Arhive pe etichete: ganduri

păpădii milaneze

Standard

mă fac vânt pentru o floare de păpădie
și mă gândesc
sub munții imenși ai soarelui
pe munții pietroși ai răbdării
o roată dințată e umbra ei ruptă
într-o jumătate de umbră
un cerc de curcubeie e ridicarea
ei în dreptul soarelui

mă fac vânt pentru o jumătate
de floare de păpădie
și mă gândesc
o ploaie de puf e timpul
o stea albă fiecare secundă
un joc e vântul vremelnic
al vieții

țin cu mâna stângă capodopera
goală a tulpinei
și mă gândesc
ce umbre din plămânii divini ai zilei
sunt amintirile

P1100039

© f: rb

…cine mai numără câte sunt?

Standard

Abandonul literar de care încerc să mă las cuprins, de care încerc să mă las aprins e o mare provocare căreia nu (i)am mai fost supus până acum. Să mă las dus de val, să las deriva să mă cuprindă, înseamnă să cedez altcuiva decât mie frâiele direcţiei şi ale navigării. Poate fi periculos de aventuros, şi poate că îmi va plăcea. Poate că sigur va fi o experienţă unică, de care ştiu sigur că nu am mai avut parte, aşa că îmi zic că merită să mă culc pe-o ureche, ca să aud ritmul derivei. Scriam mai demult că dacă mergem ajungem undeva. Mai mult ca sigur că ajungem chiar şi când nu ştim unde mergem, chiar şi când nu ne dorim să ajungem unde vom ajunge, chiar când am prefera ca destinaţia să fie alta, însă dacă mergem, cu siguranţă ajungem undeva, tot aşa de sigur după cum ni s-a zis că dacă vom cere vom căpăta, daca vom căuta vom găsi, iar dacă vom bate la uşă ni se va deschide. Eu poate că nu ştiu ce zic aici, şi sărind de pe un câmp pe altul le fac vânătăi de cine-i vede zice că i-am bătut, însă El mă gândesc că ştia ce zice, de vreme ce au trecut aşa de bine testul timpului, gândurile, cuvintele, povestirile lui memorabile. Iar dacă mă contraziceţi, poate că şi voi asemenea mie, ce ştii pe care câmp sunteţi, şi îl bateţi ca pe-o tobă cu zgomotul deşertăciunii voastre.

Dar El nu deschide când vreau eu, nu îmi dă imediat cum cer, nu mă ajută să găsesc din prima încercare, ci mă lasă să cunosc deriva nu doar pe oceanul fanteziei, fie el rotund, fie supus altei geometrii, ci şi pe mările veştilor rele, ce-mi suflă uneori în pânzele de ceva ani . Veştile rele, ohhh, veştile rele. Cine a mai născocit pe lume veştile rele rău a făcut. Ce să fac cu ele? Să le depozitez unde? Să strâng întrebările una după alta, aşa cum cel ce se roagă numără mătaniile? Şi mă rog, cu mâinile mă rog, vorba cântecului, însă poate că nu ajunge, poate că glasul meu nu rezbate şi străbate nemărginirile cerului, sau scurta apropiere ce mă desparte de Creatorul tuturor lucrurilor, şi al meu inclusiv, cel care aude glasul gândurilor mele, pe care doar eu sunt în stare să-l aud şi nimeni altcineva, deşi prind glas câteodată în forma unui gest, a unei priviri, a unei clipiri din ochi, sau a ce ştii cărui alt gest al trupului, care trădează fără să vrea vocea lui lăuntrică. Şi pentru ce atâta zgomot? Mult zgomot pentru nimic. Dar nimicul e şi el ceva. Fiind ceva, în modul lui paradoxal, nu doar că se anulează pe sine, dar răstoarnă şi sparge borcanele cu etichete ce stau acolo cuminţi aşteptând să o aleg pe cea potrivită. Pentru artă. Pentru partea aceea frumoasă există zgomotul, bătaia tobelor, răpăiala ploii, muzica, mama ei de muzică, din zgomot s-a născut. Şi când zgomotul este prea mare el devine cortină după care mă ascund, perdea ce mă împiedică să văd sau să aud zgomotul veştilor rele, zgomotul cuvintelor care nu poartă în ele însele un mesaj bun sau rău, ci mai degrabă înşiruirea lor anume le face să sune, of, muzica asta, să sune în felul în care omul plânge sau râde. Zgomotul deşertăciunii noastre ne asurzeşte urecehea inimii, şi nu mai auzim cine suntem noi acolo, şi nu mai auzim şoapta pe care muzica din afara noastră o strecoară înauntru.

