropii de tine şi de misterul dragostei ce mi-o porţi

să dai din ea prin mine, să curgă prin varful degetelor mele atingerea după care tanjeşte omul lipsit…

să ajungă momentul cand privind în urmă să vadă că în întalnirea cu mine erai tu, că-n vorba ce i-am spus a auzit exact ce sufletu-i tanjea…

că deşi nu te cauta, tu te-ai apropiat şi l-ai găsit, şi fără să se-aştepte în banala intersecţie în care ne-am ciocnit, i-ai tăiat calea tu, calea ce aştepta demult paşii tăi.

de multe ori fiorul e prea scurt…

stare de vorbă

“Un maestru in arta de a trăi, nu trasează nici o limită clară între muncă si joacă; între efort şi odihnă, între mintea şi corpul său, între educaţie şi distracţie. Cu greu le deosebeşti între ele. Işi urmează pur si simplu viziunea in tot ceea ce face şi îi lasă pe ceilalţi  să aprecieze dacă el munceşte sau se joacă. Lui i se pare întotdeauna că le face pe amandouă.” – Fancois–Rene de Chateaubriand.

 

 Stare de vorbă

            As putea face o mica schimbare, sa zic “un maestru in arta de a vorbi”, dar mai am de lucru până devin eu maestru, aşa că nu mă încumet. Treaba e că nu am somn, şi în loc să mă agit în pat, m-am sculat să scriu, că şi aşa îmi treceau o mulţime de gânduri prin cap, care mai de care…

            Mă rugam mai devreme, adică lăsam aşa să curgă gândurile în mintea mea. Mă intrebam, de fapt îl întrebam pe El, de ce am impresia atunci când mă rog că vorbesc singur. Adică, mi-am adus aminte de fazele alea din filme în care o mulţime de poliţişti stau după un geam cu oglindă. Acuzatul se vede pe el însă nu şi pe ei, deşi ei toţi îl pot vedea. Aşa mă simt şi eu câteodată când mă rog. Am impresia că vorbesc cu mine însumi şi nu cu Tine. Asta nu e o ceartă, dar chiar astăzi citeam că e bine să-mi exprim sentimentele, să fiu sincer cu tine şi să spun exact ce simt şi ce gândesc.

            Parcă acum nu mai e ca în pat, acolo curgeau mai liber gândurile, parcă aveam mai multă libertate de mişcare, dar asta evident este doar o iluzie. Aceeaşi libertate o am şi aici, şi cu aceeaşi claritate îmi pot exprima gândurile, indiferent care sunt ele.

           

           Am observat că atunci când sunt interesat de calitatea scrisului, scrisul îşi pierde calitatea, ironic nu J, aşa zic şi eu. Nu ştiu exact de ce, poate pentru că urmăresc un scop anume, am un interes oarecare, şi atunci nu mai sunt eu însumi, exact aşa, fără să am nimic de ascuns, fără să incerc să impresionez pe cineva. Uite chiar acum, parcă totate gndurile alea frumoase pe care le aveam când eram în pat, nu mai sunt, parcă nu le mai pot aduna. Ce să fac?

           

            Mă gândeam acum într-o zi în baie (inspirat de mulţimea filmelor şi de ce am citit în Fraţii Karamazov), cum ar fi un dilog intre mine şi Satan. Mi l-am inaginat cum se uită la mine din oglindă, apărut acolo în momentul în care eu ridic privirea. Nu mai ştiu exact cum mi-am imaginat scenariu, dar ştiu că am ajuns la discuţii teologice; la ce altceva puteam ajunge? Dar e bine zic eu. Măcar aşa aflu şi eu ce cred.

            Mi-ar plăcea, de exemplu, în discuţiile mele cu Tine, să dialogăm, eu să te intreb şi tu să-mi răspunzi, aşa cum face un părinte cu copilul lui. Dar chestia asta nu se întâmplă. Eu întreb şi tot eu răspund. Tu taci. Tu vezi, cunoşti, ştii exact ce e în sufletul meu, ba chiar ai puterea să-mi vorbeşti direct dacă vrei, şi totuşi nu o faci. Rămâi acolo după zid, înconjurat de misterul tău, cu aceeaşi rădbare lungă, cu care îţi urmezi planurile. Cel puţin cam asta e impresia mea despre Tine. “Omul e aşa cum gândeşte în inima lui”, parcă aşa era un proverb, nu?

            De ce ţi’ai schimbat metodele prin care ne vorbeşti? Doar şoapte, doar insinuări, doar chestii generale, doar Carte  pe care trebuie s-o citesc dacă vreau să-ţi aud glasul. Şi nici ăla direct. Istorie în care ai ascuns învăţătură. Şi mai zici că nu eşti un Misterios.:)  De fapt nu ai spus nici unde că nu eşti. Nu ştiu asta de unde am scos-o, recunosc. Visam mai devreme la casa mea cu mansardă, şi te întrebam dacă am voie să visez. Well, e plăcut, dar oare e şi benefic? Oare o să am vreodată ceea ce’mi doresc. Evident că da, şi apoi ce? Nici nu trebuie să fie şi apoi, pentru că aşa cum zicea Augustin, sufletul nostru nu-şi găseste odihna decât în Tine pentru că am fost creaţi pentru Tine. Şi totuşi, stă scris că tu ne dai toate lucrurile ca să ne bucurăm de ele. O mansardă pictată de mine, cu bibliotecă şi masă de lucru, şi fotolii în care să adorm cu cartea în faţă în nopţiile târzii, împotmolit în idei.

