Vechile măsurători nu corespund cu cele noi. Fâşia subţire şi de nestăvilit a prezentului, ca o pânză de lumină, ca o mahramă de viaţă, aduce modificări odată cu trecerea ei peste aşa zisul viitor, curgând constat spre el, mâncându-l.
Cum să pun în cuvinte ceea ce mintea mea vizualizează destul de clar – împietrirea pe care pânza aceasta extrem de subţire şi de verticală a prezentului, ca lemnul ăla de la vechile războaie de ţesut de care se trăgea ca să strângă firele unul în altul, o lasă în urma ei. Ea vine constant şi luminează posiblităţile viitorului care odată adunate, prinse una în alta, împietresc şi rămân aşa.
Forfota dinaintea acestei pânze-fascicul în mişcare rămâne nemişcată şi de neclintit în urma trecerii ei de lumină şi de viaţă prin însăşi înfăptuirea unei singure forme din infinitele posiblităţi ale posibilului. Şi totuşi parcă nu a infinitelor, pentru că într-un cadru finit nu pot exista decât un număr finit de posibilităţi.
Şi imensul fascicul care trece prin toţi şi peste toţi deopotrivă cu o precizie matematică – părând a-şi mări sau micşora viteza după plăcerea sau neplăcerea corect-incorectă a „înnodăturilor ” – lasă în urma lui strânsele noduri, strângându-le.
călătorru' 