Vestea are potenţialul de a fi bună şi rea. Şi în seara asta am primit veşti rele fără să ştiu care le este potenţialul de bine, sau dacă peste un an, doi, o sa constat privind înapoi la toate variantele posibile, şi desigur la singura variantă ce a devenit istorie, o să constat că binele de acum a fost rău într-o oarecare măsură, şi răul de acum se dovedeşte a nu fi în întregime rău, sau nu în măsura în care pare el a fi la început. Relative sunt paradoxurile vieţii, spuse pe limba flămândului au un gust, iar pe limba sătulului cu totul altul, deşi ele au aceeaşi compoziţie, sunt alăctuite din acelaş gust perceput altfel. Dar potenţialul firului verde de stejar e la un moment dat doar un fir verde de stejar, aflat în imposibilitatea de a se apăra de orice trecător rău, de tăisul neascuţit al oricărui briceag, înainte de a deveni trainicul stejar care are ditamai coroana dedesubt, nevăzută şi nepercepută de ochiul de dinafară. Totuşi acolo îşi ascunde el întreaga putere care nu se teme de furtună, care nu se mai teme de briceag, care îşi ascunde de data aceasta întregul potenţial sub coaja mică a ghindei, însă el fiind aşa de mare se pare că are nevoie de o mare mulţine de ghinde ca să îl poată distribui pe tot, să-l poate lăsa în voia sorţii, a ploii, a noroiului, a porcilor mistreţi şi a copiilor jucăuşi care aruncă unul după altul cu tot ce are el stejarul mai scump. Şi totuşi el stejarul nu ascunde în mica ghindă doar un pic din potenţialul lui, ci întregul lui potenţia, în fiecare ghindă în aceaşi măsură, chiar dacă unele sunt mai mici iar altel mai mari, chiar dacă privite dinafară lucrul ăsta pare cu totul imposibil. Şi ce mister rămâne pentru noi, ghinda pe care o călcăm cu nepăsare în picioare şi care totuşi conţine ceva ce scapă minţii noastre, ceva ce trece dincolo de puterea noastră de înţelegere, şi deşi reuşim să o luăm de jos cu mâna, ceea ce conţine ea rămâne străin şi mult prea departe de mână, de ochi, de minte. Pentru că deşi am zice noi că universul ei interior e mărginit de marginile maronii ale materiei din care e alcătuită, ceea ce e mai mărginită e totuşi capacitatea noastră de a descifra cum acelaş stejar sălăşluieşte în fiecare ghindă, nefiind mai mult în ghindele mai mari şi mai puţin în ghindele mai mici, reuşeşte să-şi păstreze esenţa indiferent de dimensiuni. Înseamnă că spiritul copacului nu este mărginit de ceea ce mărgineşte ghinda, şi elasticitatea lui e ca apa, fiind apă indiferent dacă e un ocean sau o picătură.

