Planificam concediul cândva şi mă gândeam să mă duc într-un loc foarte îndepărtat, undeva unde n-am mai fost niciodată, până în mintea primului om şi să vizitez prima bucurie, primul weekend, prima odihnă după prima zi de muncă, după prima trudă. Să mă las contaminat de fericirea primului orgasm, sau dacă imi va fi interzisă o asemenea intimitate, măcar vibrarea acestui gând să ajungă cumva până la mine ca şi cum aş fura cu urechea muzica unei camere în care nu mi-e permis să intru, sau aş fura cu privirea pe gaura cheii o contemplare interzisă.
Să mă bucur cu bucuria aceea de împrumut, cu bucuria aceea a contemplării de care a avut parte primul om, ca şi cum prin ochiul lui aş privi în depărtare de pe terasa unei camere de hotel priveliştea pe care mi-o oferă, aş privi prin fereastra îndreptată spre depărtări primul amurg, sau primul orizont însângerat, primul curcubeu prin ochelarii, de împrumut şi ei, ai primei uimiri, ai primei mirări. Să vizitez astfel galeriile primei zile de luni, şi cu degetul nedezlipit de pe butonul memoriei să fac poze pe care să le împărtăşesc cu voi, cărora să le dau share pe podul acesta al amiciţiei dintre noi, pe parapetul care ne delimitează drumul comun, cu direcţiile lui diferite.
Dar efortul unei asemenea călătorii oare îmi garantează un asemenea concediu? Uneori truda este o odihnă în sine, ea fiind mult mai satisfăcătoare decât odihna visată, şi asta din urmă neavând nicio însemnătate rodnică fără de prima. Merită făcută o asemenea călătorie? O călătorie pe căi ne-mai-umblate, pe pante verbale deosebit de alunecoase şi strâmte. Dar harta unui drum ca acesta e încă nescrisă, nedesenată, neparcursă, inexistentă.
Destinaţia e oarecum palpabilă, reală atât cât poate fi de reală o pagină de istorie neverficabilă, lipsită de mărturia martorilor oculari, de capacitatea tehnologiei de azi de a imortaliza lumina într-o peliculă statică sau mobilă, care pentru majoritatea dintre noi rămâne o hartă indescifrabilă, care totuşi provoacă o bucurie reală şi autentică, chiar în lipsa acelei înţelegeri.
Dar a parcurge drumul este mult mai palpitant decât a te face că-l parcurgi, sau a vorbi despre parcurgerea aia, fie ca o dorinţă fantezistă, fie ca o amintire din viitor sau din trecut. A parcurge efectiv drumul şi a cunoaşte şi a te cunoaşte în felul acesta e mult mai important decât 7 mii de planuri care nu ajung să se concretizeze şi rămân doar nişte trasee montane care niciodată nu vor fi bătătorite cu piciorul, care nu vor produce niciodată febră musculară sau dorinţa de a bea un ceai fierbinte cu mâinile îngheţate strâns încolăcite în jurul cănii de tablă.
Ce-ar fi ceaiul fierbinte şi focul trosnind a căldură fără frigul nopţii. Ca nuca-n perete s-ar potrivi aburii unui astfel de ceai într-o zi caniculară, în mijlocul unei zile plictisitoare. Ce-ar fi un asemnea concediu fără curiozitatea sau dorinţa aflării lui. Nici destinaţia în sine, nici omul care are parte de ea nu fac farmecul unei călătorii, ci împletirea lor într-un fel anume, unic, nemaipomenit şi de nerepetat în timpul acela şi cu aşteptările şi dorinţa aceea. Stâncile Muntelui Olimp n-ar fi deloc interesante dacă ar fi lipsite de legendele care veghează la intrare asemenea unor torţe chiar la începutul unei peşteri întunecate. Lumina proprie şi vederea bună fac culorile curcubeului să arate altfel pentru fiecare.
Poate că mintea primului om e o destinaţie prea exotică pentru mine. Prea îndepărtată, prea greu accesibilă. Poate că s-au epuizat biletele, poate că e beat ghidul, poate că nu mai sunt camere goale în care să pot zăbovi şi eu câteva nopţi, să pot avea parte, să pot avea măcar parţial parte de tot ceea oferă o asemenea destinaţie unică.
Poate că îmi voi pune în bagaj Jurnalul lui Adam şi Eva, sau fragmente din Jurnalul lui Cain. Ce contează că sunt scrise într-o limbă necunoscută mie, o să încerc să descifrez simbolurile, o să zăbovesc în dreptul pozelor sau a liniilor fumului, a amprentelor murdare de pământ sau funingine rămase în locurile în care s-a tras de mânerul foilor cu atingerea aia a vârfului de deget pe limbă.
