Arhive pe etichete: minciuna

Reinventarea unui om

Standard

             Planificam concediul cândva şi mă gândeam să mă duc într-un loc foarte îndepărtat, undeva unde n-am mai fost niciodată, până în mintea primului om şi să vizitez prima bucurie, primul weekend, prima odihnă după prima zi de muncă, după prima trudă. Să mă las contaminat de fericirea primului orgasm, sau dacă imi va fi interzisă o asemenea intimitate, măcar vibrarea acestui gând să ajungă cumva până la mine ca şi cum aş fura cu urechea muzica unei camere în care nu mi-e permis să intru, sau aş fura cu privirea pe gaura cheii o contemplare interzisă.

               Să mă bucur cu bucuria aceea de împrumut, cu bucuria aceea a contemplării de care a avut parte primul om, ca şi cum prin ochiul lui aş privi în depărtare de pe terasa unei camere de hotel priveliştea pe care mi-o oferă, aş privi prin fereastra îndreptată spre depărtări primul amurg, sau primul orizont însângerat, primul curcubeu prin ochelarii, de împrumut şi ei, ai primei uimiri, ai primei mirări. Să vizitez astfel galeriile primei zile de luni, şi cu degetul nedezlipit de pe butonul memoriei să fac poze pe care să le împărtăşesc cu voi, cărora să le dau share pe podul acesta al amiciţiei dintre noi, pe parapetul care ne delimitează drumul comun, cu direcţiile lui diferite.

            Dar efortul unei asemenea călătorii oare îmi garantează un asemenea concediu? Uneori truda este o odihnă în sine, ea fiind mult mai satisfăcătoare decât odihna visată, şi asta din urmă neavând nicio însemnătate rodnică fără de prima. Merită făcută o asemenea călătorie? O călătorie pe căi ne-mai-umblate, pe pante verbale deosebit de alunecoase şi strâmte. Dar harta unui drum ca acesta e încă nescrisă, nedesenată, neparcursă, inexistentă.

            Destinaţia e oarecum palpabilă, reală atât cât poate fi de reală o pagină de istorie neverficabilă, lipsită de mărturia martorilor oculari, de capacitatea tehnologiei de azi de a imortaliza lumina într-o peliculă statică sau mobilă, care pentru majoritatea dintre noi rămâne o hartă indescifrabilă, care totuşi provoacă o bucurie reală şi autentică, chiar în lipsa acelei înţelegeri.

            Dar a parcurge drumul este mult mai palpitant decât a te face că-l parcurgi, sau a vorbi despre parcurgerea aia, fie ca o dorinţă fantezistă, fie ca o amintire din viitor sau din trecut. A parcurge efectiv drumul şi a cunoaşte şi a te cunoaşte în felul acesta e mult mai important decât 7 mii de planuri care nu ajung să se concretizeze şi rămân doar nişte trasee montane care niciodată nu vor fi bătătorite cu piciorul, care nu vor produce niciodată febră musculară sau dorinţa de a bea un ceai fierbinte cu mâinile îngheţate strâns încolăcite în jurul cănii de tablă.

            Ce-ar fi ceaiul fierbinte şi focul trosnind a căldură fără frigul nopţii. Ca nuca-n perete s-ar potrivi aburii unui astfel de ceai într-o zi caniculară, în mijlocul unei zile plictisitoare.  Ce-ar fi un asemnea concediu fără curiozitatea sau dorinţa aflării lui. Nici destinaţia în sine, nici omul care are parte de ea nu fac farmecul unei călătorii, ci împletirea lor într-un fel anume, unic, nemaipomenit şi de nerepetat în timpul acela şi cu aşteptările şi dorinţa aceea. Stâncile Muntelui Olimp n-ar fi deloc interesante dacă ar fi lipsite de legendele care veghează la intrare asemenea unor torţe chiar la începutul unei peşteri întunecate. Lumina proprie şi vederea bună fac culorile curcubeului să arate altfel pentru fiecare.

