fixarea unei frunze

la 17 zero 7 fix se iscălea ultima frunză prin aer

şi-i puteam zări dâra

de-atâta cădere

 

în miezul exact al lui octombrie

cenuşa multicoloră a verii îşi prelungea

oxigenata ei curgere

prin inima ano-timpului

 

din intersecţia culorii cu ochiul

– fix de acolo, am cotit brusc

(fără semnalizare) pe-aleea unei

poze neînrămate

 

când o întorceam – dacă o întorceam –

sub un anumit unghi (de lumină)

îi puteam vedea dâra iscălită

de ultima frunză la 17 zero 7 fix

 

în miezul gustos al lui octombrie

anul ăsta, fix anul ăsta…

exact în momentul acela

 

Publicitate

genăzuinţă

să fie această nostalgică toamnă un început de rostire

să fie această oră rotundă un început de anotimp tomnatic

să fie această nostalgie un obraz de toamnă ruşinată

să fie ce-o fi

nişte degete încrucişate ale fiinţării sau o împreunare de braţe

pe piept acolo deasupra ascunzătorii

peste inima acestui veac ce seamănă exagerat de mult

cu nostalgia acestei dimineţi

*

să fie dimineaţă

să fie la prânz

să fie de-a lungul şi de-a latul orei

să fie acolo în inima vorbelor

în culoarea aceea lipsită de sânge care mă face să înţeleg

care-mi explică ce e şi cu care pot da sângelui meu un rost

sau culorii

sau curcubeului

sau ruşinării

*

să fie lumină această melancolică revărsare

această ploaie de anotimp

această cotropire de viaţă

 

 

toamnă hainelor vechi

a căzut peste lume o frunză de arţar

e eclipsă totală de toamnă …

ca o zebră e coaja pământului

un eden zoologic modern şi privat

ni se înmânează porţia de sare

şi biciul distracţiei neegalat

nu ne mai poate îmblânzi nimeni

va trebui să murim mai întâi

îmbrăcaţi în nişte concepte străine

dăruite de palmele Lui străpunse de cui

Cam așa trece toamna …

nu știu cine a făcut poza… wish I`d taken that 🙂

frunze de lună

le sângerează pletele la frunze şi cade coama lor rătăcitoare

le suflă viaţa-n roiuri trecătoare iar jarul li-l aprinde şi li-l frânge

degeaba crengile cu mâna goală se-ntind aiurea vrând să le adune

că truda lor zadarnică apune-n ciripituri pe-o coardă de chitară

oprită-n loc stă luna să asculte mereu un cântec nou deloc tomnatic

pierdută printre crengi îşi sprijineşte de lume gândul lung şi singuratic

zici că-i orbită de melancolie – se regăseşte-n fiecare pată

se-ntinde prin grădini şi le dă roată – de toamna ei vai nimenea nu ştie

pe ochi mi se opreşte câte-o frunză ce s-a desprins de lună ca de-o cracă

ea-n căutarea lor ca o nebună până în suflet intră şi s-adapă

cer de toamnă

peste vară, peste groasa căldură din aer

pluteşte un cer tomnatic de veche Golgoltă

o armură cu solzi ascuţiţi ce leagă pămantul cu apă

şi nu-mi lasă privirea să zboare

dincolo, undeva acolo e-o graniţă nevăzută şi tare

e-o baltă albastră născută din crăpăturile seninului

furişată din lumină-n culoare

şi-o toamnă ce cotropeşte pomii şi oile

lăsand în urmă noroiul ei galben călcat în picioare

şi ploile

se scurge ceva de deasupra

o fi instalatorul care şi-a lăsat cheile pe masă

şi-a plecat fără să strangă

fără să-ncuie

cu vara sub braţ – neterminată, nătangă

ca scrisul inegal de mana stangă …

şifonatele fulgere ale nopţii

Mă uit pe geam, prin geam, din locul în care sunt înspre locul în care nu mă găsesc şi constat cu glas tare „ce întuneric e când nu-i lumină!”

Comparaţia dintre zgomotul pe care-l face muşcătura de măr (de parcă mărul poate muşca) şi foşnirea gândurilor între ele, mă face să-mi aduc aminte de revenirea toamnei, de curânda ei brumă, de curândul ei galben.

Are ea zgomotul ei, foşnetul ei, culorile, mirosul şi bogăţia ei. Călătorim împreuna de ani. Astăzi ne însoţeşte şi un domn ce a fost împuşcat în picior. Oasele lui nu mai scot nici un zgomot pe care să fiu în stare să îl aud, îmi place în schimb foşnetul ziarului pe care-l răscoleşte cu cu degetele, cu ochii, aşa cum frunzele nescrise ale toamnei ce stă să vină – de fapt venindă – sunt răsfoite de vânturi.

Se văd prin geamul compartimentului crăpăturile fulgerelor care răsfoiesc într-un mod brutal întunerecul nopţii.

Dac-aş scrie cu ochii închişi aş scrie mai bine, nu neapărat mai frumos, însă mai bine, pentru că aş putea vedea altfel ceea ce lumina lucrurilor pe care o văd cu ochii mă împiedică…

conjugare

fiecare limbă conjugă trăirea

picură toamna în frunze şi-n lacrimi

suntem un vânt şi-o lume de frunze

conjugă-ne iarna cu patimi

vara trăieşte în jug lângă soare

conjugă o rază c’o viaţă

ne picură vremea pe creştet şi moare

conjugă-ne timpul c’oxigenul din gheaţă

gramatici ne leagă în convenţii ciudate

pe care le spargem conjugându-le aparte

ne picură cartea cu vântul din logos

conjugă-ne Doamne între nume şi carte

fulguie toamna peste urme de struguri

conjugă rodirea la orice persoană

logistica vorbei şi lexicul cifrei

conjugă cu spaimă, cu teamă

 

anotimp preferat

Din pomi coboară vara lihnită ca după o lungă zi de joacă cu soare.