…e clar :)

…nu rămâi cu ce-ai citit, rămâi cu ce-ai înţeles!

portret-iz-are

ce subţire şi-ntinsă e linia aceasta

rămasă în urma tocirii de deget

burete de umbră pre(a)lungă

e pânza de carne cu nimb de portrete

 

semnează-ţi retuşul cu colţul privirii

sau lacrima stoarsă din imensa-ţi visare

şlefuieşte-mi forma ce încă mă doare

cu mâna ta neagră ca noaptea iubirii

 

doar tu şi cu mine să ştim ce înseamnă

mâzgălitul fermoar ce închide secretul

pentru restul privirilor eticheta de sârmă

e cuiul ochiului sprijinindu-şi „portretul”

 

ce întinsă şi lungă e linia aceasta

rămasă în urma tocitului deget…

 

Publicitate

uitare cu alţi ochi

te duc în peşterile lipsite de lumină

ale memoriei

ca pe o pradă de război

bucată cu bucată

în care nu ştiu cum pe întuneric

pe pipăite găsesc mereu ceea ce caut

cu inventarul gândului lopată

 

cu ce te duc acolo şi-n ce fel

nu pot să prind cu ochiul o poveste

parcă-s în tren şi în fereastră oşti

gonesc războie care se distrug

într-o victorioasă-nlănţuire

şi cuibăresc în min(t)e tot mereu

aripi şi ouă calde de uimire

 

uitarea ea asemenea ruginii

capitonează glasul care cheamă

cu demiurg cuvânt ce nu-i supus rostirii

făuritoarea pradă de război

cu care iar mă lupt ‘cercând victorios

ne mai contând cum ai ajuns acolo

să te adun si să te-aduc ‘napoi

 

tăcere

în memoria zilei ce-a trecut:

mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte

 

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

Adventure :)

Tocită cărarea memorie de umblet ‘şi-aşează tocirea.

constanta noapte-zi

Căzute garduri, uşi şi ziduri de jur împrejur; …căzute înainte să-mi dau eu seama, înainte să mi se aşeze pe ochi realizarea.

Eram oarecum singur între ele şi nu mi-am dat seama de realizarea camuflată în singurătate în aceste oglinzi opace: acum se vede tot ce e după, inclusiv imensitatea îmbrăţişărilor lipsă…

Unde-i lumina? Întreaga lume-i trasă peste ea. Cu bulgări de stele mă bat cu mine însumi în lupta aceasta atât de importantă a cazematelor moştenite de la nu ştiu cine, de nu ştiu unde…

Mă-nving şi-aşa şi-aşa şi mai niciodată nu mă bucură victoria nici nu mă întristează pierderea. Că, ce-am pierdut? Partea victorioasă mi-a rămas cum întotdeauna pe pământ e şi noapte şi zi.

Când ţi-am întors spatele Dumnezeule – Tu Dumnezeul memoriei părinţilor părinţilor mei – Tu mi l-ai luminat neştiind altceva ce să-i faci.

Atunci spatele meu întors şi luminat şi-a luat numele în serios şi s-a întors de unde plecase ca o pocăinţă involuntară şi inconştientă.

În cercul acesta al pereţilor lipsă de jur împrejurul lipsei pereţilor faţa mereu întoarsă către spatele mereu întors observa totul…