Cum să fie oare cel care stă în spatele tuturor acestor lucruri dacă nu cu mult mai măreţ, mai uimitor decât lucrurile însele, cu mult mai adânc şi cu mult mai pătrunzător decât orice gând despre gânduri care a fost gândit vreodată. Pentru că astfel, îmi aduc aminte cugetările lui Augustin despre imposibilitatea fiinţării inegale a lui Dumnezeu, păstrând cugetările lui, să putem zice că El cu majusculă este mai mult într-un elfant şi mai puţin într-o rândunică, din pricina disproporţiei şi a diferenţelor de mărime şi de dimensiuni dintre primul şi-a doua, ci el sălăşluişte în toate lucrurile deopotrivă, ca întregul stejar în toate ghindele, nealterat în fiinţa lui de sălăşluirea însăşi, însă având capacitatea de a influneţa, aşa cum sub ochii noştri decăzuţi mărul cel putred îl strică şi pe cel învecinat lui, în fiinţa Lui neafectată de decădere neexistînd varinata în jos ci doar în sus, de la putreziciune la viaţă.

Până unde merg imposibilităţiile fiinţei Lui, asta doar El ştie, de vreme ce eu nu sunt în stare să înţeleg sau să citesc întreaga bibliotecă a ghindei, ci doar rafturile ei exterioare. Totuşi faptul că există gândul în mine, faptul că reuşesc în felul acesta să prind posibilitatea existenţei şi a unor astfel de posibilităţi, mă face să mă gândesc că ele există cumva şi în realitatea măsurabilă a lumilor ce se împletesc între ele cu lumea aceasta a gândului, a intuiţiei, a variantelor fantasmagorice. Căci în El trebuie să existe deopotrivă şi Da şi Nu, tot aşa cum El este Alfa şi Omega şi nu doar cel care a început şi începe mereu, ci începutul însuşi şi sfârşitul – o altă variantă a începutului desigur.

Când pornim pe drumul acesta a înţelegerii cauzelor din efectele lor, logica aceasta se împotmoleşte în nămolul inundaţiilor şi a erorilor din lume. A suferinţei şi a perversiunii, a dependenţelor care deşi păreau a promite să ne slujească la început, acum ne comandă, şi deşi păreau a fi exact ceea ce ne doream, acum îşi arată adevărata faţă tiranică în ciuda dorinţei noastre contrare. Că până la urmă „nu există nimic necurat în sine” ci întinarea are altă sursă decât sursa însăşi. Credinţa că ne întinează este întinatoare, credinţa că dacă ne atingem ne murdărim ne murdăreşte, după cum ziceam, aşa cum am citit şi eu, că frica lipsită de cauză este un mai mare rău decât un anumit rău de care am fi îndreptăţiţi să ne temem. Apocalipsa călătoreşte prin statele americane, Omega liniştii aşa cum o ştiau cei de acolo. Omega aceasta călătoreşte şi poposeşte pe la fiecare, iar mulţimea călătoriilor este la fel ca mulţimea potenţialului, totul şi pretutindeni, ca o reţea foate complicată de metrouri care pleacă şi ajung la destinaţie instantaneu şi simultan, deşi pentru unii aşteptarea în gară pare mai lungă, iar pentru alţii mai scurtă, pentru unii interesantă, iar pentru alţii plictisitoare. Ruperea firului unei gândiri nu înseamnă destrămarea ghemului… nici inexistenţa lui, deşi pentru omul care pierde firul cam aia înseamnă.

fallen-oak-tree-brooke-wandall

plasă de fluturi

Standard

 

water-5-600x426şi prind cu mâinile  zborul de fluture
nimeni nu-l vede nimeni nu-l ştie
îi descos aripile şi le-nşir pe hârtie
ca pe-un zbor într-un cer ce-i al meu
un cer-colivie…
 
* poza de aici
 

nesimţirea timpului

Standard
vine gândul şi zice: ho!
unde te grăbeşti în ce poveste
ca peştele în susul râului ce-a secat (sau)
în cerul din privirile lacului ce nu mai este
 
stai! odihneşte-te în marginea acestei secunde
să treacă timpul prin tine
e-adevărat că va răscoli aranjatele tale sentimente
dar măcar vei regăsi printre ele cele câteva
crezute pierdute înainte de vreme
pişcăcios de prea iute
 
tu-ai prins timpul de toartă braţ la braţ
ţi-atârnă la gât ca un şarpe înveninat de ciudă
secundele lui pe degetul tău inelar
se pierd în ne’nţeleasa găsire
preţioase de aur florile lor galbene
înfloresc şi dispar muşcând din tine
cu ultima lor devorare – anesteziatul ospăţ
îţi trece simplu prin ochi
nu ţipă nu doare…
 

hopa, s-a trezit inima mea…

Standard
întărituri voi cum aţi apărut?
de creşteţi ca ciupercile după ploaie
vă-ndoiţi ca nişte raze-n oglindă
sau veniţi ca un alergător de neoprit
pe care nimeni nu poate să-l prindă?
 
