Arhive pe etichete: timp

marea îmbrățișare

Standard

două clipe se mănâncă una pe alta
mușcând pe rând din umăr
din coapsă
cea vie o mănâncă pe cea moartă
cea moartă o mănâncă pe cea vie

așa moare cea moartă
așa trăiește cea vie

două clipe mâncând una din alta…

o herghelie de mânji cu coame rebele

Standard
de ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de clipite
goneşti în jurul inimii
o herghelie de mânji cu coame rebele?
 
de ce te-oi fi iubind?
 
ştii cum e la noi
tu îţi auzi glasul tău
eu îmi aud glasul meu
şoptesc cu gura mea cuvintele tale
te aud pe tine prin mine
rătăcind…
ceas

cântec

Standard

Constat că nu mai îmi place (la fel de mult ca mai demult) să scriu aşa (vezi penultima variantă).  Prefer parcă mai mult alternativa mai puţin rimată, mai concretă în abstractul ei, mai palpabilă pe firul (roşu) al scrierii:

fredonam o amintire când ai venit
uzată, falsă pe-alocuri
hârtia mototolită pe care am scris-o
am aruncat-o la primul coş
pe care l-am stors ca în adolescenţă
să scap de el
 
de-atunci îţi fredonez venirea…
 

Se pare că toate „atârnă”

Standard

Solomon deşteptul…neeey…urma să zic că aşa constata el, că „toate atârnă”, însă mă tem că aşa a ieşit traducerea din evreieşte în româneşte… şi na, cum orice traducere este o interpretare, mai mult sau mai puţin poetică, eu o găsesc pe asta de aici poetică destul…ceea ce mă face să mă opresc puţin în dreptul ei.

Dacă ar fi tradus traducătorul cu „toate depind” n-ar mai fi apărut acolo în minte „firul” acela pe care-l sugerează atârnarea… „depinderea”fiind mai puţin vizuală. Nici nu ştiu ce să-mi imaginez când aud cuvânt „a depinde”, însă acolo în minte lucrurile se mişcă mult mai uşor şi mai repede în cazul „atârnării”.

Toate atârnă. Aşa se face că lanţul constatărilor creşte, există, fiinţează din verigă în verigă. Nu întotdeauna cei iuţi aleargă, nici cei viteji nu câştigă întotdeauna războiul, nici cei pricepuţi nu trag folos maxim din priceperea lor, ci toate atârnă de un fir de două fire, cine mai ştie cum sunt ele împletite. Poate ca două fire îmbrăţişate care se încolăcesc unul după altul şi se contopesc oarecum într-un singur fir, sau poate că sunt aşa ca ţeava cu aerul ce-o străbate, şi prin aer străbate legea gravităţii…nevăzută şi foarte puternică până într-un oarecare punct al ei. Sau poate cele două fire de care atârnă totul sunt precum sufletul şi trupul, unul îl locuieşte pe celălalt, altul îl învăluie pe celălalt şi împreună formează un întreg.

Să atârne toate doar de vreme? Adică de firul timpului…
Să atârne toate doar de împrejurări? Adică de firul circumstanţelor…

Nu ştiu să descriu exact ce şi cum, dar se pare că e încă valabilă vechea constatare că toate atârnă mereu…de ambele fire.

Generozitate

Standard

„Copile, deranjezi ora…”

…da de unde, că ora nu se simte deranjată. Ea-şi vede mai departe de risipirea şi devenirea ei, indiferentă şi invincibilă, generoasă.

nesimţirea timpului

Standard
vine gândul şi zice: ho!
unde te grăbeşti în ce poveste
ca peştele în susul râului ce-a secat (sau)
în cerul din privirile lacului ce nu mai este
 
stai! odihneşte-te în marginea acestei secunde
să treacă timpul prin tine
e-adevărat că va răscoli aranjatele tale sentimente
dar măcar vei regăsi printre ele cele câteva
crezute pierdute înainte de vreme
pişcăcios de prea iute
 
tu-ai prins timpul de toartă braţ la braţ
ţi-atârnă la gât ca un şarpe înveninat de ciudă
secundele lui pe degetul tău inelar
se pierd în ne’nţeleasa găsire
preţioase de aur florile lor galbene
înfloresc şi dispar muşcând din tine
cu ultima lor devorare – anesteziatul ospăţ
îţi trece simplu prin ochi
nu ţipă nu doare…
 

tăcere

Standard

în memoria zilei ce-a trecut:

mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte
 

(in)diferenţă

Standard

Viitorul e altfel decât istoria în sensul că nu-i istorie… încă.

