Arhive pe etichete: paradox

paradoxism, sau… truiox? :)

Standard

Orice amânare de a alege este o alegere în sine: deci… o lipsă de amânare!

ne-simplu

Standard

Eu văd!
Uite prima mea orbire!

marea îmbrățișare

Standard

două clipe se mănâncă una pe alta
mușcând pe rând din umăr
din coapsă
cea vie o mănâncă pe cea moartă
cea moartă o mănâncă pe cea vie

așa moare cea moartă
așa trăiește cea vie

două clipe mâncând una din alta…

status quo :)

Standard

Ai zice că te-nvârți în cerc și bați pasul pe loc… – da` nu-i așa! Că cercul are geografia lui geometrică, iar pasul e o ditamai plimbarea. Locul e o expansiune; el însuși pășind și învârtindu-se, el însuși încercuindu-se pe sine,…pe un mereu nou și alt ”sine”.

2269985_orig

distanțe:

Standard

Departele e mai aproape uneori decât aproapele!

succesul eşecului

Standard

succes

…căzut pe pământ

Standard

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…

…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?

Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.

Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.

Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.

Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra,  şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.

Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.

El…bobul de grâu.  Noi?… nu ştiu…

new-life

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…”Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

dacă-i spui numele dispare

Standard
adulmec tăcere
cu plămânii-o fac bulgări
în timp ce-o adulmec
o tai cu privirea în loc s-o admir
şi-o respir…
(ea) e o lume a sfârşitului
(la început a fost cuvântul, nu?)
a prăpastiei ce se cască după ultima literă
a vorbei ce cască a-lene
cu sunetele la subraţ la subsuoară
dă-o-ncolo nu-i da apă lingvistică
las-o să moară…
în sărăcia ei de pustie…
 
ea e istoria nescrisă a scrisului
e liniştea din ochii glumei şi-a râsului
amintirea unei memorii uitate
 ce nu ştie cum o cheamă
(şi nu ştie că nu ştie)
nu poate număra 1… 1000
 
nu ştie de el… sau de ea
nu se ştie pe sine
nu se poate-ntrupa
că moare când îşi spune pe nume
…dispare

plăcerea de a fi

Standard
revoltă mi-e duhul ce creşte în mine
cum creşte lumina în ochiul de noapte
şi gura mi-e plină de ţipăt-suspine
şi ceartă
ce se zbate în vorbirile-şoapte
 
nu tună nu fulgeră nu plouă cu nori
mă umple plăcerea răvăşită
nervoasă
mănânc de pe-un scaun cu fundu’ pe masă
extrăgând cu seringa urâţenia din floare
s-o colecţionez in eprubeta antidoturilor
din cămara obscură a plăcerilor-doare
 
nu-mi place că-mi place;
vreau să-nceteze voinţa aceasta năvalnică-vie
o ploaie de alb peste alba hârtie
să rămână nesimţirea nesimţită
să se-nghesuie timpul
(cu viitorurile lui cu tot) într-o clipită
pe care s-o iau ca pe-un bob de rouă
de pe-o frunză banală
s-o (s)pun în colţul de gură şi s-o aprind
(ca pe-o plăcere neînţeleasă)
ca pe-o ţigară…
 
 

scripeţii morţii

Standard
înfloriseră în babilon grădinile
suspendate cu trudă pe scripeţi
se delectau dimineţile prinvind
norii departe
porunca de-a nu plânge
ca să nu putrezească funiile
 
scârţâiau scripeţii sub povară…
printre bulgării păgâni ai semilunii fertile
rădăcini din pomul vieţii
se certau printre cititorii în stele
dacă să creadă mai mult în viaţa veşnică
sau că se convertească la putrezire
 
am salvat funiile…
grădinile suspendate au rămas
între rugina scripeţilor şi florile de piatră
pe care din când în când strănutul
cerului le-a umplut de rouă
 
am salvat funiile poruncind norilor să tacă
oprind roua dimineţilor
sorbind izvoarele din apă…
 
cât de sus te-am înălţat babiloane …
cum să se-ascundă soarele sub tine?
s-au ofilit sub umbra ta grădinile
cu funiile uscate-n cioc îmi zbor cocorii
năuciţi cum au putut aştepta
fără să ţipe albilor că-i prea târziu…
…şi-au început să plângă norii
 

aplauze

Standard
batem din inimă de bucurie
să nu ne grăbim să fim
să nu tindem să existăm
mai repede ca să nu ne găsim
nefiinţa degrabă
să amânăm finalul
ce spectacol e viaţa:
încă mai bat din inimă (de bucurie)
şi n-am ajuns (încă) lăsarea ‘nserării
nici naufragiul de încheiere al 
uitării
 

nouă (ne)înţelegere

Standard
plouă cu mânie şi
nu mai pot suporta frigul
nici îmbibarea ce creşte pe mine
plouă mereu nesfârşit şi azi
today to you to me too much
de rag norii cu tunet
scânteiază privirea abrupt
cu conotaţii pe-nţelesul meu
…mă bucur ca mi-e frică
ca să mi se facă mai cald
să-mi leg ochii de streaşini
umbra de-o umbră de curcubete
pe nişte maluri vii de naufragiu
între cântăreli aleatorii
ce-am dat pe ce-am luat
pierdutul cu găsitul
izvorul şi crăpătura
nici nu mă (mai) mir că plouă
ce nu-nţeleg acum e adăpostul…
 
 

alt paradox: tânjirea

Standard

Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.

Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.

Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.

„When you are in love, you are in freedom!”

Standard

Ce contradicţie!

Dragostea te eliberează robindu-te. Te prinde în legăturile ei de te duci acolo unde te trage. Aici e frumuseţea: că dorinţa ta de a merge se potriveşte cu direcţia în care eşti tras (sau împins 🙂 ).

E paradoxala contradicţie care deşi face viaţa posibilă, o face imposibil de înţeles sau explicat. Viaţa şi dragostea, şi toate elementele lor (mult prea multele lor componente) nu trebuie explicate până la epuizare, pentru că în cele din urmă, cel epuizat este cel care porneşte în căutarea asta, e încercătorul.

E cel ce-şi supune sufletul, mintea şi trupul unei trude ce nu cunoaşte limite, a căror limite sunt mereu în mişcare şi deşi par că pot fi atinse cu întinderea braţului sau a privirii, ba chiar a gândului, cum te apropii cum se depărtează.

din lista paradoxurilor

Standard

1. Trebuie să ne silim, să ne străduim, să ne dăm toate silințele (eng, struggle) până la oboseală, „să întrăm în odihna Lui” până mai e valabilă oferta, dupa cum scrie Pavel în cartea Evrei cap4. vers.11.

2. Amintirea plăcerilor, a lucrurilor plăcute, e chinuitoare! 🙂