            Poate că mintea primului om e o destinaţie prea exotică pentru mine. Prea îndepărtată, prea greu accesibilă. Poate că s-au epuizat biletele, poate că e beat ghidul, poate că nu mai sunt camere goale în care să pot zăbovi şi eu câteva nopţi, să pot avea parte, să pot avea măcar parţial parte de tot ceea oferă o asemenea destinaţie unică.

            Poate că îmi voi pune în bagaj Jurnalul lui Adam şi Eva, sau fragmente din Jurnalul lui Cain. Ce contează că sunt scrise într-o limbă necunoscută mie, o să încerc să descifrez simbolurile, o să zăbovesc în dreptul pozelor sau a liniilor fumului, a amprentelor murdare de pământ sau funingine rămase în locurile în care s-a tras de mânerul foilor cu atingerea aia a vârfului de deget pe limbă.

Recunosc că drumul acesta mă umple de emoţie şi frică. Va trebui să rostesc în gând Litania fricii, scrisă de George Herbert special pentru momente paralizante. „Frica ucide mintea. Frica e moarte măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Pe unde va fi trecut ea nu va mai fi nimic…voi rămâne doar eu…”, sperând ca litania asta să fie reală, să îmi fie de un real folos, şi cuvintele ei să creeze în min(t)e o altă realitate mai puternică decât cea de dinainte. Frica asta de necunoscut e ca şi cum aş călătorii clandestin, fără bilet, şi aştept din moment în moment să aud glasul acela pe care nu vreau să-l aud, aştept să fiu sur-prins şi dat jos, sau pus să plătesc nişte ceva pe care nu-l am, o amendă pe care nu mi-o doresc. Frica de a merge orbecăind, însă de a merge înainte, atingând asemenea orbului pereţii călăuzitori ai vorbelor care prind contur odată cu pipăirea lor, tot aşa cum lutul prinde formă acolo între palmele mai moi sau mai ferme ale olarului.

            Desigur că e o frică prostească, iraţională şi copilărească, însă e o frică puternică ce are o asemnea forţă de a opri ba paşii concreţi, ba dorinţa de a merge, ba siguranţa că mergi bine, ba gândul că are noimă şi merită. Frica ce dovedeşte că e prezentă prin multele vorbe ce cresc ca un umbrar, ca primele frunze de smochin menite să umbrească ruşinea şi ruşinarea primilor oameni în a căror ochi s-a deschis brusc oglinda că sunt goi, că ştiu ce-i aia, că sensul cuvântului nu le mai e străin, că în vocabularul lor sunt mai bogaţi cu un cuvânt, şi ştiind acum ce-i bogăţia, sărăcia e doar cealaltă faţă a monedei, deşi cuvântul ăsta le este pe de-a-ntregul străin deocamdată, deşi intuiesc, văd cam despre ce ar fi vorba.

            Jurnalul acestui concediu e scris pe foile aşteptării. E ca un spectacol care dezamăgeşte. E o odihnă obositoare, chinuitoare chiar, obsedantă. Să fii acolo în ventriculul stâng al inimii lui, să auzi bătaia sângelui dar să nu vezi câştigătorul. Să stră-baţi preţ de o fracţiune de gând toată distanţa aia imensă doar ca să te trezeşti că eşti exact în locul în care te afli, şi totul a durat mai puţin de un vis gătat brusc, fără final american, fără deznodământ, fără continuare. Apoi să vrei să reiei totul, să te foieşti ca să readormi şi să derulezi ce a rămas neterminat, să continui călătoria care deşi pare că a început e totuşi departe de momentul acela. E ca şi cum ai ajuns la finalul unui roman, da nu-ţi mai aduci aminte conţinutul lui, sau acolo în lacrima care desparte ochiul de pleoapă scrie mare THE END şi nu-ţi poţi aminti ce-a fost înainte, un pic sau un pic mai mult de ÎNAINTE.

            Nu vreau să ştiu înălţimea primului om, după cum nu mă intereseză ţiglele de pe acoperişul hotelului de la mare. Senzaţia de confort şi priveliştea mă interesează. Imensa libertate pe care vreau să o trăiesc îmbrăcat în nişte haine care mă strâng, mă constrâng să percep totul prin deformarea ochelarilor care m-ating.

