Arhive pe etichete: existenta

…unde eşti?

Standard

sunt între scaunul din bucătărie şi tine
sunt între mine şi mine geamul murdar
plin de amprente şi zboruri rătăcitoare

între tine şi cuvintele dintre noi sunt
dincolo de tăcerile noastre
ajunse (la) ceartă

uneori sunt în capătul privirilor tale
alteori sunt pata de căldură începută
în colţul stâng până-n marginea exterioară
a genunchiului sunt

în întrebările pe care mi le pui
şi-n răspunsurile pe care în lipsa
răspunsurilor mele ţi le dai în avans

în confirmarea lor semnată cu zâmbet sunt
şi-n variantele aternative uneori
sunt şi acolo unde nu te-aştepţi

în marginea dantelată a lunii când
o priveşti în poza din spatele clickului
chinuindu-te să nu tremuri
să nu sufli să nu te mişti…

în caricaturile pe care mi le faci
sunt chiar dacă nu-n întregime şi
totuşi nu ştiam că pot încăpea în pasta unui pix
sau în râul negru al unui cărbune

între şira spinării unui creion şi
cămaşa alb-gălbuie a pomului
în banda magnetică a unei clipe călcată
în picioare de şuvoiul de nestăvilit
al celoralalte

sunt între tine şi ascunderile noastre
ca frunzele împinse de mâna ochiului
ca deschiderile unei cortine sau
rând pe rând a nasturilor de la cămaşă

lipiciul de pe buza plicului închis
între nerăbdare şi timbru
între tine şi mine (fie vorba…)
sunt!

Anunțuri

de la A la Zet (sau în varianta grecească: Alfa & Omega)

Standard

(EXPLICAŢIE: paranteza de fapt nu explică înţelesul, îl complică…)

Cuvântul este materia primă a oricărei scrieri. Dar cum să scrii că tocmai el cuvântul este materie? Înseamnă să porneşti rău, cu stângul, împletecindu-te, negând ceea ce tocmai zici, tăind craca de sub picioare, sau a bate cu picamărul, conectat la priză, în scările pe care tocmai vrei să urci. Dar oare nu aici e frumuseţea? Să te învârţi într-un cerc pătrăţos în care dai din colţ în colţ. Să asculţi trăgând cu urechea dialogul secret al zidurilor ce s-au întâlnit în colţul acela. Să te simţi pus la colţ de propria limitare. Să sapi tunelul acestei înţelegeri până nu mai rămâne nimic din coaja cuvântului sau a înlănţuirii lui pe care vroiai să o înţelegi, fără să înţelegi exact de ce, fără să înţelegi exact până unde anume.

dserra_1680x1050

Pentru ce să transporte cuvintele lumea de la ea însăşi la ea însăşi, şi mai ales pentru ce o asemenea întrebare? Oricum învârtirea în cerc, fie că e el cercul înţelegerii lumii, sau a dragostei, sau a sensului, sau a realţiilor ce există între noi şi ele, e o învârtire obositoare, extenuantă şi nu de multe ori fără roade dulci, ci mai degrabă amare. Când ştii că săpând dai de aur şi în schimbul aurului primeşti bani şi cu banii poţi obţine aproape orice disponibil şi accesibil în lumea asta, atunci îţi vine să sapi. Dar dacă ştii că sapi fără să găseşti ceva anume, atunci lipsa acelei înlănţuiri logice îşi construieşte o relaţie amoroasă până şi cu puterea braţelor pe care dintr-o dată nu le mai străbate, nu le mai însufleţeşte ca vântul pânzele corabiei. Pentru ce scrieri lipsite de utilitate? Pentru ce învârtiri în jurul cozii? Pentru ce finalităţi pe lume care să aibă undeva pentru cineva o noimă? N-ar putea exista curgeri care să nu ducă nicăieri? N-ar putea exista fluvii care să se verse în mare, să transporte peşti, să poarte corăbii şi care să fie total indiferente de toate acestea? Să nu-şi înţeleagă propriile valuri, nici marginile malurilor ce-i croiesc trupul, fără ca măcar să ştie că are valuri şi maluri şi peşti şi corăbii. N-am putea fi noi fluviul acesta? Desigur că putem, pentru că noi avem metafora şi cuvântul şi imaginea şi imaginaţia şi enormii paşi pe care-i putem face prin timp şi spaţiu, ochii asemenea oglinzilor care multiplică la infinit capacitatea noastră de a „curge”, indiferent dacă înţelegem sau nu, indiferent dacă ne dăm seama, indiferent dacă ne conştientizăm indiferenţa sau din contră, chinul agonizant al păsării.

