Arhive pe etichete: trecere

i c (now)

Standard
privesc tot ce s-a-ntâmplat
privesc urma ta plecată
privesc cerul înstelat
steaua ta… de altădată
 
privesc muguri de nesomn
privesc şoapta ta lumină
privesc îngerii cum dorm
dimineaţa lor senină
 
privesc ochiul tău fugar
plin de stele şi de îngeri
privesc mugurii de plâns
văd cum sângeri
 
şi deschid larg ochii mei
ca pe două braţe pline
să te-adune toată-n ei
…să te-aline
 
10312005_828720583824053_5832688661130967803_n
Anunțuri

ce-i focul?

Standard
combinaţii incandescente
ţi-au ars porţile
o relaţie intensă între 1 şi 2
ce se contopesc în flacără
şi braţ la braţ îşi lărgesc hora
într-un soare temporar
într-o stea mult prea trecătoare
într-o căldură devoratoare de noapte
cunună ce încununează mintea
întunecând-o
încântând-o cu limbile ei jucăuşe
cu umbrele de care se dezbracă
în jos rând  după rând 
până nu rămân decât oasele 
cu măduva lor neagră
 
tăciunii amintirii ce-a fost 
slăbiciunea transpirată a torţei
evaporarea de scântei
pe care nimeni nu le numără
nici nu le prinde
nici nu le mai poate a-prinde
vreodată
 

nesimţirea timpului

Standard
vine gândul şi zice: ho!
unde te grăbeşti în ce poveste
ca peştele în susul râului ce-a secat (sau)
în cerul din privirile lacului ce nu mai este
 
stai! odihneşte-te în marginea acestei secunde
să treacă timpul prin tine
e-adevărat că va răscoli aranjatele tale sentimente
dar măcar vei regăsi printre ele cele câteva
crezute pierdute înainte de vreme
pişcăcios de prea iute
 
tu-ai prins timpul de toartă braţ la braţ
ţi-atârnă la gât ca un şarpe înveninat de ciudă
secundele lui pe degetul tău inelar
se pierd în ne’nţeleasa găsire
preţioase de aur florile lor galbene
înfloresc şi dispar muşcând din tine
cu ultima lor devorare – anesteziatul ospăţ
îţi trece simplu prin ochi
nu ţipă nu doare…
 

tăcere

Standard

în memoria zilei ce-a trecut:

mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte
 

pomul vieţii a ajuns cherestea

Standard
trup îmbrăcat cu alt trup
atunci când ceea ce este muritor în noi
va fi hrană şi înghiţitură vieţii
negreşit
dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca
după cum 270 de zile una după alta lucrează
la oasele sensibile la zgomotul muzicii
a tot ceea ce urmează să se nască
 
aşa hoinăreşte acum palatul meu
ce-aşteaptă să mă-mbrace
legat de cordonul ombilical al planurilor Tale
acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost
de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost
pe vremea când erai copil
şi făceai lego învăţând să construieşti lumi
să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când
în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când
peste trupul nostru de hârtie
decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie
 
pomul vieţii a ajuns cherestea
de-aia grădina nu mai e nici ea
heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini
ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură
luând cu zborul lor (când au plecat)
pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate
de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…
 
pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele
ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri
pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii
casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa
bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină
şi-ai făcut din el depozit de cherestea
ce-a dat în frunze de hârtie
cu rodul Cuvântului Tău printre ele
şi nu ţărâna ne-adună
ci lemnul unei profeţii
cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul
a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni
s-o spună
 

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Standard

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

aplauze

Standard
batem din inimă de bucurie
să nu ne grăbim să fim
să nu tindem să existăm
mai repede ca să nu ne găsim
nefiinţa degrabă
să amânăm finalul
ce spectacol e viaţa:
încă mai bat din inimă (de bucurie)
şi n-am ajuns (încă) lăsarea ‘nserării
nici naufragiul de încheiere al 
uitării
 

orbecăitul mers al mâinii

Standard
tactila privire o aruncam
prin vălul de-ntuneric ca un orb
faţă de tot ce-i nevăzut
cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam
să-ţi pipăi faţa Dumnezeule
făr’ să mă ard dacă se poate şi
fără să mă tai
să nu-mi rănesc cumva atigerea-n
tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură
sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape
de parcă
toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea
 
însă ce pot vedea nişte degete-n noapte
sau ce-ar putea atingerea s-audă ?
 