            Ce concediu, ce prima minte, ce odihnă? Bănuiesc că de-aia-i zice minte – că asta-i tot ce ne face, şoptindu-mi să pornesc mereu într-acolo că doar mergând voi ajunge, şi doar obosind voi ştii ce-i odihna, şi reinventându-l pe primul om, neputând să-l reinventez pe primul om îmi prelungesc concediul chiar mai departe, până în mintea primului Inventator, primind bonus pe lângă concediul planificat şi o excursie neaşteptată, mult mai obositoare şi mai reconfortantă decât căutarea de bilete, decât dormitul la cuşetă şi tam-tam-ul călătoriei, mult mai importantă şi mai fascinantă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, decât destinaţia în sine.

            Reinventarea unui om a eşuat – concediul e pe gătate şi eu nici măcar n-am bani de bilete, însă am o altă destinaţie: reinventarea eşecului şi a plăţilor, a concediului şi a…

…da da, a sentimentului, a senzaţiei de care ai parte: concediul altuia la tine în minte.

 

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Standard

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

căderea gândului pe gânduri

Standard
stăteam pe gânduri în genunchi
şi le simţeam înţepătoare
zdrobite coji de nuci cu miez
de gând care mă doare
 
mă sprijineam de ele lin
ca de o trestie ascuţită
ce străbătea dulce venin
cum umbrele prin ape anin’
… o umbră ce-i mai mare
 
îngenuncheat de greul lor ce năvăzut m-apasă
mă las purtat de lanţul-zbor
ca peşte prins în plasă
şi mă prefac că nu mă dor
mă mint că nu îmi pasă
 
dar şi minciuna e un gând
o coajă-nţepătoare
ce leagă-n rândul ei un lanţ
cum becul nu-şi mai are rost
flacăra lui dispare
când zorile în mreaja lor
au prins lumina-soare
 

schelet de cutumă

Standard
se minţe?
nu! nu vreau să dezplevesc seminţe
nici să descriu asemănarea lor pe foaie sau
îngroparea lor trecătoare sub copertă
*
desigur că se minte!
e la mintea cocoşului acel negru sub unghie
care deschide diferenţa precum o cheiţă mută
din loc muntele uşii de fier din iarna închiderii
spre primăvară
*
se minte cu coajă cu tot până la miez şi
parcă totuşi cel mai mult cu coaja se minte de…
nu se mai vrea găsit miezul de…
nu se mai vor scuipate cojile
*
să mai dezgropăm astfel de o-se-minte
sub straturile atâtor obiceiuri până dăm
de fosilele noastre luate prin surprindere
de erupţia prezentă?
*
o-se-minte o-se-minte
cu voi ne scrie istoria
 

bătălie

Standard

Câte un adevăr înţeles spulberă multe minciuni acceptate.

semintele pacatelor „mici”

Standard

 mi/am adus aminte (in seara asta) cateva versuri dintr/o poezie ce prezinta (frumos de altfel) gravitatea micului pacat al minciunii, cum se tine el de mana cu alte pacate, cum deschide usa unor nebanuite episoade.

cine nu a spus o minciuna nevinovata ca sa iasa cu „fata curata” dintr/o situatie oarecare, banala?

cine nu a furat cativa banuti din pantalonii tatalui (eu da!), sau de acolo de unde stia ca ii pune, uitand sa faca de cunoscut „imprumutul”? 🙂

cine nu a categorisit pacatele in „grave” si „nevinovate”?

acum sa ne legam asa, chiar de toate „boabele”? n/am putea ignora pur si simplu „necesarele” maruntele minciuni, sa nu fim chiar atat de seriosi cu ele, mai bine cautam un banc, zicem o gluma si inchidem ochii la intregul lor proces de „crestere” 

