Arhive pe etichete: noapte

o altă nebună…

Standard
coboară peste genele mele închise
coboară peste lume şi sate
prin vreme şi flori pe nori şi terase
se împleteşte’ntruna se coase
 
fără ace şi lână şi fire
fără mâini şi degete dibace
fără de sunet coboară’n uimire…
în suflete triste de vatră prea rece
coboară mereu către seară şi trece…
 
liniştită cu mantia târâş
peste lună
îşi adună în poală nebună
mătănii de stele
cu degete lungi le numără-ntruna
coborâta liniştita ocrotitoarea noapte
nebuna
 
şi-a făcut obiceiul încrustat pe călcâie
să se-ntoarcă în fiece seară
ca o îndrăgostită-n amurg
ca un soldat inflăcărat prin iubirea de ţară
                                                                                                                                                             …cândva prin 2008

cresc spre declinul meu

Standard
fugim din lumea asta ore bune
lumina praful ei ne oboseşte
fugim să facem duş cu pielea peşte
şi-nchidem ochii ca-ntr-o rugăciune…
 
* titlu nepotrivit
* 8 din 24
* suntem împinşi
 

uitarea ca o noapte

Standard
stafiile-nserării se leagănă în hinte
şi trag de pleată pomii ca nişte supărate
prin nevăzuta ceartă doar frunzele uitării
dansează un dans haotic
aleargă disperate
 
cu mâinile lor ferme mă-mping
ca pe-o privire
sub pleoapa de crepuscul deschisă peste noapte
şi prin pupila neagră ce freamătă de şoapte
duc vestea mai departe
legat mă dau de ştire
 

constanta noapte-zi

Standard
Căzute garduri, uşi şi ziduri de jur împrejur; …căzute înainte să-mi dau eu seama, înainte să mi se aşeze pe ochi realizarea.
Eram oarecum singur între ele şi nu mi-am dat seama de realizarea camuflată în singurătate în aceste oglinzi opace: acum se vede tot ce e după, inclusiv imensitatea îmbrăţişărilor lipsă…
Unde-i lumina? Întreaga lume-i trasă peste ea. Cu bulgări de stele mă bat cu mine însumi în lupta aceasta atât de importantă a cazematelor moştenite de la nu ştiu cine, de nu ştiu unde…
Mă-nving şi-aşa şi-aşa şi mai niciodată nu mă bucură victoria nici nu mă întristează pierderea. Că, ce-am pierdut? Partea victorioasă mi-a rămas cum întotdeauna pe pământ e şi noapte şi zi.
Când ţi-am întors spatele Dumnezeule – Tu Dumnezeul memoriei părinţilor părinţilor mei – Tu mi l-ai luminat neştiind altceva ce să-i faci.
Atunci spatele meu întors şi luminat şi-a luat numele în serios şi s-a întors de unde plecase ca o pocăinţă involuntară şi inconştientă.
În cercul acesta al pereţilor lipsă de jur împrejurul lipsei pereţilor faţa mereu întoarsă către spatele mereu întors observa totul…

şifonatele fulgere ale nopţii

Standard

Mă uit pe geam, prin geam, din locul în care sunt înspre locul în care nu mă găsesc şi constat cu glas tare „ce întuneric e când nu-i lumină!”

Comparaţia dintre zgomotul pe care-l face muşcătura de măr (de parcă mărul poate muşca) şi foşnirea gândurilor între ele, mă face să-mi aduc aminte de revenirea toamnei, de curânda ei brumă, de curândul ei galben.

Are ea zgomotul ei, foşnetul ei, culorile, mirosul şi bogăţia ei. Călătorim împreuna de ani. Astăzi ne însoţeşte şi un domn ce a fost împuşcat în picior. Oasele lui nu mai scot nici un zgomot pe care să fiu în stare să îl aud, îmi place în schimb foşnetul ziarului pe care-l răscoleşte cu cu degetele, cu ochii, aşa cum frunzele nescrise ale toamnei ce stă să vină – de fapt venindă – sunt răsfoite de vânturi.

