trosnirea pupei

am Înțeles!
astăzi se scrie altfel
se scrie cu futui și curve
junk food-ul limbii care ne crește
e trupul, scheletul și măduva
poemelor de azi
nuduri de femeie alb-negru

„mi-ai intrat în palme ca uleiul
scurs din motorul în reparații…”
„aripa ta e crescută prin mine…?
cum de împărțim același zbor,
același aer?”

să porți versuri de-astea pe buze
e să umbli gol de conținutul ultimelor reviste
ultimele faruri în noapte rătăcind
în lumina apusă a ce-știi-cărui
naufragiu…

de parcă atunci când trosnea pupa
sub sărutul furtunii
sau brațul Titanicului era rupt
de încordarea de gheață a întâlnirii
nu se-nălța de pe dirijarea aceea haotică
a multor brațe
același cântec de lebădă…

să pierzi o noapte albă
înseamnă să nu știi niciodată
ce tablou ar fi putut ajunge…
înseamnă
să rămânem dincoace de zidul fricii
în umbra gândului că modernismul altora
fiind a fost mai modern decât al nostru

când fiecare deget își are altă amprentă
și fiecare ochi alt iris
când orice inimă dansează
muzica-i proprie
mai ales atunci când nu știe
și-n fiecare zi o stea își trimite spre noi
și de jur împrejur
explozia de bucurie că s-a născut
…și pentru hoți și pentru curve…

ce naufragiu!

Publicitate

apropiere de dincolo-ul lucrurilor

ce dar ciudat
să plângi în prima zi din viața ta
ce ochi ciudat
să creadă că privirea ce-l învăluie
așa-i
și primul plâns ar fi și prima stea
când plângi în apă nu-i
așa cum îi
și prima zi din viață a și fost
cu mult `nainte să fii ghem
cu mult `nainte chiar de tors…

născut ai fost
în primul gând îndepărtat
fără să poți să știi că ești
căci încă nu aveai oglindă-n ochi
ca să te vezi
și te-ai născut apoi și-n gândul celor doi
și ei zâmbeau răbdând
zi după zi
nopțile lor
și tot sperau s-audă într-o zi
cum plângi
de blițul lung ce ți-a intrat în ochi
de palma ce-ai primit-o răspicat
făr`să te cerți, fără să ceri
făr`de jucat
zâmbind satisfăcuți și bucuroși…

că plângi
că faci ceva ce n-ai făcut
că ești ce n-ai mai fost

şi câte hărţi verbale sunt pe jos, căzute brusc de-a dreptul de pe buze…

lucrurile ori curg ori nu curg…

dacă nu curg, ele ori pot fi făcute să curgă, ori nu…

dacă nu curg din prima

înseamnă că a doua sau a treia

sau unui mult alt număr 

îi vom zice „prima”

…şi tot aşa…

 

 

Vă urez un 2013 cât se poate de bun… :)

… şi vă încurajez ca măcar din când în când să-l citiţi pe  Ashleigh Brilliant 🙂

“To be sure of hitting the target, shoot first, and call whatever you hit the target”

 

pomul vieţii a ajuns cherestea

trup îmbrăcat cu alt trup

atunci când ceea ce este muritor în noi

va fi hrană şi înghiţitură vieţii

negreşit

dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi

de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca

după cum 270 de zile una după alta lucrează

la oasele sensibile la zgomotul muzicii

a tot ceea ce urmează să se nască

 

aşa hoinăreşte acum palatul meu

ce-aşteaptă să mă-mbrace

legat de cordonul ombilical al planurilor Tale

acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost

de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost

pe vremea când erai copil

şi făceai lego învăţând să construieşti lumi

să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când

în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când

peste trupul nostru de hârtie

decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie

 

pomul vieţii a ajuns cherestea

de-aia grădina nu mai e nici ea

heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini

ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură

luând cu zborul lor (când au plecat)

pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate

de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…

 

pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele

ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri

pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii

casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa

bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină

şi-ai făcut din el depozit de cherestea

ce-a dat în frunze de hârtie

cu rodul Cuvântului Tău printre ele

şi nu ţărâna ne-adună

ci lemnul unei profeţii

cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul

a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni

s-o spună

 

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

memorie zgâriată

rănile noi nu-s ale mele:

ele domnesc peste rănile vechi:

în ele mă pierd şi m-ascund cum

pătrunde focu-n surcele sau

cum se strecoară apa în prund

 

le ung oamenii cu multe cuvintele trag

coaja de pe sângele viu

le oblojesc în uitări sau le-ngheaţă în minte

numai (ca) să le curme glasul cumva

să le-nchidă gura de tot ca

pe-o extracţie de măsea

pe-o durere de dinte

 

între cele vechi şi cele noi ca între două milenii

sau ca între bătăile inimii

la porţile vieţii stau rănile suprapuse

una peste alta, una lângă alta  contopindu-se

asemenea arhivelor securităţii

aidoma dovezilor incontestabile

 

extensia ochiului

„nu mă realizez pe deplin niciodată pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viaţă”- N.S.