amintiri de nicăieri

Standard
atunci i s-a dat nume acelui moment
de-atunci
timpul are trup suflet şi duh iar amintirea
asemenea unei mlădiţe de salcie
e tot mai tare decât trunchiul retezat al memoriei
mai victorioasă decât lipsa mea atunci şi acolo
 
„engage” zic unii logodirii:
plusul caietului lângă minusul vorbei
rosteşte banala călătorie în timp întrebuinţând
consumând o limbă prăfuită şi neînţeleasă
decojită asemenea pieilor de salcie
de pe nişte oase klingoniene
 
„engage” zic alţii cu mâna pe piept
înaintea saltului
ca pe-un jurământ sau o promisiune
de-a nu divulga niciodată totul sau de-a lăsa mereu
urechea surdă cu uşa întredeschisă
lângă paşii din ce în ce mai puţin vizibili
ai coordonatelor
 
straturile privirii aidoma amintirilor
se sedimentează
cu dâra lor lungă de lumină până în steaua
din care nu-mi aduc aminte să fi năvălit decât
întâia zvâcnire de pleoapă
a muzicii mereu crescândă a universului
 
într-un timp neştiut al fiinţei cândva
inima ochiului a început să bată
prin cotloanele nemaiîntâlnite privirea-l străbătea
şi-l clocotea:
atunci conştienţa lumii de ea însăşi
n-a mai încăput
peste oul pe care-l clocea
 

în ghearele timpului

Standard
susură muzica (plouă cu zgomot)
timpul se sparge armonios
(de) parcă împrăştierea lin se adună
în tot ce va fi ce este ce-a fost
 
oamenii strâng încleştarea cu viaţă
firul se ghemuieşte la propriu-i sân
râde şi plânge prăbuşit işi destramă
triumful de-a fi şi rob şi stăpân
 
„repede, repede” suspină răbdarea
umbră ce se-odihneşte în margini de scris
parcă bileţelele răstignite cu bolduri
ascund împlinirea oricărui vis
 
spaţiu-ntre litere ca virgula tace 
respiră răsuflă odihna în el
muzica oamenii răbdarea vivace
în ghearele timpului se simt porumbel
 

pesemne că de dor

Standard
din clipe mari de lut se naşte viaţa
oricum e prea târziu:
imense au crescut
şi şi-au ieşit din propriul înţeles
ca apele care nu-ncap în mal
 
şi lutul meu a fost cândva mărunt:
dar nu mai e
nici timpul care-i clipea privindu-l fix în ochi
şi nici măruntul scutec ce-l creştea
 
în clipe mari de lut se duce
pesemne că de dor…
 

cam aşa arată:

Standard

un desfăşurător cu liniuţe

cu cifre însemnând spaţiile goale

mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo

aiurea

oglindă înrămată-n calendare

privind timpul în ochi

Standard
ca într-o oglindă concavă oraşele s-au apropiat între ele:
Kingston Boulevard la doar cîteva blocuri distanţă de Bulevardul Dacia
pietonala plină de biciclete lângă pietonala plină de pomi
cafeneaua Baresso colţ în colţ cu City Cafe
iar imaginile una peste alta se îmbulzesc la rând
de parcă deasupra sufletului meu concav scrie
„promoţie”
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
poza de aici
 

multiple choice exercise

Standard
fă-ţi timp
din bucăţi de odihnă
sau din rupturi de ceartă
fă-ţi timp
viaţa-i o derulare de fapte
o carte cu foi
de-anotimp

îţi poţi face timp din risipă
să-mpleteteşti în frânturi din frânturi
să lipeşti porumbel lâng-aripă
în tăcere e timp ca să spui

fă-ţi ca să ai ce da mai departe
fii inventiv atunci când îţi faci
dezbracă cu planuri secunda
ca apoi tot cu planuri s-o’mbraci

de zici că n-ai timp tu de de-astea
recunoşti pe de-a’ntreg’ că nu-ţi faci
păcăleala: „cu asta şi basta”
e pentru cei ce de timp
sunt săraci
 

alt paradox: tânjirea

Standard

Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.

Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.

Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.