Şi pentru ce concepte şi convenţii cu ajutorul cărora să ne traducem asemănător „curgerile” în aşa fel încât hărţile noastre să nu conţină mai mult mister decât dezlegare, nici mai multă obscuritate decât lumină, în aşa fel încât să avem senzaţia că nu suntem singuri pe lume. Iată de ce. Pentru că a fi singuri înseamnă să nu existe ureche pentru vorbele noastre, nici pescari pentru peştii noştri, nici deltă pentru fluviul învolburat al năvălirii noastre zilnice, deltă care să ne aştepte, şi pentru care noi anume să curgem. A fi singuri înseamnă a nu fi ziduri făcute anume din îmbinarea cărămizilor celulare. A fi singuri e totuna cu a nu se întâlni zidurile în colţ şi noi să nu fim acolo să tragem cu urechea la dialogul lor, dialogul îndrăgostirii lor care nu e altceva decât ecou, proiecţie, poezia de dragoste pe care vrem şi noi să o cântăm în stilul nostru muzical, pe instrumente proprii. Suntem acolo cu urechea ciulită pentru că vrem să ştim finalul, deznodământul. Vrem să ştim cum se termină doar pentru a vedea cum se începe. Contopirea asta a sfârşitului cu începutul este esenţa după care tânjim, este pata aia de culoare divină aruncată sau căzută din graba Creatorului în sufletele noastre, asemenea unei umbre, unui picur neastâmpărat de vopsea ce în loc să cadă acolo pe pânză a căzut aiurea, şi continuă să cadă,  ce pe tăcute, în noi, musteşte prin apropiere lumină. Acolo în suflet, sau undeva anume în noi, loc pe care din convenţie îl numim suflet, pentru că e şi el adânc şi fără de capăt asemenea umbrei, misterului care ne curge pe buze când zicem că ne dorim un loc căruia să-i putem spune „acasă”, o relaţie trainică dar mereu nouă, căutare şi zbatere neapărat însoţite de găsire, trecut şi viitor legate împreună în ceea ce desigur numim prezent. Irealul prezent care asemenea unei năluci e şi nici nu e, fiind doar atât cât să ni se pară că este, mai mult fiind urmând să fie, tot astfel cum este tocmai pentru că a fost. Început şi sfârşit deopotrivă.

Nu ne dorim ceea ce se gată. Nu se satisface nici măcar gândul acesta, darămite faptele, sau obiectele sau persoanele sau relaţiile umbrite de un astfel de soare. Dar ce anume sub soare, aici pe punctul acesta de lumină e altfel decât aşa? Vrem îmbinarea nu părţile. Vrem prezentul nu trecutul nici viitorul. Vrem să nu se gate în noi vrerea şi vrem ca mereu ceva ce nu se gată să o stâmpere. Şi totuşi mâncăm ştiind că ne va fi din nou foame. Iubim ştiind că se poate să nu fim iubiţi la fel, nici înapoi, şi după cum muşcăm pentru a ne umple golurile sub formă de muşcături din noi, tot aşa suntem muşcaţi de alţii pentru a-şi umple golurile muşcăturilor din ei, şi umplem în noi, tot astfel cum scădem din noi pentru a umple în altă parte, fiind împrăştiindu-ne, risipindu-ne în golurile altora. Facem aşa, şi mai mult de atât tânjim să facem aşa, împlinirea acestei tânjiri fiind o muşcătură pe care nu ştim exact cum dorim să o apucăm cu dinţii şi să o aducem „acasă”, acolo în noi, la locul ei, de unde nu ştim când şi cum a plecat, şi nu ştim nici cum anume o recunoaştem ca fiind ceea ce ne lipseşte.