 

           Hai că iară devin poetic. Adevărul e că’mi place. Chiar te rugam, ceva vreme în urmă, ţii minte, să mă ajuţi să scriu, intr-un mod original, să exprim poate aceleaşi lucruri, sau altele, într’o manieră în care nu a făcut’o nimeni niciodată până acuma. Cer prea mult? Dacă pe Napoleon l’a onorat cerea acelui tânăr (eu ştiu care tanăr), prin grandoare ei, prin faptul că a recunoscut că poate face ce i se cere, oare de ce să nu cer şi eu?! Recunosc că sunt sceptic, adică, nu că nu ai putea, asta cred, dacă tu ai făcut lumea şi pe mine, si tot ce există vine din mâna ta, cu siguranţă poţi să îmi dai capacitatea să scriu într’un mod original. Problema mea e dacă vrei. Vrei?

 

În fine, eu îţi cer, iar dacă vrei sau nu, asta rămâne de văzut. E ca şi cu înţelepciunea dacă am înţeles eu bine. Nu simţi când coboară, ci observi că o ai în momentele în care trebuie să hotărăşti. “Du’te cu puterea pe care o ai şi izbăveşte pe Israel” – şi l’a izbăvit. Aşa şi eu. O să scriu, iar tu îmi vei da idei originale, şi minte şi cuvinte, pentru că de la tine vin cuvintele. Tu eşti maestru.

 

“Cine n’are vise n’are mai nimic”- nu ştiu cine a zis’o peasta, da observ că visele mele sunt egoiste şi mărunte. Oricum la starea de acum, destul de irealizabile, aşa că tot la stadiu de vise rămân. Va veni şi momentul în care  voi scrie la calculator în odaia mea din mansardă. Sau o să citesc Cartea ca să-mi vorbeşti, pentru că se pare că aşa ai hotărât tu, să vorbeşti prin istoria scrisă într’o carte. Cum ziceam deci, să citesc stand în fotoliul meu, savurând o ceaşcă de cafea aburindă, sau poate jucând un şah cu un prieten şi discutând despre bucuriile mici, mărunte, dar atât de importante ale vieţii.

Chiar că sar de la una la alta. Când despre un subiect, când despre altul, şi nimic

până la capăt. De, gândurile vin şi pleacă. Asta e rugăciunea? Aşa vrei tu să stăm de vorbă? Îmi place, ce pot spune, doar că mi’ar plăcea să’mi răspunzi. Când Iov ţi’a auzit glasul s-a înfiorat. Oare cer prea mult? Ştiu că eşti ocupat, că nu sunt singurul care vrea să intre în audienţă, şi că ai multe alte probleme de rezolvat round the world, dar tu nu eşti limitat, pe tine nu te depăşeşte numărul mare de locuitori ai planetei noastre. Tu auzi şi cunoşti gândurile fiecăriua, indiferent dacă le dă glas sau nu. Şi atunci, înseamnă că ai altă metode, dar de putut poţi dacă vrei.

 

Acum nu ştiu cum faci, dar ştiu că nu te dai după mine ca să’mi faci mie pe plac, şi mai ştiu că eşti fidel propiilor metode. Mie mi’ar fi plăcut şi altfel, recunosc, dar acum nu sunt eu buricul pământului ca să faci cum îmi place mie. Oricu, tu de bună voie ai declarat că mă iubeşti, că mă vrei cu gelozie pentru tine, pentru că sunt al tău, şi nimeni altcineva nu are drept mai mare asupra mea decât tine.

 

Mă duc să dorm. Tu ştiu, rămâi treaz, u’r up anyway.

          Noapte bună!

interes şi dezinteres – whatever the cost !(?)

normal, intru în fiecare zi pe blog. sunt curios dacă a intrat cineva, dacă a citit cineva chestile scrise de mine, dacă a comentat, dacă a fost de bine, dacă a fost de rău. e normal să fac aşa, însă constat de la o vreme că devine un scop în sine şi treaba asta mă deranjează, nu-mi convine, mă întristează. vorba aia, „cine are în minte doar finalul, pierde plăcerea călătoriei!”

o da, normal că mi-ar plăcea să scriu şi eu cat de cat interesant şi cat mai mulţi să treacă pe aici şi să rămană cu un gust plăcut, dar dacă nu se întamplă aşa, ar trebui să mă deranjeze?? ăsta să-mi fie interesul?  

din link în link ajung şi eu pe un număr de bloguri, în funcţie de cheful, timpul, dispoziţia ce o am şi citesc, îmi dau cu părerea, trec nepăsător, mă opresc şi mă minunez sau mă opresc şi mă enervez. n-ar trebui să prezint mai mult dezinteres??

pagina asta ce o umplu cu „mine” nu vreau să conţină titluri stridente şi goale. m-aş bucura dacă nu e aşa, dacă nu ar fi aşa. ştiu din start că dacă o umplu cu mine iar eu sunt „gol” aşa va fi şi pagina şi scrierea şi gandul şi părerea.

mai ştiu că nu are cum să fie „goală” în sensul propriu al cuvantului, ci doar plină cu chestii ce se vor  pe gustul majorităţii: puţin sex, puţină barfă, puţină controversă – şi ele fac parte (mult) din viaţa noastră (aşa că de ce n-aş scrie şi eu despre ele, atat cat mă pricep) – şi totuşi…

să scriu despre tocuri, chilotei cu diamante, decolteuri prea mari, sarutări prea nepotrivite?

să pun semnul = între Isus şi Darwin ??

oare nu o fac alţii? oare să mă revolt?? oare să caut să văd ce a revoluţionat primul şi ce a reuşit al 2 lea să facă???

da, desigur că aş putea (încerca) şi nu cred că aş face rău.

ceea ce o să mă străduiesc să fac e să fiu tot timpul EU – no matter what ! whatever the cost !

şi dacă acel EU trebuie schimbat, să am curajul şi determinarea să o fac – no matter what! whatever the cost!

să păstrez mereu necesara balanţă între interes şi dezinteres!