E noapte. La o masă, plecat peste hâtie,
cu-abecedaru-n faţă stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
Zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
“…Şopârlele-s frumoase …şi-s repezi… şi-s cuminţi”.
Uşor el dă o foaie. Şi alta …Şi-ncă una .
Apare papagalul…păunul şi păuna…
Şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un … Dar stai… afară… cine a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă : “ E cineva ?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi ?— Mi-e frig…îngheţ…
Copilule , deschide pentr- un sărman drumeţ !
-Dar cine eşti? Mi-e frică.-Sunt mic…-Să-ntreb pe tata !
-Nu-l întreba ! Deschide că plouă cu găleata !
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
-Dar cine eşti ?-Un vierme…-O , viermii nu prea-mi plac.
-Dar eu sunt mic…o scamă… Şi , când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig !
Şi i-a deschis băiatul: -Noroc şi seară bună !
-Noroc… Dar unde-i ploaia ?- A stat … Nu vezi că-i lună?
Hi-hi! …A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
-Sunt eu ! Dar cartea unde-i ? Ia dă-mi-o să ţi-o rod !
Apoi o să dau fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide uşa,
că trag şi eu cu coada o burfniţă flămândă !
-O bufniţă ? Mi-e frică! -Dar bufniţa e blândă …
-Sunt bufniţa ! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascuzi !
Să fii ascuns de mama , de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
-Eu … Mă cunoşti .Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
-Eu ştiu că vulpea strică … -Ce ? -Viile …-Poveşti !
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi !
-Dar e păcat …-N-ai teamă ! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute…
Şi-acum …deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn ! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţe ! … încolăcimii sale !
-Nu , n-o primesc ! Mi-e frică ! Afară ! … Prea târziu …
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
Dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-mbrăţişare ! Cum i se frânge trupul !…
-Aşaa ! Sunt deznădejdea ! Acum… apare lupul !
Vai ! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… “Tată!”
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de copil se rup.
-Tu dormi ? îi spuse tata. Şi lecţia n-ai scris !
Ce bine-i lângă tata ! Ce bine c-a fost… vis…

.............................................

“Minciuna nu-i o crimă” , se spune câteodată.
“E-un vierme mic, ce trece . Şi floarea-i tot curată…”
Nu , floarea nu-i curată ! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua .
Întâi e o verigă, apoi un lanţ : robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când desnădejdea, trecând în grabă pragul,
Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul ? Doar o minciună …Prima.
Minciuna e o crimă ! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme ! Tu strigă-n grabă : “Tata!”
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman !
Alungă primul oaspe , căci ultimu-i Satan! 
Un vierme mic - Costache Ioanid

la următoarea intersecţie încotro?

Standard

Singura regulă a postmodernismului e că nu există reguli! – (adică există, din cate înţeleg eu, însă ne place să o respectăm doar pe asta din urmă/ one above all)

nu ştiu exact cine a zis-o pentru prima dată (apropo de lipsa de exactitate, tot constat că sunt multe pe care nu ştiu cine le-a zis, însă „indicatorul” scris sau zis (de cineva) nu face decat să îngreuneze „traficul”) – pe „harta” mea trebuie să subliniez sau să tai „indicatorul” asta, să hotărăsc repede de face parte dintre drumurile bune sau cele infundate, din desaga prietenilor sau a duşmanilor (false friends), a celor adevarate sau false.

Singurul adevăr absolut e că nu există adevăr absolut! – iar dacă totul e relativ… şi de aici începe o lungă şi nesfarşită dezbatere, un şir nesfarşit de cauze şi efecte. iar dacă adevărul absolut e altul decat ăsta scris mai devreme, şirul nesfarşit de cauze şi efecte îşi schimbă direcţia!

Cea mai bună metodă de a face faţă ispitei este ceadandu-i! –  parafrazare Oscar Wilde. oare nu are şi el dreptatea lui? nu mai stă ispita la uşă, nu mai aud „bătaia” ei enervant de atrăgătoare, doar i-am deschis uşa şi am invitat-o înăuntru. şi pe urmă? că barca e în apă e ok! că apa e în barcă, nu mai e ok!

asta ar fi o mică verificare a „indicatoarelor”, a hărţilor pe care mi le pot însuşi de oriunde şi după care AR TREBUI (după mulţi) să îmi continui şi astăzi călătoria

dacă refuz şi îmi iau alte indicatoare în viaţă „destinaţia” ar trebui să fie alta, nu? chiar dacă tovarăşii de drum sunt mai puţini (oare ce contează mai mult tovarăşii de călătorie, hărţile sau destinaţia?)

