Arhive pe etichete: amintire

proces verbal

Standard

…dacă-mi dai un ceas de-al tău…
ți-l dau înapoi amintire 🙂

portret-iz-are

Standard
ce subţire şi-ntinsă e linia aceasta
rămasă în urma tocirii de deget
burete de umbră pre(a)lungă
e pânza de carne cu nimb de portrete
 
semnează-ţi retuşul cu colţul privirii
sau lacrima stoarsă din imensa-ţi visare
şlefuieşte-mi forma ce încă mă doare
cu mâna ta neagră ca noaptea iubirii
 
doar tu şi cu mine să ştim ce înseamnă
mâzgălitul fermoar ce închide secretul
pentru restul privirilor eticheta de sârmă
e cuiul ochiului sprijinindu-şi „portretul”
 
ce întinsă şi lungă e linia aceasta
rămasă în urma tocitului deget…
 201110_chaxaShadowPortrait

eu când vreau să fluier, fluier

Standard
fredonam o amintire când ai venit
uzată şi cam falsă pe-alocuri
timp de un ceas tocit-ruginit
şi-am început să fluier… din tocuri
 
eu fluier mai bine decât ştiu să cânt
falsez mai puţin în fuga aceasta
şi tocmai atunci când tu ai venit
fluieram printre linii… cu pasta
 
încă mai picură – pic după pic –
ca un robinet defect de uzură
în inimă timpul de nestăvilit
fredonata amintire că tu ai venit
ca o-nfloritură de gură
 
şi n-am mai putut să fluier (de) atunci
(cum) nu pot să le fac pe toate deodată
mai bine îmi las să îmi crească pe stânci
veniri fluierate de-a gata…
amintiri înflorite şi-adânci
 

I`m getting old(er) :)

Standard

imbatranesc

„E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit…”

Sunt un om viu – Nichita Stănescu

Foto: Costel Negru

terapie aritmică

Standard
mâhnită mânia mi-a adus aminte de Dumnezeu
cum stă într-un dosar închis în sertarul acela
al conştiinţei
*
în ultimul an m-a tot bombardat cu scrisori
de parcă aş fi o Hiroshimă imună la bombe
sau un Nagasaki identic
*
doar fugitiv mi-a adus aminte pentru ca mai apoi
ca de o supra doză să mă mânii mai tare şi
mai cu mâhnire
în drum spre terapie intensivă
 

adresa unui cuvânt

Standard
aveai nişte ştrampi cu piele de zebră
şi-n ochi tot pigmentul culorii
nu ştiam de-un’ să luăm înţelesul uitării
nu-l căutam printre dicţionare să vedem de există
iar culoarea pulsa ca o febră
*
te-am găsit într-o carte ascunsă pitită-ntre rânduri
mă pândeai dup’un colţ de iubire
am crăpat puţin uşa un strop de privire
şi ţi-am făcut semn să vii înauntru
*
de atunci dintre semne cel mai drag ţi-e acela
nu l-ai da pe un râu de cuvinte
în cerc ne plimbăm bicicleta prin minte
şi-nclinăm să iubim tot rotundul
ne-nclinăm să iubim cu tot gândul
*
tu pictezi toate culorile dăruite de mine
eu înrămez totul cu dunga de zebră
ne-ascundem în alb
ne-ascundem în negru
tuşim strănutăm de iubire
avem febră
*
e dus firu’ acum
iar ochiul culoare decolorat de trecerea vremii
uitarea regăsită pe sine
îşi cunoaşte adresa-n dicţionare
noi nu-i căutăm înţelesul
în uşi îi răsună bătăile inimii
răsunetul mersul

alt paradox: tânjirea

Standard

Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.

Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.

Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.

ce făceai şi ce făceam

Standard
tu îţi mişcai mâinile pe lângă corp
eu învârteam pixu-ntre degete
tu îţi aruncai privirea de-a roată
eu încercuiam lumea cu degetul
tu îţi ascundeai secretele printre scrisori
eu scotoceam printre priviri după timbre…
*
tu râdeai de ziua de mâine
eu îi căutam partea amuzantă
tu mă ţineai de mână cu gândul
eu gândeam ţinerea de mână cu glas tare
tu iubeai printre toate rândurile
eu iubeam fiecare iubire pe rând…
*
tu stăteai pe tocuri ca pe-o trambulină
eu îţi prindeam în braţe săritura
tu condimentai cu răbdare toate diminețile
eu îţi împachetam cadourile-n nepăsare
tu ţipai paharele în cioburi
eu căutam norocul printre ele…
*
tu plecai o plecare prelungită
eu îţi umbream paşii cu umbre
tu tăceai cu toată distanţa
eu simţeam tăcerea cu glas tare
tu nu ştiai c-am să vorbesc la trecut
eu nu ştiam că nu răspund pereţii
tu-ai fi iubit şi-ai fi existat şi-ai fi vrut
eu ar fi trebuit…
albie să-ți fiu şi mal
…pentru apele vieţii

Ce poveste-i asta ?

Standard
mă agăț (câteodată) de(o) idee ca peștele
ce mușcă cârligul sau nu cârligul – musculița ce-l ascunde
a înghițit gălușca și (și)a luat ce a dorit
însă la fel și partea cealaltă

pentru că pe luciul apei pluta ia apă aprinde farul stârnește unde și bucurie
atrage atenția oprește așteptarea și încordarea nerăbdătoare
mă prinde ideea în cârligul ei iar eu am impresia c-am agățat-o
îs bucuros că am prins-o în „cârligul” meu c-am „pescuit-o”

ce-i asta povestea peștelui ce-a ieșit să pescuiască ?
a prinzătorului prins a găsitului găsitor
a capturatei capturi și a ideii prinsă-n idee ?

… că ce-s (eu) decât o amintire a viitorului
el o idee a timpului o amintire a veșniciei…

amintire

Standard

nu-mi vine să cred:  caietului deschis îi creşte o pagină nouă

cu fructe cu tot gata coaptă

închid ochii şi suspin adânc: până-n cotor

până-n ideea creşterii

până dincolo de timp

(până) dincolo de-amintire

timp 3

Standard

Poza a câştigat procesul, lungul proces dintre amintire şi uitare !

…spre pomenirea ei

Standard
Când era Isus în Betania, în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; si, pe când sta El la masã, ea a turnat mirul pe capul Lui. Ucenicilor le-a fost necaz, când au vãzut lucrul acesta, si au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, si banii sã se dea sãracilor.”

Când a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceti supãrare femeii? Ea a fãcut un lucru frumos fatã de Mine.  Pentru cã pe sãraci îi aveti totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mã aveti totdeauna.

Dacã a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a fãcut lucrul acesta în vederea pregãtirii Mele pentru îngropare.
Adevãrat vã spun cã oriunde va fi propovãduitã Evanghelia aceasta, în toatã lumea, se va spune si ce a fãcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.”

Săptămana Mare – ultima săptămana petrecută de Isus împreună cu ucenicii Săi înainte de patima Sa, înainte de moartea şi învierea Lui a fost o săptămana încărcată de evenimente şi emoţie, întalniri, discuţii, remarci, reacţii, critici sau comentarii, atat din partea lui Isus cat si a celor cu care a avut de-a face.

De remarcat afirmaţia pe care o face Isus despre femeia aceasta care are curajul să iasă din „normal” si să îşi arate, să-şi exprime iubirea, aşa cum a ştiut ea cel mai bine: „…în toată lumea se va spune ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” – şi eu sunt unul care impresionat de gestul ei, iată o pomenesc în zilele astea de aducere aminte a acelor zile.

Ruptă de cotorul multelor păreri
Pagina umplută de păreri străine
Stă mototolită în mâ
na tremurândă
Care-a pus alături lucruri şi iubire.
Sub socoata-n grabă a zilei ce trece
Arde nerăbdarea foaia amanării,
Scrumul ei rămană paşilor pecete
Statul mult pe ganduri rudă-i nepăsării.
Păşind pragul casei plină de bărbaţi
Foaia albă-i scrisă cu nepotrivire
Lor le pare însă tristă risipire
Nardul ce se varsă-n gestul de iubire.
Adunată-n vorba acceptării Lui
Şifonata foaie a acuzării,
Cu mireasmă fină de parfum
Nu găseşte loc în cărţile uitării.