inima mea captivă-ntre voi s-a trezit
ca dup-o secundă de noapte ca dup-o clipire din ochi
a zilei
şi nu străbate spre ea nicio săgeat’ a simţirii
n-o cucereşte deodată niciun afară
nu-i sparge niciun geam pietrele căutării
aruncate aiurea
 
îngenunche înaintea distanţei
se-nchină de-a lungul depărtării
cucerită de separarea cărămizie
din zidul tăcerii ridicat ca o întăritură  de netrecut
zidită treptat absenţ-a rostirii cu-absenţă, sau 
înălţat brusc de nerostire, oh, voi întăriturilor –
ce zidire!
 
morile mi se-nvârt doar cu propriile-mi lacrimi
ce repede-s râuri şi ploi peste mările mele
de volbură ca nişte roţi dinţate pe maluri 
ciclice margini din oră precum clipocitul secundei
 
inima mea secundar dansează pe loc
măsurarea înconjurată de întăriturile ridicate
transparente şi tari
în care stau închis puşcărie
cum stă unu (năuc) faţă-n faţă cu trei zerouri
şi numai atunci e o mie…
***
 
da-mi-o mie horă dă-mi-o mie ziduri
dă-mi fisura dă-mi lipsa ciudoasă
cum coasă e-mbinare în timp ce-i tăiere
când cu ac când cu tăiş
când de-a dreptul când furiş
când de-a stângul
când iubire (cucerită de cuceriri)
când durere…
(cea mai aşa între iubiri)

căderea gândului pe gânduri

Standard
stăteam pe gânduri în genunchi
şi le simţeam înţepătoare
zdrobite coji de nuci cu miez
de gând care mă doare
 
mă sprijineam de ele lin
ca de o trestie ascuţită
ce străbătea dulce venin
cum umbrele prin ape anin’
… o umbră ce-i mai mare
 
îngenuncheat de greul lor ce năvăzut m-apasă
mă las purtat de lanţul-zbor
ca peşte prins în plasă
şi mă prefac că nu mă dor
mă mint că nu îmi pasă
 
dar şi minciuna e un gând
o coajă-nţepătoare
ce leagă-n rândul ei un lanţ
cum becul nu-şi mai are rost
flacăra lui dispare
când zorile în mreaja lor
au prins lumina-soare
 

focuri sau paie?

Standard
cine poate să repare gândurile rupte?
cu ce le-ai putea drege sau lipi
din ce gânduri le-ar înverzi oblojirea
sau ar putea vreun pescar cu corzi de chitară
să le pescuiască
şi-ntr-un cântec să le afle menirea?
*
să le ungi cu vorbe s-ar merita?
şi partea cea ruptă şi potrivirea şi să le striveşti
să rămână aşa
să nu se mai ştie fisura în ea
năucă să rămână găsirea
*
vreascuri fărâmituri cioburi
vor rămâne mereu între ele eterne
îmbrăţişări mereu paralele
o frântură de timp ca între două bătăi de inimă ce-au fost cândva
o singură bătaie
amintire multiplă prelungă în cămăruţele sufletului
din odaie-n odaie
gândurile rupte sunt focuri sau paie?
 

