Arhive pe etichete: fiintare

…unde eşti?

Standard

sunt între scaunul din bucătărie şi tine
sunt între mine şi mine geamul murdar
plin de amprente şi zboruri rătăcitoare

între tine şi cuvintele dintre noi sunt
dincolo de tăcerile noastre
ajunse (la) ceartă

uneori sunt în capătul privirilor tale
alteori sunt pata de căldură începută
în colţul stâng până-n marginea exterioară
a genunchiului sunt

în întrebările pe care mi le pui
şi-n răspunsurile pe care în lipsa
răspunsurilor mele ţi le dai în avans

în confirmarea lor semnată cu zâmbet sunt
şi-n variantele aternative uneori
sunt şi acolo unde nu te-aştepţi

în marginea dantelată a lunii când
o priveşti în poza din spatele clickului
chinuindu-te să nu tremuri
să nu sufli să nu te mişti…

în caricaturile pe care mi le faci
sunt chiar dacă nu-n întregime şi
totuşi nu ştiam că pot încăpea în pasta unui pix
sau în râul negru al unui cărbune

între şira spinării unui creion şi
cămaşa alb-gălbuie a pomului
în banda magnetică a unei clipe călcată
în picioare de şuvoiul de nestăvilit
al celoralalte

sunt între tine şi ascunderile noastre
ca frunzele împinse de mâna ochiului
ca deschiderile unei cortine sau
rând pe rând a nasturilor de la cămaşă

lipiciul de pe buza plicului închis
între nerăbdare şi timbru
între tine şi mine (fie vorba…)
sunt!

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Standard

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

cum te cheamă ?

Standard
vino! zice glasul ce cheamă
neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi
vine ceea ce nu există
începând să existe venind

sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului
în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite
de la Cel ce are un astfel de obicei
de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul

e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea
ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii

cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă
şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care
clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine

Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face
apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie
despre chemarea ce l-a făcut să fie
despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit
în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap
a unei deschideri de ochi

„cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului
ca p-un fruct chemat de toamnă
„Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”