Orice amânare de a alege este o alegere în sine: deci… o lipsă de amânare!
sept.15
Arhive pe etichete: paradox
iul.29
ne-simplu
Eu văd!
Uite prima mea orbire!
mart.25
marea îmbrățișare
două clipe se mănâncă una pe alta
mușcând pe rând din umăr
din coapsă
cea vie o mănâncă pe cea moartă
cea moartă o mănâncă pe cea vie
așa moare cea moartă
așa trăiește cea vie
două clipe mâncând una din alta…
mart.6
status quo :)
Ai zice că te-nvârți în cerc și bați pasul pe loc… – da` nu-i așa! Că cercul are geografia lui geometrică, iar pasul e o ditamai plimbarea. Locul e o expansiune; el însuși pășind și învârtindu-se, el însuși încercuindu-se pe sine,…pe un mereu nou și alt ”sine”.
feb.28
distanțe:
Departele e mai aproape uneori decât aproapele!
sept.5
succesul eşecului
apr.13
…căzut pe pământ
„ Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…
…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?
Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.
Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.
Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.
Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra, şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.
Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.
El…bobul de grâu. Noi?… nu ştiu…
“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).
Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…” – Nicolae Steinhardt, “Jurnalul Fericirii”
iun.15
dacă-i spui numele dispare
adulmec tăcere cu plămânii-o fac bulgări în timp ce-o adulmec o tai cu privirea în loc s-o admir şi-o respir… (ea) e o lume a sfârşitului (la început a fost cuvântul, nu?) a prăpastiei ce se cască după ultima literă a vorbei ce cască a-lene cu sunetele la subraţ la subsuoară dă-o-ncolo nu-i da apă lingvistică las-o să moară… în sărăcia ei de pustie… ea e istoria nescrisă a scrisului e liniştea din ochii glumei şi-a râsului amintirea unei memorii uitate ce nu ştie cum o cheamă (şi nu ştie că nu ştie) nu poate număra 1… 1000 nu ştie de el… sau de ea nu se ştie pe sine nu se poate-ntrupa că moare când îşi spune pe nume …dispare
mai30
plăcerea de a fi
revoltă mi-e duhul ce creşte în mine cum creşte lumina în ochiul de noapte şi gura mi-e plină de ţipăt-suspine şi ceartă ce se zbate în vorbirile-şoapte nu tună nu fulgeră nu plouă cu nori mă umple plăcerea răvăşită nervoasă mănânc de pe-un scaun cu fundu’ pe masă extrăgând cu seringa urâţenia din floare s-o colecţionez in eprubeta antidoturilor din cămara obscură a plăcerilor-doare nu-mi place că-mi place; vreau să-nceteze voinţa aceasta năvalnică-vie o ploaie de alb peste alba hârtie să rămână nesimţirea nesimţită să se-nghesuie timpul (cu viitorurile lui cu tot) într-o clipită pe care s-o iau ca pe-un bob de rouă de pe-o frunză banală s-o (s)pun în colţul de gură şi s-o aprind (ca pe-o plăcere neînţeleasă) ca pe-o ţigară…
oct.6
scripeţii morţii
înfloriseră în babilon grădinile suspendate cu trudă pe scripeţi se delectau dimineţile prinvind norii departe porunca de-a nu plânge ca să nu putrezească funiile scârţâiau scripeţii sub povară… printre bulgării păgâni ai semilunii fertile rădăcini din pomul vieţii se certau printre cititorii în stele dacă să creadă mai mult în viaţa veşnică sau că se convertească la putrezire am salvat funiile… grădinile suspendate au rămas între rugina scripeţilor şi florile de piatră pe care din când în când strănutul cerului le-a umplut de rouă am salvat funiile poruncind norilor să tacă oprind roua dimineţilor sorbind izvoarele din apă… cât de sus te-am înălţat babiloane … cum să se-ascundă soarele sub tine? s-au ofilit sub umbra ta grădinile cu funiile uscate-n cioc îmi zbor cocorii năuciţi cum au putut aştepta fără să ţipe albilor că-i prea târziu… …şi-au început să plângă norii
oct.2
aplauze
batem din inimă de bucurie să nu ne grăbim să fim să nu tindem să existăm mai repede ca să nu ne găsim nefiinţa degrabă să amânăm finalul ce spectacol e viaţa: încă mai bat din inimă (de bucurie) şi n-am ajuns (încă) lăsarea ‘nserării
nici naufragiul de încheiere al uitării
nov.28
nouă (ne)înţelegere
plouă cu mânie şi nu mai pot suporta frigul nici îmbibarea ce creşte pe mine plouă mereu nesfârşit şi azi today to you to me too much de rag norii cu tunet scânteiază privirea abrupt cu conotaţii pe-nţelesul meu …mă bucur ca mi-e frică ca să mi se facă mai cald să-mi leg ochii de streaşini umbra de-o umbră de curcubete pe nişte maluri vii de naufragiu între cântăreli aleatorii ce-am dat pe ce-am luat pierdutul cu găsitul izvorul şi crăpătura nici nu mă (mai) mir că plouă ce nu-nţeleg acum e adăpostul…
iun.6
alt paradox: tânjirea
Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.
Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.
Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.
iun.6
„When you are in love, you are in freedom!”
Ce contradicţie!
Dragostea te eliberează robindu-te. Te prinde în legăturile ei de te duci acolo unde te trage. Aici e frumuseţea: că dorinţa ta de a merge se potriveşte cu direcţia în care eşti tras (sau împins 🙂 ).
E paradoxala contradicţie care deşi face viaţa posibilă, o face imposibil de înţeles sau explicat. Viaţa şi dragostea, şi toate elementele lor (mult prea multele lor componente) nu trebuie explicate până la epuizare, pentru că în cele din urmă, cel epuizat este cel care porneşte în căutarea asta, e încercătorul.
E cel ce-şi supune sufletul, mintea şi trupul unei trude ce nu cunoaşte limite, a căror limite sunt mereu în mişcare şi deşi par că pot fi atinse cu întinderea braţului sau a privirii, ba chiar a gândului, cum te apropii cum se depărtează.
nov.13
din lista paradoxurilor
1. Trebuie să ne silim, să ne străduim, să ne dăm toate silințele (eng, struggle) până la oboseală, „să întrăm în odihna Lui” până mai e valabilă oferta, dupa cum scrie Pavel în cartea Evrei cap4. vers.11.
2. Amintirea plăcerilor, a lucrurilor plăcute, e chinuitoare! 🙂
călătorru' 