Se văd prin geamul compartimentului crăpăturile fulgerelor care răsfoiesc într-un mod brutal întunerecul nopţii.

Dac-aş scrie cu ochii închişi aş scrie mai bine, nu neapărat mai frumos, însă mai bine, pentru că aş putea vedea altfel ceea ce lumina lucrurilor pe care o văd cu ochii mă împiedică…

poezie deşteptării

Standard

dimineaţa (o bombă cu ceas)

explodează rupând bucăţele

din somnuri cam tot ce-a rămas

din noapte înnegrita-i tăcere…

noapte albă

Standard

se vede-n pleata pomilor târziul vremii prin ochii aburiţi ai cămăruţei

paralelismu-n spatele căruţei se pierde-n infinitul depărtării


e-o noapte albă ninsă cu lumină cu logodirea lunii – o mireasă

în cămăruţa minţii şi pe masă ‘şi-aşează zâmbetul de sărbătoare


îndepărtate stelele-n tavane se-aprind în creanga stâlpilor sihaştrii

iar strada univers e cu mulţi aştrii, paralelismu-ngheaţă şi dispare


în ochii aburiţi ai cămăruţei surprind  buchetul roşu de lumină

ce-n spate îl aruncă-n alba tină ştafeta nopţii către dimineaţă

zbor nocturn

Standard

un fluture imens

cu aripa neagra

mi s-a prins în pânza din fereastră

m-a atins (cu aripa pe care nu ştiu cum a reuşit s-o strecoare ‘năuntru)

… am luat-o şi m-am învelit cu ea

dimineaţă când m-am trezit mi-era frig

şi eram dezvelit

stare de vorbă

Standard

“Un maestru in arta de a trăi, nu trasează nici o limită clară între muncă si joacă; între efort şi odihnă, între mintea şi corpul său, între educaţie şi distracţie. Cu greu le deosebeşti între ele. Işi urmează pur si simplu viziunea in tot ceea ce face şi îi lasă pe ceilalţi  să aprecieze dacă el munceşte sau se joacă. Lui i se pare întotdeauna că le face pe amandouă.” – Fancois–Rene de Chateaubriand.

 

 Stare de vorbă

            As putea face o mica schimbare, sa zic “un maestru in arta de a vorbi”, dar mai am de lucru până devin eu maestru, aşa că nu mă încumet. Treaba e că nu am somn, şi în loc să mă agit în pat, m-am sculat să scriu, că şi aşa îmi treceau o mulţime de gânduri prin cap, care mai de care…

            Mă rugam mai devreme, adică lăsam aşa să curgă gândurile în mintea mea. Mă intrebam, de fapt îl întrebam pe El, de ce am impresia atunci când mă rog că vorbesc singur. Adică, mi-am adus aminte de fazele alea din filme în care o mulţime de poliţişti stau după un geam cu oglindă. Acuzatul se vede pe el însă nu şi pe ei, deşi ei toţi îl pot vedea. Aşa mă simt şi eu câteodată când mă rog. Am impresia că vorbesc cu mine însumi şi nu cu Tine. Asta nu e o ceartă, dar chiar astăzi citeam că e bine să-mi exprim sentimentele, să fiu sincer cu tine şi să spun exact ce simt şi ce gândesc.

            Parcă acum nu mai e ca în pat, acolo curgeau mai liber gândurile, parcă aveam mai multă libertate de mişcare, dar asta evident este doar o iluzie. Aceeaşi libertate o am şi aici, şi cu aceeaşi claritate îmi pot exprima gândurile, indiferent care sunt ele.

           

           Am observat că atunci când sunt interesat de calitatea scrisului, scrisul îşi pierde calitatea, ironic nu J, aşa zic şi eu. Nu ştiu exact de ce, poate pentru că urmăresc un scop anume, am un interes oarecare, şi atunci nu mai sunt eu însumi, exact aşa, fără să am nimic de ascuns, fără să incerc să impresionez pe cineva. Uite chiar acum, parcă totate gndurile alea frumoase pe care le aveam când eram în pat, nu mai sunt, parcă nu le mai pot aduna. Ce să fac?