________________________________________________________________________

varianta 2 🙂

Pagina umplută de priviri străine
Ruptă din cotorul multelor păreri
Stă mototolită în mana tremurandă
Ce curge din lucruri parfum de iubire.
Sub socoata-n grabă a zilei ce trece
Arde nerăbdarea foaia amanării,
Scrumul ei il lasa paşilor pecete
Statul mult pe ganduri rudă-i nepăsării.
Foaia albă scrisă cam nepotrivit

Li se pare crunta, tristă risipire
ce cauta ea intre ei, aici?
de ce-si varsa nardu-n gestul de iubire?Adunată-n vorba acceptării Lui

Şifonata foaie’a acuzării,
Cu mireasmă fină de parfum
Nu găseşte loc în cărţile uitării.

bazaconie între colegi de cameră

Standard

că tot m-au lovit în seara asta amintiri plăcute din anii studenţiei, am găsit o ciudată şi bazaconică tentativă de scriere comună. ţin minte că ei ziceau şi eu scriam şi unde nu-mi plăcea modificam

iacătă ce-a ieşit:

Sconksu-i supărat pe mine 
şapte cenţi io i/am mancat
Mă hlizesc că mi-a fost bine
Bă, ori joci fotbal ori nu joci!
 
Aş moşii un teatru frate
Actu’ unu, actu’ unu
L-aş spulbera p-ăsta, sconksu-i 
Da-mi lipseste acu’ tunu'
şi mi-e  frică de putoare.
 
Prin şpăgi, prin fructe prin noroi,
porneam noi frate  la război
Şi jos de pe pământ furtuna 
Printre urechi mă hăhuia 
Şi nu puteam să mai văd luna
 
Prunii se scutureau în vânt 
 şi şiuerau ca plopii
Băieţii toţi plecau cântând 
mergeau la fata popii
 
Si noi cu tunu’ dupa ei 
pe popa l-am săltat
Si chiar pe loc in Parlament 
făcurăm deputat.
 
Funar cu gloata lui de lei
i-a pus pe toti la bancă 
şi a vopsit-o-n trei culori…
fraţi surori si trei surcele 
printre beţe paralele
eu mă culc şi închid ochii,
mă gândesc la fata popii.
 
m-aş culca, da nu mă lasă 
ciorapii mei de sub masă 
în gradină am o floare
şi miroase a picioare.
 
Ţăcănit cum sunt de stele 
Floricele n-am găsit 
Am găsit o căprioară
Cu izmene subsioară cântând bine la vioara
 
Între coarne avea lapte
Iarba-i creştea-ntre măsele 
să tot alergi printre ele.
Tramvaiele se uită pe geam
Minte am, sau minte n-am?
 
 
Minte unu’, minte altul
Minte unu’ , minte doi
pleacă acum, te du de aici
Da să mai vii pe la noi.
 
Sconksu' e mare putoare
N-are păr la subtzioare!
Las` ca are la subnas
Vrei sa-l vezi? Da` nu te las!

amintire enervant de faină

Standard

nu ştiu colegii mei (foştii) cu ce intensitate au trăit momentele …ce vorbesc, anii petrecuţi împreună în campus, da eu unu am rămas cu multe aminitiri faine, enervant de faine.

ma puneam noaptea pe la 1 să dorm şi eu, ca unul care a tras de el şi în ciuda lipsei de chef a citit, s-a chinuit să înveţe, şi cand să o pronesc pe drumul liniştitor al somnului venea din patul de dedesubt un fel de lovitura de ciocan care spargea timidul meu somn în firimituri şi bucăţele

– Ruben dormi? Auzi mă, da ce face Dumnezeu?  

de parcă la ora aia ştiam eu ce face Dumnezeu, de parcă mă interesa, de parcă aveam chef să răspund (orice aş fi răspuns) de parcă dialogul era exact ce-mi doream, sau mai rău, un monolog cu glas tare venit din patul de dedesubt…

şi tăceam…  – Auzi mă Rubi, da dormi? Da ce face Dumnezeu mă?

şi după multă chinuială în a da impresia că dorm, izbucneam amandoi în ras, ca doi proşti…

enervant da faină amintirea