Recunosc că drumul acesta mă umple de emoţie şi frică. Va trebui să rostesc în gând Litania fricii, scrisă de George Herbert special pentru momente paralizante. „Frica ucide mintea. Frica e moarte măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Pe unde va fi trecut ea nu va mai fi nimic…voi rămâne doar eu…”, sperând ca litania asta să fie reală, să îmi fie de un real folos, şi cuvintele ei să creeze în min(t)e o altă realitate mai puternică decât cea de dinainte. Frica asta de necunoscut e ca şi cum aş călătorii clandestin, fără bilet, şi aştept din moment în moment să aud glasul acela pe care nu vreau să-l aud, aştept să fiu sur-prins şi dat jos, sau pus să plătesc nişte ceva pe care nu-l am, o amendă pe care nu mi-o doresc. Frica de a merge orbecăind, însă de a merge înainte, atingând asemenea orbului pereţii călăuzitori ai vorbelor care prind contur odată cu pipăirea lor, tot aşa cum lutul prinde formă acolo între palmele mai moi sau mai ferme ale olarului.
Desigur că e o frică prostească, iraţională şi copilărească, însă e o frică puternică ce are o asemnea forţă de a opri ba paşii concreţi, ba dorinţa de a merge, ba siguranţa că mergi bine, ba gândul că are noimă şi merită. Frica ce dovedeşte că e prezentă prin multele vorbe ce cresc ca un umbrar, ca primele frunze de smochin menite să umbrească ruşinea şi ruşinarea primilor oameni în a căror ochi s-a deschis brusc oglinda că sunt goi, că ştiu ce-i aia, că sensul cuvântului nu le mai e străin, că în vocabularul lor sunt mai bogaţi cu un cuvânt, şi ştiind acum ce-i bogăţia, sărăcia e doar cealaltă faţă a monedei, deşi cuvântul ăsta le este pe de-a-ntregul străin deocamdată, deşi intuiesc, văd cam despre ce ar fi vorba.
Jurnalul acestui concediu e scris pe foile aşteptării. E ca un spectacol care dezamăgeşte. E o odihnă obositoare, chinuitoare chiar, obsedantă. Să fii acolo în ventriculul stâng al inimii lui, să auzi bătaia sângelui dar să nu vezi câştigătorul. Să stră-baţi preţ de o fracţiune de gând toată distanţa aia imensă doar ca să te trezeşti că eşti exact în locul în care te afli, şi totul a durat mai puţin de un vis gătat brusc, fără final american, fără deznodământ, fără continuare. Apoi să vrei să reiei totul, să te foieşti ca să readormi şi să derulezi ce a rămas neterminat, să continui călătoria care deşi pare că a început e totuşi departe de momentul acela. E ca şi cum ai ajuns la finalul unui roman, da nu-ţi mai aduci aminte conţinutul lui, sau acolo în lacrima care desparte ochiul de pleoapă scrie mare THE END şi nu-ţi poţi aminti ce-a fost înainte, un pic sau un pic mai mult de ÎNAINTE.
Nu vreau să ştiu înălţimea primului om, după cum nu mă intereseză ţiglele de pe acoperişul hotelului de la mare. Senzaţia de confort şi priveliştea mă interesează. Imensa libertate pe care vreau să o trăiesc îmbrăcat în nişte haine care mă strâng, mă constrâng să percep totul prin deformarea ochelarilor care m-ating.
Ce concediu, ce prima minte, ce odihnă? Bănuiesc că de-aia-i zice minte – că asta-i tot ce ne face, şoptindu-mi să pornesc mereu într-acolo că doar mergând voi ajunge, şi doar obosind voi ştii ce-i odihna, şi reinventându-l pe primul om, neputând să-l reinventez pe primul om îmi prelungesc concediul chiar mai departe, până în mintea primului Inventator, primind bonus pe lângă concediul planificat şi o excursie neaşteptată, mult mai obositoare şi mai reconfortantă decât căutarea de bilete, decât dormitul la cuşetă şi tam-tam-ul călătoriei, mult mai importantă şi mai fascinantă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, decât destinaţia în sine.
Reinventarea unui om a eşuat – concediul e pe gătate şi eu nici măcar n-am bani de bilete, însă am o altă destinaţie: reinventarea eşecului şi a plăţilor, a concediului şi a…
…da da, a sentimentului, a senzaţiei de care ai parte: concediul altuia la tine în minte.
călătorru' 