           

            Mă gândeam acum într-o zi în baie (inspirat de mulţimea filmelor şi de ce am citit în Fraţii Karamazov), cum ar fi un dilog intre mine şi Satan. Mi l-am inaginat cum se uită la mine din oglindă, apărut acolo în momentul în care eu ridic privirea. Nu mai ştiu exact cum mi-am imaginat scenariu, dar ştiu că am ajuns la discuţii teologice; la ce altceva puteam ajunge? Dar e bine zic eu. Măcar aşa aflu şi eu ce cred.

            Mi-ar plăcea, de exemplu, în discuţiile mele cu Tine, să dialogăm, eu să te intreb şi tu să-mi răspunzi, aşa cum face un părinte cu copilul lui. Dar chestia asta nu se întâmplă. Eu întreb şi tot eu răspund. Tu taci. Tu vezi, cunoşti, ştii exact ce e în sufletul meu, ba chiar ai puterea să-mi vorbeşti direct dacă vrei, şi totuşi nu o faci. Rămâi acolo după zid, înconjurat de misterul tău, cu aceeaşi rădbare lungă, cu care îţi urmezi planurile. Cel puţin cam asta e impresia mea despre Tine. “Omul e aşa cum gândeşte în inima lui”, parcă aşa era un proverb, nu?

            De ce ţi’ai schimbat metodele prin care ne vorbeşti? Doar şoapte, doar insinuări, doar chestii generale, doar Carte  pe care trebuie s-o citesc dacă vreau să-ţi aud glasul. Şi nici ăla direct. Istorie în care ai ascuns învăţătură. Şi mai zici că nu eşti un Misterios.:)  De fapt nu ai spus nici unde că nu eşti. Nu ştiu asta de unde am scos-o, recunosc. Visam mai devreme la casa mea cu mansardă, şi te întrebam dacă am voie să visez. Well, e plăcut, dar oare e şi benefic? Oare o să am vreodată ceea ce’mi doresc. Evident că da, şi apoi ce? Nici nu trebuie să fie şi apoi, pentru că aşa cum zicea Augustin, sufletul nostru nu-şi găseste odihna decât în Tine pentru că am fost creaţi pentru Tine. Şi totuşi, stă scris că tu ne dai toate lucrurile ca să ne bucurăm de ele. O mansardă pictată de mine, cu bibliotecă şi masă de lucru, şi fotolii în care să adorm cu cartea în faţă în nopţiile târzii, împotmolit în idei.

 

           Hai că iară devin poetic. Adevărul e că’mi place. Chiar te rugam, ceva vreme în urmă, ţii minte, să mă ajuţi să scriu, intr-un mod original, să exprim poate aceleaşi lucruri, sau altele, într’o manieră în care nu a făcut’o nimeni niciodată până acuma. Cer prea mult? Dacă pe Napoleon l’a onorat cerea acelui tânăr (eu ştiu care tanăr), prin grandoare ei, prin faptul că a recunoscut că poate face ce i se cere, oare de ce să nu cer şi eu?! Recunosc că sunt sceptic, adică, nu că nu ai putea, asta cred, dacă tu ai făcut lumea şi pe mine, si tot ce există vine din mâna ta, cu siguranţă poţi să îmi dai capacitatea să scriu într’un mod original. Problema mea e dacă vrei. Vrei?

 

În fine, eu îţi cer, iar dacă vrei sau nu, asta rămâne de văzut. E ca şi cu înţelepciunea dacă am înţeles eu bine. Nu simţi când coboară, ci observi că o ai în momentele în care trebuie să hotărăşti. “Du’te cu puterea pe care o ai şi izbăveşte pe Israel” – şi l’a izbăvit. Aşa şi eu. O să scriu, iar tu îmi vei da idei originale, şi minte şi cuvinte, pentru că de la tine vin cuvintele. Tu eşti maestru.