Dar asta-i rânduiala, „bunăoară când cineva mănâncă, altcineva este mâncat”, şi deşi suntem, ştim că suntem mai mult devenire decât fiinţare, sau fiinţarea propriuzisă ne caracterizează felul de a fi. În momentul în care spunem că suntem, în momentul acela încetăm să mai fim, adăugând mereu fiinţei noastre, sau mai degrabă fiinţări noastre, timp, plusuri, minusuri, adăugarea în sine, pe care nu o putem explica decât luând din ea, asemenea copilului care încercând să înţeleagă din ce-i făcută maşinuţa lui preferată o desface făcând-o în felul acesta să fie orice altceva numai maşinuţă nu. 

Dar ce ne pasă nouă. Noi ştim rânduiala că orice piese demontate de noi se adaugă la un alt întreg, nimic nu se pierde, nimic nu se distruge pe de-antregul, ci totul se reaşează, se remodelează în alte forme, se regăseşte în altă parte, se risipeşte găsindu-şi astfel scopul întâi şi ultim al existenţei. Dar desigur că nu se poate ca totul să fie cuprins într-un cerc atât de mic şi de strâns, precum pretenţia că ştim care este scopul ultim al existenţei, de vreme ce sfârşitul acestei existenţe este strâns îmbinat cu începutul, ele sunt una de nedespărţit, una de nezdruncinat.

Filosofia ne oboseşte şi ne face franjuri creierii. Vrem dragoste. Vrem să iubim şi să fim iubiţi. Însă şi dragostea e o filosofie. Dar fiind atât de bogată, de generoasă de mare, dragostea este mai multe filosofii deopotrivă, după cum lumina este un curcubeu de culoare. Vrem culoarea, o vrem, dar nu o putem avea fără lumină. Vrem dragostea, o vrem, dar nu o putem avea fără filosofia ei. Chinul de a separa lumina de culoare, inutilul şi extenuantul chin, care ne caracterizează (uneori) viaţa, e chinul de a iubi nerespectând filosofia iubirii, de a pune etichete cu „gem” la borcanele cu murături, de a ne juca aiurea cu cuvintele, sperând să culegem la urmă capodopere literare. Dar noi ştim rânduiala, şi dacă nu o ştim, o intuim şi nu scăpăm fără să o vedem până la urmă în propria viaţa – dacă există aşa ceva – exemplificată concret precum o operaţie fără anestezic. Nu putem ocoli rânduiala, facem parte din ea, o compunem şi o locuim, tot astfel cum ea ne locuişte pe noi, şi ne înlocuieşte perpetu.

Nu putem scăpa, nu avem ieşire. Tot astfel cum uşa este şi intrare şi ieşire deopotrivă. Ieşirea noastră este intrare, şi intrarea noastră este ieşire. Sărim din lac în puţ, şi indiferent că ningem, plouăm sau ne evaporăm, tot apă rămânem. Nu putem fi altceva decât suntem, adică constantă devenire.

Dar ne place weekendul. Şi ne place mai mult să tăiem sfoara care-l apropie. Gândul că vine ne place mai mult decât weekendul în sine, care nici nu ne place uneori, şi după  ce a venit dorim să nu fi venit, să nu fi venit aşa, să nu ne e fi prins nepregătiţi, să il fi petrecut altundeva şi altfel, dovedind până la urmă că nu ne place de fapt weekendul decât dacă e ciopârţit şi seamănă oarecum cu aşteptarea pe care ne-am făcut-o în dreptul lui. Aşteptarea de weekend ne place. Şi multe alte lucruri de genul acesta.

Ne plac femeile, ne plac bărbaţii. Ne place iertarea şi berea. Ne place păcatul. Ne place plăcerea – chiar şi atunci când e dureroasă, dovedind nimănui că de fapt cu totul altceva ne place…că plăcerea şi căutarea noastră, asemenea nouă este într-o permanentă devenire, şi o caracterizează mai mult permamenţa şi transformarea ei decât forma aparent fixă pe care o are la un moment dat însemnat de noi în calendar, pentru a marca un semn imposibil de altfel.

