privesc tot ce s-a-ntâmplat privesc urma ta plecată privesc cerul înstelat steaua ta… de altădată privesc muguri de nesomn privesc şoapta ta lumină privesc îngerii cum dorm dimineaţa lor senină privesc ochiul tău fugar plin de stele şi de îngeri privesc mugurii de plâns văd cum sângeri şi deschid larg ochii mei ca pe două braţe pline să te-adune toată-n ei …să te-aline
combinaţii incandescente ţi-au ars porţile o relaţie intensă între 1 şi 2 ce se contopesc în flacără şi braţ la braţ îşi lărgesc hora într-un soare temporar într-o stea mult prea trecătoare într-o căldură devoratoare de noapte cunună ce încununează mintea întunecând-o încântând-o cu limbile ei jucăuşe cu umbrele de care se dezbracă în jos rând după rând până nu rămân decât oasele cu măduva lor neagră tăciunii amintirii ce-a fost slăbiciunea transpirată a torţei evaporarea de scântei pe care nimeni nu le numără nici nu le prinde nici nu le mai poate a-prinde vreodată
vine gândul şi zice: ho! unde te grăbeşti în ce poveste ca peştele în susul râului ce-a secat (sau) în cerul din privirile lacului ce nu mai este stai! odihneşte-te în marginea acestei secunde să treacă timpul prin tine e-adevărat că va răscoli aranjatele tale sentimente dar măcar vei regăsi printre ele cele câteva crezute pierdute înainte de vreme pişcăcios de prea iute tu-ai prins timpul de toartă braţ la braţ ţi-atârnă la gât ca un şarpe înveninat de ciudă secundele lui pe degetul tău inelar se pierd în ne’nţeleasa găsire preţioase de aur florile lor galbene înfloresc şi dispar muşcând din tine cu ultima lor devorare – anesteziatul ospăţ îţi trece simplu prin ochi nu ţipă nu doare…
în memoria zilei ce-a trecut:
mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte
trup îmbrăcat cu alt trup atunci când ceea ce este muritor în noi va fi hrană şi înghiţitură vieţii negreşit dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca după cum 270 de zile una după alta lucrează la oasele sensibile la zgomotul muzicii a tot ceea ce urmează să se nască aşa hoinăreşte acum palatul meu ce-aşteaptă să mă-mbrace legat de cordonul ombilical al planurilor Tale acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost pe vremea când erai copil şi făceai lego învăţând să construieşti lumi să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când peste trupul nostru de hârtie decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie pomul vieţii a ajuns cherestea de-aia grădina nu mai e nici ea heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură luând cu zborul lor (când au plecat) pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate… pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină şi-ai făcut din el depozit de cherestea ce-a dat în frunze de hârtie cu rodul Cuvântului Tău printre ele şi nu ţărâna ne-adună ci lemnul unei profeţii cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni s-o spună
Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.
Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.
Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.
El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.
batem din inimă de bucurie să nu ne grăbim să fim să nu tindem să existăm mai repede ca să nu ne găsim nefiinţa degrabă să amânăm finalul ce spectacol e viaţa: încă mai bat din inimă (de bucurie) şi n-am ajuns (încă) lăsarea ‘nserării
nici naufragiul de încheiere al uitării
tactila privire o aruncam prin vălul de-ntuneric ca un orb faţă de tot ce-i nevăzut cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam să-ţi pipăi faţa Dumnezeule făr’ să mă ard dacă se poate şi fără să mă tai să nu-mi rănesc cumva atigerea-n tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape de parcă toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea însă ce pot vedea nişte degete-n noapte sau ce-ar putea atingerea s-audă ? în nevăzut ca un arcaş şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat pân’ ce-n cămări pe raft stau perele de foc ale privirii cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’ şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut cu pere-n colţul gurii si sătul setos de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când îl zăpăcesc
