dă-i înainte, dă-i!
pe străduța din capătul pisicii găsești o scară
în capătul ei
incendiată o inimă uitată de pași
mormanul de secunde de peste ea
prăfuit a luat foc
pulberea e de stele
pe străduța din capătul pisicii
e o bancă
acolo găsești toate economiile mele
ascunse ca mâinile
în buzunarele de la geacă
dă-i înainte, dă-i!
pe străduța din capătul pisicii
găsești privirea ta pierdută
lăsată acolo intenționat
spre revenire…
Constat că nu mai îmi place (la fel de mult ca mai demult) să scriu aşa (vezi penultima variantă). Prefer parcă mai mult alternativa mai puţin rimată, mai concretă în abstractul ei, mai palpabilă pe firul (roşu) al scrierii:
fredonam o amintire când ai venit uzată, falsă pe-alocuri hârtia mototolită pe care am scris-o am aruncat-o la primul coş pe care l-am stors ca în adolescenţă să scap de el de-atunci îţi fredonez venirea…
pietrele cântau, copiii strigau !
măgăruşul ce făcea?
se-ncorda de spate, se făcea şa
îşi ciulea urechea şi păşea înainte,
înainta
Doamne, tu plângeai ! hohoteai
lor li se părea că jubilai
şaua măgăruşului nu mai înţelegea nimic
nici pietrele nu mai înţelegeau nimic
auzeau dialogul vostru despre ele
şi fiecare vorbă le lovea precum dalta
– un fel de strămoş al târnăcopului dintr-un viitor necunoscut lor
prevăzut să le despartă precum un divorţ
prezent în vorba voastră
în dialogul vostru
ramurile se desprindeau din pomi
îşi t(r)ăiau prematur toamna într-o zi de primăvară
şi pavau drumul sub nepăsarea hainelor aruncate
a dezbrăcării profetice şi inconştiente
copiii cântau, pietrele strigau pe limba lor
neînţelese şi neauzite nici de limba noastră încă nevorbită
nici de limba măgărească
nici de limba evreiască, romană, profană
Doamne, tu ce făceai ?
de ce le vorbeai limba profeţiilor tale ?
păşeai încet pe lângă călătoria către intersecţia celor două lemne,
(a)ducând cu tine împlinirea ce se scălda în şaua plânsului
pe măgăruşul şa, pe şaua istoriei
Tu intrai şi ieşeai simultan !
călătorru' 