Ne plac lucrurile imposibile, tocmai prin faptul că le caracterizează neputinţa de-a fi, dar şi o putinţă prezentă şi ea în neputinţa aceea.

Şi să zâmbim ne place, şi mai ales să fim în preajma oamenilor care ne fac să zâmbim. Să sărim garduri ne place. Să furăm pere străine ne place. Să fim prinşi ne place. Să auzim cum ghimpele sârmei înghimpate sfâşie cracul pantalonului în timp ce sărim gardul. Nu ne interesează perele pe care ne ducem să le furăm. Ne interesează zgomotul acela al sfâşierii. Pentru că nu putem auzi sfâşierea din suflet, ne interesează varianta ei sonoră. Rănile de la mâini când sărim zidul ne interesează. Amintirea unui asemenea moment. Înrămarea lui în galeria numită „glory days”…povestea ne interesează, pe care o vom împărtăşi cândva. Gândul că vom avea ceva de povestit ne mână. Gândul că cineva va ciuli urechea la povestea noastră, că va deveni lemne pentru focul şi lumina aceea din ochii curioşi şi interesaţi de ce se intâmplă la final. Zâmbetul răsărit pe buze ne interesează. Molipsitorul zâmbet pe care îl vrem înapoi pe buzele noastre după ce l-am pus, dacă am reuşit, pe buzele altora. Reuşita aceea o vrem, nu perele, nu gardul, nu furtul, nu prinderea. Înlănţuirea aceasta o vrem, nu elementele ei separate. Povestea o vrem. Sentimentul că este povestea noastră. Posesiunea ne interesează. Materia primă a cuvântului nu cuvântul în sine, ci doar ceea ce este el în stare să transporte, de la lumea aia care nu este a noastră către lumea care credem că ne aparţine. Credinţa aceasta ne interesează nu aparţinerea. Umbra aia care este o continuare firească a luminii, deşi ele nu pot locui făţiş împreună, ci doar aşa prefăcându-se, păcălindu-ne, înşelându-ne, dovedindu-ne într-o fascinantă îndrăgostire, că atunci când vrem una, vrem alta deopotrivă.

Să mergem pe ape vrem şi ne place. Să păşim cu ochii desculţi marea aceasta a cuvintelor, nepăsători la valuri, la adâncime, la spume. Avem mereu la îndemână prinderea aceea de mână a coperţilor, prinderea aceea salvatoare. Zâmbim cu superioritate unei astfel de mări, de parcă ţinem în mână biciul care a îmblânzit-o, cuşca în care sperăm să încuiem leul mării. Eşecul de a încerca ne place, care ni se proşterne la picioare asemenea apelor scurse, rispite, contaminate prin atingere, duse.

Şi totuşi o luăm de la capăt. Pentru că începutul sălăşluieşte exact acolo.

existenţă:

Standard

„…sunt aici, în inima adevărului sumbru!” – John Fowels

359848_relative-nature-of-existence-carved-carrara-marble-ten-times-life-size-12500-sold

* poza de aici

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Standard

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

aplauze

Standard
batem din inimă de bucurie
să nu ne grăbim să fim
să nu tindem să existăm
mai repede ca să nu ne găsim
nefiinţa degrabă
să amânăm finalul
ce spectacol e viaţa:
încă mai bat din inimă (de bucurie)
şi n-am ajuns (încă) lăsarea ‘nserării
nici naufragiul de încheiere al 
uitării
 

memorie zgâriată

Standard
rănile noi nu-s ale mele:
ele domnesc peste rănile vechi:
în ele mă pierd şi m-ascund cum
pătrunde focu-n surcele sau
cum se strecoară apa în prund
 
le ung oamenii cu multe cuvintele trag
coaja de pe sângele viu
le oblojesc în uitări sau le-ngheaţă în minte
numai (ca) să le curme glasul cumva
să le-nchidă gura de tot ca
pe-o extracţie de măsea
pe-o durere de dinte
 
între cele vechi şi cele noi ca între două milenii
sau ca între bătăile inimii
la porţile vieţii stau rănile suprapuse
una peste alta, una lângă alta  contopindu-se
asemenea arhivelor securităţii
aidoma dovezilor incontestabile
 

Nu există culori!

