Constat că nu mai îmi place (la fel de mult ca mai demult) să scriu aşa (vezi penultima variantă). Prefer parcă mai mult alternativa mai puţin rimată, mai concretă în abstractul ei, mai palpabilă pe firul (roşu) al scrierii:
fredonam o amintire când ai venit uzată, falsă pe-alocuri hârtia mototolită pe care am scris-o am aruncat-o la primul coş pe care l-am stors ca în adolescenţă să scap de el de-atunci îţi fredonez venirea…
fredonam o amintire când ai venit uzată şi cam falsă pe-alocuri timp de un ceas tocit-ruginit şi-am început să fluier… din tocuri eu fluier mai bine decât ştiu să cânt falsez mai puţin în fuga aceasta şi tocmai atunci când tu ai venit fluieram printre linii… cu pasta încă mai picură – pic după pic – ca un robinet defect de uzură în inimă timpul de nestăvilit fredonata amintire că tu ai venit ca o-nfloritură de gură şi n-am mai putut să fluier (de) atunci (cum) nu pot să le fac pe toate deodată mai bine îmi las să îmi crească pe stânci veniri fluierate de-a gata… amintiri înflorite şi-adânci
El e frumuseţea iubirilor noastre şi bea şi mănâncă sana cu noi ca-n alinierea planetei albastre la aceeaşi coadă sub aceleaşi ploi El ne face semne negre luminoase şi îşi eclipsează faptul că-i aici între noi şi toate iubirile noastre crudă iarbă verde-n firele ei mici El e şopotirea gândurilor noastre malurile-n care se-nvinovăţesc dezvinovăţirea curge valuri line barcă luminoasă în care plutesc El este ostrovul giuvaierul marea botul căprioarei cerul de pe lac ca-n alinierea planetei albastre haosuri certate amuţesc şi tacAdaptare după poemul lui Ionatan Piroşca „Ca şi la alinierea planetelor„
El este explozia inimilor toate în surâsul larg pe buze şi-n ochi de-i atât de vie şi de bucuroasă via ce-a din vale până în soroc
ai tras pe ochi o şapcă jerpelită
şi nu ţi-ai pieptănat perii din barbă, apoi
te-ai aşezat turceşte pe o plită
cioplită grosolan c-o veche bardă
în colţul străzii dincolo de staţie
e-o catedrală plină de vitralii
lumina chipurilor le dă viaţă
pioşi răsună-n criptă gologanii
Isuse vocea ta smerită se ţese cu acordul de chitară
mulţimea-ngândurată şi grăbită
te ocoleşte-ntre carton şi seară
nimic nu le izbeşte în privire
şi până-n inimă nu pot să vadă
Tu cânţi acum din fluier o baladă
şi tot schimbi instrumentul cu uimire
doar gândul că ai pregătit pastile, că ştii de boală şi că ştii de noi
mă face parcă să mă simt mai bine, să văd seninul zării de dincolo de ploi
senină-i noaptea parcă în nopţile istoriei, când peste geana lumii închisă de durere
se deschidea fereasta’ Mpărăţiei şi îngerii cântând vesteau mistere
„O bucurie pentru-ntreaga lume!” ascunsă într-un cântec – ce cadou!
mă-ntreb: Se bucură pământul? O mai ştie…? Copile, Tu de ce plângi? copil nou…
gândea angelic zborul cu glas tare, gândul „păsării” ce l-ai pus în noi
gândea găsirea grabnic pe cărare, gândul din stele luminând prin ploi
clapa loveşte nota muzicală
ce sare de pe-o coardă pe alta?
unii zic că din 8-urile vârfului de baghetă se inspiră veşnicia
Cântecul are multe scântei. Ele mistuie lumina pe care-o fac.
alergand înapoi pe banda magnetică a cantecului
răscolesc amintiri sub paginile prafului de ieri
ninge cu florile roz ale merilor
plouă cu parfumul primăvăratic al paşilor tăi
adie zambetul amintirilor ce dor
mă plouă prin păr, pe ochi, pe obraji
mă trezesc în pijamaua hainelor ce nu le-am dat jos
setos să-mi înec sufletul în cafea…
fum de ceară trib de ursit gânduri dispară trib cotropit vraciul nebun citeşte-n tutun viitorul în şoapte a prezentului noapte descântă-mi nebune de drojdie sau spume înfige în mine aruncă cu şoapte în a jarului glume să stoarcă scântei aprindă norocul în mine!
Umblând printre trunchiuri ciuntite jungla bârfeşte-n oglindă frumuseţea ei cu bucata ce lipseşte din mine urează-mi nebune de lipsă să-mi cadă privirea din ochi fumul cărbunilor tăi ceva să ascundă ceva
Oo, e prea mult spus? e unic Vă spun!
Pe nici un alt portativ
nu au mai fost aşezate aceleaşi note.
Au şi alţii, desigur, dar aşezate altfel;
Timpi diferiţi, alt crescendo…
*
călătorru' 