the inside of the outside

Standard
strălucea cu interiorul în încordare
trăsesem perdelele cele groase
strălucea cu toate direcțiile
îmi învelisem ochii încuiatele pleoape
ca o celulă întunecoasă
ca un nou stil de viaţă:
*
interioară ne e toată viaţa
întreaga viaţă zâmbită sau plânsă în interiorul gândurilor
o trăim în interiorul privirii
o lăsăm să (ne) alerge în(tre) graniţele părerilor şi (pre)judecăţilor
acoperişurilor pereţilor cămăruţelor ce ne limitează (spaţiul):
întreaga noastră viaţă chiar şi cea exterioară
e înterioară:
*
dialogul e în(tre) mine şi tine
între mine şi noi
sub protecţia chefului nostru de a vorbi
în interiorul mingii de cer
în interiorul cafelei
a cunoştinţei şi-a prieteniei noastre
în mijlocul limbii ce nu ni se pare străină
ce nu ni se pare exterioară
*
câteodată sunt(em) în câte-un film
altădată în câte-o muzică
(sometimes we are in love)
fără să putem ieşi din dragoste
sau din ura (ei) cu care ne întoarce exteriorul pe dos
…sau invers!?
din care nu mai putem ieşi nici scăpa nici dori
*
în interiorul cântecului în care s-a prins urechea
partea interioară a exteriorului a fost coliviată
în cuvântul „colivie”
tot ce-are în comun în comun
interiorul cu exteriorul e uşa geamul şi principiul
vaselor al fizicii a’ trecerii
*
în interiorul curţii se află o oglindă în exteriorul geamului
în care am invitat soarele înăuntru
şi-am închis storurile
el se dichiseşte-n deschideri
se nesinchiseşte-n închideri
şi se strecoară asemenea ploii în frunze
în umbre în pumnii strânși (în bulgări) ai pământului
în ochii noştri prinşi în înteriorul privirii
prinşi în interiorul orbitelor
care se află desigur în interiorul acestei scrieri
ce se strecoară chiar acum în ochiul tău
în ochiul gândului cu care vezi

bătaia fluturilor cenuşii

Standard
căzută fruntea-n mână mi-a deschis
un zbor de fluturi cenușii
un zbor multicolor
ca ‘mbrăţişarea de arătură a unui plug
ca baterea de câmpi şi de ogor
*
ştiind că-i doare lovitura mea
nu m-am oprit să le trimit
mulţimi întregi de paşi
scrisori d’amor – cuvinte ca nişte bătăi ce dor-
un dor spre ce-i deschis
cu chinul lung şi luminos de stea
*
căzută fruntea a lăsat
întredeschis în palma ei un loc uşor
ca un fior
un locușor ca pana unui fluture de-abis
ca îndrăzneala minţilor din vis
ce se uimesc pe ele cu ce-i nou
*
în toamnă mi-a căzut din palma mea
rodul crescut de locul gol
rodul rămas ca loc deschis
sub fruntea de ogor şi câmp
sub arătura lui de gând
pe care-l bat cu-asprimea primăverii
tot crescând
căzută fruntea-n mână mi-a deschis
un zbor de fluturi cenușii

dezordine poetică

Standard
sunt poezii învăţate de-a valma ritualuri înşirate pe bănci
un popcorn ordonat jucăuş ca şi vrabia
înghesuit în căldura anotimpurilor şi fugărit parcă de-ale vieţii lungi fălci
*
vin simţirile ca printre gări trenu’
trec lăsând un aer răvăşit după ele unele par încrucişate ca ghemu’
altele rămân mereu paralele
*
doar aşteptarea nu mai pleacă acasă nu ştiu ce cuib îşi face bând ceaiul
sorbitura ei lungă o înfige cu paiul
în şirul minutelor mele o lasă…
*
dau înapoi pelicula minţii cu tot ce găsesc de popcorn acolo
ordinea se frânge şi ea pe din două
nu se mai regăseşte şi nu se mai ştie
în dezordonata învălmăşeală de poezie…