Standard

…există doar Lumină! 🙂

Nu există durere!

Standard

…faptul că nu-i pot explica „lipsa” mă doare. 🙂

Nu există moarte!

Standard
(aia ar însemna că are viaţă)
…există doar viaţă (şi) . (punct)
(există doar viaţă şi geometrie)

Nu există privire!

Standard

…există (doar) o prelungire a ochiului!

Nu există cuvinte!

Standard

…există mai multe forme ale Cuvântului!

I am = Eu am

Standard
se uită năucul la o vorbă şi-un „nu”
englezii când spun „am” spun „sunt”
*
sunt două îmbrăcări de drum de loc
la fel
şi-s capete de drum gândind
opus
*
sunt am
şi peste umăr mă tot uit
cum trec pe lângă mine-n ritm alert
şi mă autodepăşesc
şi văd cum nu m-ajung nici cu privirea
de parcă e o stea ce peste ani
se vede într-o noapte
sus pe cer
*
un gând cu-n gând în el
îmi face dintr-o cretă un contur
ce-i mult prea mic ca să încap în el
cu buzunarele cămări
şi lacătul închis de vorba „nu”
*
nu am nu sunt
năuc se uită ochiul până-n el
se caută pe mână pe picior
şi-şi zice că n-ar fi
n-are idee de contur
interior exterior
*
îl am pe „nu” da’ dacă-l folosesc
mă subminez
am fost am vrut am când am nu
din fiecare câte-un pic
în buzunaru’ stâng…
*
şi-l am pe „nu” ca pe-un fermoar
ca pe un nasture de pus la zid
ce sunt
ca pe-o parolă de acces la stări
la ochi bogat şi
ochi sărac
*
ce ai? mă-ntreabă într-o zi
o acadea (impresia rea)
am… amuţit şi am răspuns:
„doar sunt!”

cum te cheamă ?

Standard
vino! zice glasul ce cheamă
neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi
vine ceea ce nu există
începând să existe venind

sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului
în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite
de la Cel ce are un astfel de obicei
de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul

e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea
ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii

cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă
şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care
clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine

Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face
apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie
despre chemarea ce l-a făcut să fie
despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit
în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap
a unei deschideri de ochi

„cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului
ca p-un fruct chemat de toamnă
„Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”

PA*-1 (Deşteptarea)

Standard

Pe la nouă s-a trezit brusc, speriat şi liniştit în acelaşi timp, ca atunci când te rupi de realitatea unui coşmar doar pentru a constata că realitatea de zi cu zi, de care te-ai săturat, e totuşi mai bună. I-au trecut un milion de lucruri prin minte, chiar atunci în momentul ăla dinaintea privirii întoarsă spre cifrele roşii ale ceasului digital, ce sta strâmb pe noptiera din dreapta patului. Ce mai conta alinierea in clipa aia? Ce mai conta paralelismul dintre noptieră şi pat, sau dintre noptieră şi ceas şi restul lucrurilor din cameră ? – potrivirea lor după nişte reguli nescrise şi deloc universale, care n-ar mai fi trebuit să existe şi totuşi erau parca la locul lor în mintea lui. Într-o existenţă atemoprală nu este loc pentru timp, nu există spaţiu pentru cifra „9” nici momente în care dormirea şi trezirea să se desfăşoare secvenţial.

Menajera netezi cearşeaful pe pat, după aceleaşi reguli nescrise ale paralelismului, şi corectă poziţia ceasului digital pe noptieră, fără să observe nimic din suprapunerile ce tocmai avuseseră loc – dintre trupul lui şi cearşeaf, dintre mâna ei şi mâna lui întinsă spre ceas.

* Proză arhiscurtă

we’re nothing but…

Standard

dacă ne eliberăm de corabia Ta

nu suntem decât nişte cor(ă)bi cu măslinul în cioc

măslinul din livada crucii