în nevăzut ca un arcaş
şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea
şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit
trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat
pân’ ce-n cămări pe raft
stau perele de foc ale privirii
cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’
şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând
prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi
în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut
cu pere-n colţul gurii si sătul
setos
de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când
îl zăpăcesc
 

pesemne că de dor

Standard
din clipe mari de lut se naşte viaţa
oricum e prea târziu:
imense au crescut
şi şi-au ieşit din propriul înţeles
ca apele care nu-ncap în mal
 
şi lutul meu a fost cândva mărunt:
dar nu mai e
nici timpul care-i clipea privindu-l fix în ochi
şi nici măruntul scutec ce-l creştea
 
în clipe mari de lut se duce
pesemne că de dor…
 

a 10-a lume

Standard
te-ai strecurat în lumea aceasta
în care se poate ara marea cu boii
în care valurile devin aripă sau altceva…
prin fanta cuvântului te-ai strecurat de pleava
celeilalte lumi
(din lumea lor în lumea ta)
*
prin zâmbete ai încercat să fugi
şi ai fugit de leul care răcneşte cu toată coama lui
pe dinafară
până în hibernarea lăuntrică a fricii
doar ca să te rezemi obosit de zidul lui „acasă”
ca să te rezemi într-o gură de şarpe
*
te-ai strecurat într-o sită ca o pâine de nisip într-o vreme
din nici o altă pricină
decât dorinţa de strecurare
dorinţa crescândă a aluatului tău a brazdei lichide
pe care-o răstoarnă boii plăcut-invizibili
ai trudei
*
pe piatra aceasta caii tăi nu pot să alerge
de aceea ai tăiat pădurea acelei lumi în care rătăceai
din umbră în umbră dară dară vei găsi apele curgătoare
sau chiar mai mult de-atât: izvoarele
 

călătoru’

Standard
mă simt abia venit în lume
simţirea asta nu e trupul meu
sunt un val într-o scoică stelară
timpul curge prin vene stingher
curgerea lui începe să doară
*
rătăcită printre gândurile mele e lumea
bătută de valuri ca o barcă la mal
agăţată pescuită de-un fir de speranţă
soarbe cuvintele luminii din far
*
nu mă simt în apele mele
viaţa mă trezeşte dimineaţa la fel
zbaterea din corabia lui Noe
înfrunzeşte în ghearele-mi de corb-porumbel
 

adresa unui cuvânt

Standard
aveai nişte ştrampi cu piele de zebră
şi-n ochi tot pigmentul culorii
nu ştiam de-un’ să luăm înţelesul uitării
nu-l căutam printre dicţionare să vedem de există
iar culoarea pulsa ca o febră
*
te-am găsit într-o carte ascunsă pitită-ntre rânduri
mă pândeai dup’un colţ de iubire
am crăpat puţin uşa un strop de privire
şi ţi-am făcut semn să vii înauntru
*
de atunci dintre semne cel mai drag ţi-e acela
nu l-ai da pe un râu de cuvinte
în cerc ne plimbăm bicicleta prin minte
şi-nclinăm să iubim tot rotundul
ne-nclinăm să iubim cu tot gândul
*
tu pictezi toate culorile dăruite de mine
eu înrămez totul cu dunga de zebră
ne-ascundem în alb
ne-ascundem în negru
tuşim strănutăm de iubire
avem febră
*
e dus firu’ acum
iar ochiul culoare decolorat de trecerea vremii
uitarea regăsită pe sine
îşi cunoaşte adresa-n dicţionare
noi nu-i căutăm înţelesul
în uşi îi răsună bătăile inimii
răsunetul mersul

perindare

Standard

Alternez între citit şi scris. Nu voi putea depăşi „vama” aceasta pentru că trecerea nu-i ca graniţele pe care le păşeşti dintr-o parte în alta. Ea e o „lungă trecere” cu peisaj diferit, mereu şi mereu diferit. E ca şi cum în loc să treci strada, mergi de-a lungul ei.

diapozitivul zilei

Standard
glisează timpul leneş ca o uşă
ce nu ştiu cum mereu mi-o ia ‘nainte
mă ştie previzibil şi cu minte
mereu arzând şi tot mereu cenușă
*
înclină strada gândul ei de ducă
şi mă tentează să îi cred povestea
să-nclin să cred că înclinarea-i vestea
ce-ar spune-o tuturora da’ n-apucă
*
cu trecerea lui leneşă şi calmă
a apucat-o timpul drept spre mine
mă sperie şi mă-ncântă şi mă calcă
de-mi netezeşte cutele străine
*
glisează diapozitivul zilei
schimbând puţin sau mult mereu decorul
lumină mi-e privirea ce-i susţine
pe un perete alb de-aripă zborul…

mereu ultimul, dar mereu

Standard
cafenie ultima sorbitură
şi-a încetat existenţa amară
am folosit-o ca pe-o cheiţă
ce deschide plimbarea de seară
*
temător ultimul pas s-a agăţat
cu forţă de iară
dacă va răspunde tăcerea la interfon
îl voi şterge cumva o să-l fac să dispară
*
ultimul minut se gată de-o oră
să meargă la balul din timpul aleii
să se-agaţe de orice secundă
să se piardă în fiece horă
*
ultimul aer cu ceaţă în el
trăieşte neobişnuit într-o zi
nu-i găseşte pe înceţoşaţii oameni din el
îi găseşte pe oameni copii
*
ultima strofă nu s-a născut
încă nu ştie ce-i ochiul
n-a auzit de viitor sau prezent
sau trecut…
*
ultima strofă încă nu s-a născut