în urmă cu aproape 2000 de ani, un nazarinean pe nume Isus (pe care naţiunea noastră creştină o să-l sărbătorească peste vre-o cateva zile) a avut curajul să afirme despre El însuşi ( afirmaţie pentru care a fost gata să plătească cu viaţa ) „Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA! Nimeni nu vine la Tatăl (la Dumnezeu Tatăl) decat prin Mine!” – Ioan 14:6

în intersecţia afirmaţiei Lui cu multe alte afirmaţii: ÎNCOTRO?

dacă urmez un drum, înseamnă că mă depărtez de altul! dacă o iau la dreapta, înseamnă că nu aleg stanga! – ăstea sunt „cugetări” a la Băse’ „vara nu-i ca iarna!” 🙂  şi nici nu are cum să fie, tot aşa cum stanga nu-i ca dreapta, adevărul ca minciuna, prietenii ca duşmanii, răul ca binele…

în următoare intersecţie încotro?

adevărata smerenie nu e conştientă de ea însăşi ![?]

Standard

zice Costache Ioanid într-o poezie „ca-n grădinile iubirii am lăsat omida firii să ne strice trandafirii…”

imi vin in minte cuvintele lui citind din blog în blog unele comentarii. încă odată zilele trecute am vazut şi am simţit cum „viaţa şi moartea sunt în puterea vorbei, a limbii” (spusă sau scrisă) şi cum satisfăcut de smerenea mea pot cădea în păcatul „mandriei”, cum o impresie greşită poate duce la o altă impresie greşită, şi cum la urmă întrega panză este o scriere ce deşi ar trebui încadrată în categoria scrierilor SF (adică mai mult F decat S) rămane totuşi sub titlul apărării adevărului, a binelui, a frumosului şi a dreptăţii (pe care şi aşa fiecare din noi le înţelegem prin filtrul personal al subiectivităţii).

cu siguranţă soluţia nu e să nu mai scriem, să nu mai comentăm, să nu mai dezbatem, însă fără să stiu dacă se potriveşte sau nu „dialogului” purtat de cei care ne numim sau pseudonumim creştini (dialog la care am fost şi eu părtaş mai mult sau mai puţin), îmi vine în minte vorba marelui Apostol, „din pricina voastră (sau a noastră) e hulit numele lui Dumnezeu între neamuri (între ceilalţi)”

oare nu e greşit să înalţ pancarta BUNULUI SIMŢ, însă el să-mi lipsească din modul în care o prezint?

oare nu e greşit să să-ţi ŢIP la ureche „nu mai ţipa!”

oare nu e greşit să mă mandresc cu smerenia mea?

oare nu e greşit să proclam îngăduinţa, acceptarea, iertarea iar eu să fiu un acuzator?

oare nu e greşit să spun că am iertat dar totuşi să-ţi port pică?

ştiu prea bine că e mult mai uşor să pun întrebări decat să ofer răspunsuri şi că şi atunci cand ştiu răspunsurile, cand ele sunt cat se poate de clare, e mult mai greu să trec de la vorbă la faptă, de la teorie la practică

constat cu regret (personal) că „în grădinile iubirii” – cele considerate de mine aşa şi prin care am dorit să trec pentru a culege o mireasmă plăcută, precum şi în grădinile mele, am lăsat „omida firii” să strice, parcă ne atrage mai mult „tăişul spinilor” decat frumuseţea şi parfumul florii…

„Fraţilor,
mi-au spus ai Cloei despre voi…
         că-n grădinile iubirii
         aţi lăsat omida firii
         să vă strige trandafirii
                din Eden;
         Că din nou la voi pe vale
         toate crengile sunt goale,
         că n-au mai rămas petale,
                nici polen.

Fraţilor,
        să ştiţi că vremea s-a scurtat.
        Las´ să fie holda plină
                şi de spini şi de neghină!
        Grâul lângă grâu să-ţi ţină
                spicu-n vânt.
        Cine-i spin cu flori deşarte,
                spin să fie mai departe!
        Cine-i sfânt, mai sfânt să-şi poarte
                rodul sfânt!”