îmi creşte mereu câte-un ochi
te miri unde
în capătul pixului
de mi se pare că-n loc de pastă
curge privirea
ca să străbat coastele cuvintelor
până-n inimă

apoi admir
tot ritmul, priveliştea
fără să mai respir
cocoţat într-un vârf de ac
ca pe-un everest personal

 

privind timpul în ochi

ca într-o oglindă concavă oraşele s-au apropiat între ele:

Kingston Boulevard la doar cîteva blocuri distanţă de Bulevardul Dacia

pietonala plină de biciclete lângă pietonala plină de pomi

cafeneaua Baresso colţ în colţ cu City Cafe

iar imaginile una peste alta se îmbulzesc la rând

de parcă deasupra sufletului meu concav scrie

„promoţie”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

poza de aici

 

mijirea celuilalt fiu

am muşcat din scut – de foame – şi avea gust de cruce

numai ca să şterg sabia de limbă până simt gustul cuvântului

– să mi se facă sete –

mi-am numărat bucuriile bancnotă cu bancnotă şi-aveam puţine

şi mai aveam şi ceva:  simţirea să le ud cu lipsa datoriilor mele

până le trece ofilirea ca o răceală dreasă

*

răsfoită setea după sete s-a oprit la pagina aceea neterminată

nescrisă cu nici o apă în care înoată spălarea mâinilor lui Pilat

ca nişte peşti piranha prinşi în mrejele mele mici de copilărie

pe care le dreg cu alte mreje în loc să le las rupte

ca peştii să-şi ia zborul

ducă-se!

 *

stătea pe masă la un moment dat o bucată de botez

frântă ca o pâine de-mpărtăşanie şi-avea un gust neobişnuit

de celălalt fiu – ce mare brânză părerea de rău?

 *

„o brânzoaică?” mă îndemna ieri-ul „dar eu nu ştiu să-mi

potolesc setea aşa” – îi răspundeam

în timp ce mă îmbrăcam cu un alt obicei

de a muşca din scut pentru ca lin să fiu şi pe dinăuntru protejat

unde-s mai adânci prăpăstiile

mai fierbinţi saharele mai ascuţite luminile

 *

limba mea piatră de gresie o ascut cu sabia

ochii mei de orizont culcat la pământ să vadă tăietura de pleoapă

 

a 10-a lume

te-ai strecurat în lumea aceasta

în care se poate ara marea cu boii

în care valurile devin aripă sau altceva…

prin fanta cuvântului te-ai strecurat de pleava

celeilalte lumi

(din lumea lor în lumea ta)

*

prin zâmbete ai încercat să fugi

şi ai fugit de leul care răcneşte cu toată coama lui

pe dinafară

până în hibernarea lăuntrică a fricii

doar ca să te rezemi obosit de zidul lui „acasă”

ca să te rezemi într-o gură de şarpe

*

te-ai strecurat într-o sită ca o pâine de nisip într-o vreme

din nici o altă pricină

decât dorinţa de strecurare

dorinţa crescândă a aluatului tău a brazdei lichide

pe care-o răstoarnă boii plăcut-invizibili

ai trudei

*

pe piatra aceasta caii tăi nu pot să alerge

de aceea ai tăiat pădurea acelei lumi în care rătăceai

din umbră în umbră dară dară vei găsi apele curgătoare

sau chiar mai mult de-atât: izvoarele

 

sfinţire (de dimineaţă)

Se curăţă tălpile de umblarea prin rouă, de umblarea prin iarba focului Tău.

metamorfoză

…m-am cuvânt până când Tu!

alt paradox: tânjirea

Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.

Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.

Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.

trei simţiri

simţi trecerea?

ea e o punte lină

de la dezastrul unei necunoaşteri

spre lumină

simţi gândul strâns pe braţ

cu snopul floare?

e rodul anilor spre nu mai doare…

simţi frunza verii adiindu-ţi glasul?

e viitorul ce-ţi umbreşte pasul