 

“Cine n’are vise n’are mai nimic”- nu ştiu cine a zis’o peasta, da observ că visele mele sunt egoiste şi mărunte. Oricum la starea de acum, destul de irealizabile, aşa că tot la stadiu de vise rămân. Va veni şi momentul în care  voi scrie la calculator în odaia mea din mansardă. Sau o să citesc Cartea ca să-mi vorbeşti, pentru că se pare că aşa ai hotărât tu, să vorbeşti prin istoria scrisă într’o carte. Cum ziceam deci, să citesc stand în fotoliul meu, savurând o ceaşcă de cafea aburindă, sau poate jucând un şah cu un prieten şi discutând despre bucuriile mici, mărunte, dar atât de importante ale vieţii.

Chiar că sar de la una la alta. Când despre un subiect, când despre altul, şi nimic

până la capăt. De, gândurile vin şi pleacă. Asta e rugăciunea? Aşa vrei tu să stăm de vorbă? Îmi place, ce pot spune, doar că mi’ar plăcea să’mi răspunzi. Când Iov ţi’a auzit glasul s-a înfiorat. Oare cer prea mult? Ştiu că eşti ocupat, că nu sunt singurul care vrea să intre în audienţă, şi că ai multe alte probleme de rezolvat round the world, dar tu nu eşti limitat, pe tine nu te depăşeşte numărul mare de locuitori ai planetei noastre. Tu auzi şi cunoşti gândurile fiecăriua, indiferent dacă le dă glas sau nu. Şi atunci, înseamnă că ai altă metode, dar de putut poţi dacă vrei.

 

Acum nu ştiu cum faci, dar ştiu că nu te dai după mine ca să’mi faci mie pe plac, şi mai ştiu că eşti fidel propiilor metode. Mie mi’ar fi plăcut şi altfel, recunosc, dar acum nu sunt eu buricul pământului ca să faci cum îmi place mie. Oricu, tu de bună voie ai declarat că mă iubeşti, că mă vrei cu gelozie pentru tine, pentru că sunt al tău, şi nimeni altcineva nu are drept mai mare asupra mea decât tine.

 

Mă duc să dorm. Tu ştiu, rămâi treaz, u’r up anyway.

          Noapte bună!

sub grosimea nopţii

Standard

seara cand merge omul la culcare, dacă nu e foarte clad de regulă se acoperă cu ceva. imi simt capul greu la ora asta (nu e chiar aşa de tarziu, e 12:06) de parcă întrega noapte atarnă sau apasă ca o pătură groasă.

e fain să poţi scrie aci orice, chiar dacă nu e interesant, chiar dacă nu e profund, chiar dacă nu e foarte bine clădit sau construit, ci doar aşa cum vine pe varful degetelor, pentru că se pare că in ultima vreme ajung să vorbesc destul de mult cu varfurile degetelor, intr-un fel sau altul, într-un loc sau altul.

dar dacă aşa se reuseşte ajungerea la oameni, mai uşor şi mai des, de ce să nu „vorbesc” în felul asta cat pot, şi în alt fel de feluri cand situaţia se schimbă sau permite.

trăiesc cateodată un fel de  teamă de a scrie orice banalitate ce-mi trece prin minte, dar la urma urmei din banalităţiile alea e făcută lumea mea de azi, doar că sunt cantarite diferit cu cantare diferite în subiectivitatea fiecăruia care ajunge să îşi intersecteze paşii cu paşii mei, călătoria cu călătoria mea.

ce scriu acum nu are o temă anume, un subiect precis, ci e doar o aruncătură de vorbe, ca picturile alea în care artistul ia cutia cu vopsea şi o aruncă pe panză sau perete, şi apoi ia altă cutie şi o aruncă în alt fel, şi ce iese la urmă admiră trecătorul, sau omul interesat mai mult sau mai puţin de arta aceea dezarticulată, care oricum ar fi e şi ea artă.

am fost gelos zilele trecute pe o fată care a scris o poezie ce a fost laudată de un individ, şi deşi nu ar fi trebuit să fiu gelos, totuşi am fost:) găsesc că-i interesantă gelozia. e un sentiment controversat, legitim şi nelegitim in funcţie de context, situaţie, împrejurări şi alte cuvinte de acest gen. cine are chef să dea detalii, foarte bine, s-o facă. eu unul am chef, da n-am energie. e prea groasă noaptea…