din clipe mari de lut se naşte viaţa oricum e prea târziu: imense au crescut şi şi-au ieşit din propriul înţeles ca apele care nu-ncap în mal şi lutul meu a fost cândva mărunt: dar nu mai e nici timpul care-i clipea privindu-l fix în ochi şi nici măruntul scutec ce-l creştea în clipe mari de lut se duce pesemne că de dor…
te-ai strecurat în lumea aceasta în care se poate ara marea cu boii în care valurile devin aripă sau altceva… prin fanta cuvântului te-ai strecurat de pleava celeilalte lumi (din lumea lor în lumea ta) * prin zâmbete ai încercat să fugi şi ai fugit de leul care răcneşte cu toată coama lui pe dinafară până în hibernarea lăuntrică a fricii doar ca să te rezemi obosit de zidul lui „acasă” ca să te rezemi într-o gură de şarpe * te-ai strecurat într-o sită ca o pâine de nisip într-o vreme din nici o altă pricină decât dorinţa de strecurare dorinţa crescândă a aluatului tău a brazdei lichide pe care-o răstoarnă boii plăcut-invizibili ai trudei * pe piatra aceasta caii tăi nu pot să alerge de aceea ai tăiat pădurea acelei lumi în care rătăceai din umbră în umbră dară dară vei găsi apele curgătoare sau chiar mai mult de-atât: izvoarele
mă simt abia venit în lume simţirea asta nu e trupul meu sunt un val într-o scoică stelară timpul curge prin vene stingher curgerea lui începe să doară * rătăcită printre gândurile mele e lumea bătută de valuri ca o barcă la mal agăţată pescuită de-un fir de speranţă soarbe cuvintele luminii din far * nu mă simt în apele mele viaţa mă trezeşte dimineaţa la fel zbaterea din corabia lui Noe înfrunzeşte în ghearele-mi de corb-porumbel
aveai nişte ştrampi cu piele de zebră şi-n ochi tot pigmentul culorii nu ştiam de-un’ să luăm înţelesul uitării nu-l căutam printre dicţionare să vedem de există iar culoarea pulsa ca o febră * te-am găsit într-o carte ascunsă pitită-ntre rânduri mă pândeai dup’un colţ de iubire am crăpat puţin uşa un strop de privire şi ţi-am făcut semn să vii înauntru * de atunci dintre semne cel mai drag ţi-e acela nu l-ai da pe un râu de cuvinte în cerc ne plimbăm bicicleta prin minte şi-nclinăm să iubim tot rotundul ne-nclinăm să iubim cu tot gândul
* tu pictezi toate culorile dăruite de mine eu înrămez totul cu dunga de zebră ne-ascundem în alb ne-ascundem în negru tuşim strănutăm de iubire avem febră * e dus firu’ acum iar ochiul culoare decolorat de trecerea vremii uitarea regăsită pe sine îşi cunoaşte adresa-n dicţionare noi nu-i căutăm înţelesul în uşi îi răsună bătăile inimii răsunetul mersul
Alternez între citit şi scris. Nu voi putea depăşi „vama” aceasta pentru că trecerea nu-i ca graniţele pe care le păşeşti dintr-o parte în alta. Ea e o „lungă trecere” cu peisaj diferit, mereu şi mereu diferit. E ca şi cum în loc să treci strada, mergi de-a lungul ei.
glisează timpul leneş ca o uşă ce nu ştiu cum mereu mi-o ia ‘nainte mă ştie previzibil şi cu minte mereu arzând şi tot mereu cenușă * înclină strada gândul ei de ducă şi mă tentează să îi cred povestea să-nclin să cred că înclinarea-i vestea ce-ar spune-o tuturora da’ n-apucă
* cu trecerea lui leneşă şi calmă a apucat-o timpul drept spre mine mă sperie şi mă-ncântă şi mă calcă de-mi netezeşte cutele străine
* glisează diapozitivul zilei schimbând puţin sau mult mereu decorul lumină mi-e privirea ce-i susţine pe un perete alb de-aripă zborul…
cafenie ultima sorbitură şi-a încetat existenţa amară am folosit-o ca pe-o cheiţă ce deschide plimbarea de seară * temător ultimul pas s-a agăţat cu forţă de iară
dacă va răspunde tăcerea la interfon îl voi şterge cumva o să-l fac să dispară
* ultimul minut se gată de-o oră să meargă la balul din timpul aleii să se-agaţe de orice secundă să se piardă în fiece horă
* ultimul aer cu ceaţă în el trăieşte neobişnuit într-o zi nu-i găseşte pe înceţoşaţii oameni din el îi găseşte pe oameni copii * ultima strofă nu s-a născut încă nu ştie ce-i ochiul n-a auzit de viitor sau prezent sau trecut… * ultima strofă încă nu s-a născut
călătorru' 