Arhive pe etichete: sunt

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Standard

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

Anunțuri

I am = Eu am

Standard
se uită năucul la o vorbă şi-un „nu”
englezii când spun „am” spun „sunt”
*
sunt două îmbrăcări de drum de loc
la fel
şi-s capete de drum gândind
opus
*
sunt am
şi peste umăr mă tot uit
cum trec pe lângă mine-n ritm alert
şi mă autodepăşesc
şi văd cum nu m-ajung nici cu privirea
de parcă e o stea ce peste ani
se vede într-o noapte
sus pe cer
*
un gând cu-n gând în el
îmi face dintr-o cretă un contur
ce-i mult prea mic ca să încap în el
cu buzunarele cămări
şi lacătul închis de vorba „nu”
*
nu am nu sunt
năuc se uită ochiul până-n el
se caută pe mână pe picior
şi-şi zice că n-ar fi
n-are idee de contur
interior exterior
*
îl am pe „nu” da’ dacă-l folosesc
mă subminez
am fost am vrut am când am nu
din fiecare câte-un pic
în buzunaru’ stâng…
*
şi-l am pe „nu” ca pe-un fermoar
ca pe un nasture de pus la zid
ce sunt
ca pe-o parolă de acces la stări
la ochi bogat şi
ochi sărac
*
ce ai? mă-ntreabă într-o zi
o acadea (impresia rea)
am… amuţit şi am răspuns:
„doar sunt!”

tot felul de teci

Standard

adevărul e-ntr-o riglă
rigla stă în nişte linii
sabia-n teacă stă cuminte
glasul stă când gura-l strigă
pielea-n sânge nu irigă

cearta stă într-o convenţie
iar iubirea e-n sclipire
ca curentul printre fire
păsări se ascund în ceruri
ca-ncercările-n invenţie
(şi convenţia în vorbire)

numai teci cu teci în ele
în găsire-i ascunzişul
şi în multe vorbe grele stă tăişul

doi-ul stă ascuns în unu
separarea-n unitate
într-un joc cu râs şi glume
‘s-adevărurile toate
(unul tace, altul spune)

adevărul e-ntr-o vorbă
vorba toată-i în cuvinte
alfabetul ne dezleagă
şi ne leagă şi ne minte…

mintea stă într-o culoare
cenuşie şi-ncreţită
matematica e-n cifre
muşcătura într-un dinte
nebunia într-o formă de „ne-minte”

eu s-ascuns în mine însumi
ca-ntr-o sabie, ca-ntr-o teacă
scoate fumul dintr-o frunză,
scoate viaţa dintr-o apă
şi înfige-o adânc în mine
cu ascunzişul ei de teacă
(ce plămânii mi hrăneşte, mi adapă)