singurătăţi bătătorite

Standard
într-un tarziu s-a apucat să ningă
ningea cu ganduri albe dorinte înstelate-n dăruire
de parcă iarna toată’ntr-o privire
ne-mbrăţişa cu gandurile-i calde
*
sub strangerea ei mută şi deplină
am început să tremur ca un suflu
oricat de strălucit-ai fi lumină
prinde-ţi căldura măduvă… un cuplu
*
strivesc sub paşi un univers de stele
în galaxia unei străzi înguste
bătătorind singurătăţi prin ele
(sub paşii vieţii repezi ca o dungă)
o cale prin zăpada încă blandă
*
nu se mai vede-n urma mea nimica
de mergem împreună mană-n mană
steluţele par vii mai sclipitoare
trăiesc sub paşi şi parcă nu se strică
*
într-un tarziu a început să ningă
…departe în cupola mea de sticlă
nu auzeam a cerului gandire
bătătorită-n mii de paşi şi-n umblet
nici gerul cum troznea ca foc subţire…

imprimeuri invizibile

Standard

o nesfarsita insiruire de cuvinte curge in sus din fiecare minte

unele-s ascutite taioase altele-s culese din flori de cires

cu imprimeuri din inima scoase

urca amonte pe povarnisul de aer ca niste paraiase un ghem un caier

curate murdare rotunde cu forme desprinse din carti sau din umbre

cele trecute prin inimi crapate par rupte si ele lovite insangerate

altele venite proaspat din weekend sunt mai zambarete mai pline de cantec

e un spectacol extraodinar ca o pelicula de film „Tri Di” in care nu ma simt

doar spectator ci si scenarist  regizor si mai ales actor

ma inregistrez din cand in cand in oglinda si (-mi) urmaresc

prin hubloul ei insiruirea – ce minte –

ce curge in sus inaintea mea calauza harta chiar cheie

– embrioni ai unei noi stele – seva din copacul idee

(ratacit in padurea aceasta vad muntele mare

vad crengile frunzele… insa nu ii vad creasta)

icoana privirii

Standard

ceru-atârnă-n sloiuri

tăcerile-n roiuri

fac din Dumnezeu

un vrăjmaş ateu

ce nu crede-n El

leu lip(s)it de miel

aplecat spre noi

răi firavi şi goi

ce creştem în pleoape

imagini necoapte

ca nişte copii

care fac prostii

vesele şi vii

gânduri negre, gânduri albe

Standard

plecată haita-ntreagă a gândurilor rele a stat ca şi pierdută de albul de zăpadă

nici urlet şi nici urmă, zbor sau bătătorită, clipita multor zile n-a reuşit s-o vadă


sirena veştii rele ca raită adevărată a-mprăştiat cu unda-i e urmelor amprentă

şi-a scos din ascunzişuri tot ce-i mai bun în mine

cum ghiocei ies firav din crusta de zăpadă


însă nici bine iarna n-a apucat să plece cu braţele ei crunte care mă strâng în faşă

cu vânturi ce mă mână spre suflete-ngheţate

spre haita ce crezut-am că m-a lăsat în pace, că mult întinsa pace a devenit stridentă

un ochi de lac din gheaţă care priveşte-n mine

şi vede până-n suflet curat de zări senine cum ploile-şi adună nori negrii

şi furtuna întreagă prinde viaţă

*

mă hăuie ecouri de gânduri călătoare cu haita lor fugară ca nişte anotimpuri

a nopţii şi a zilei şirag intins în salbe, peste zăpezi e sania înhămată

la gândurile negre, la gândurile albe


căzut pe gânduri

Standard

cu prelungirea stelei îşi coase lacul pânza din lumină

şi înţeleg din dansul lor o ceartă ce nu-i stridentă nici feroce

tăcere ce aşteaptă s-o-nsuşesc şi-n dialogul lor să fiu şi eu o replică şi-un pas

privirea ce prelungă să o leg de dansul tău şi cearta ta

în timpul tău să fiu un ceas

cum steaua şi cu lacul se unesc în ochiul care fredoneaz-un zâmbet muşcând din picnic ca dintr-un pişcot

pe malul plin de gânduri căzute ca şi merele din pomi

pe malul meu întins spre cer…