Arhive pe categorii: amintiri

pedalam cubic

Standard

dădeam din pedale pătrat
și rombic pedalam cu viteză
pedalam deformat…
pedalam rotund și ovalic
pedalam  liniar și înalt
pantic și curbic și jalnic
pedalam înclinat…

mâncam pământul cu apă
îl beam cu paharele roți
nehalirea împroșca în spate,
în față
aposul ei noroi nisipos

mâncam peisaje cu ochii
haleam gropile-n evitări
zâmbeam cântece personale și proprii
un chiuit de oameni zburători
zburam la mică și joasă înălțime
cu aripi verticale sub pași
din gânduri făceam trambuline
„ce faci, te lași?! nu te lași!”

și pedalam din mâini și din suflet
înconjurând pământul spiralat
de-aia viteza lui nu se rupe
ci-și vede liniștit de pedalat
pedalam prietenește, triunic
căutând metafora vieții
ce ziceți „viața e o bicicletă-n mișcare!”
am căzut cu toții de acord
ca băieții…

dar ne-am ridicat și-am mers mai departe
pedalam pedala
pedalând sens vieții

aventura ce-mi produce fiori: real life :)

Standard

Am plecat cu trenul și în Middelfart aveam vreo 7 minute la dispozitie sa schimb trenul cu un altul, conform destinației. Am coborât să cumpăr o apă, după ce m-am uitat la ce linie vine trenul cu pricina… (linia goală în momentul ăla) – și când m-am întors erau două trenuri sosite în gară, coadă-n coadă se pare, eu am căutat vagonul 22, cum scria pe biletul meu, și desigur că m-am urcat aiurea în trenul care mergea înapoi. Am văzut ce-am făcut imediat după ce s-a pus trenul în mișcare. Ce era să fac, am verificat întrebând controlorul și m-am dat jos în prima stație.

Acum sunt deja în altă gara, în Kolding, aștept un alt tren și nu știu dacă mi-e valabil biletul (bani în buzunar am, însă koroane nu euro) și sunt încântat și tremur de frică în același timp. Mai am juma` de  oră de așteptat un tren care să mă ducă la Flensburg ca de acolo să iau The Night Train pân` la Dortmund.

Trăiesc o poezie încă nescrisă!

Până la urmă n-am dormit toată noaptea în gară, așa cum mă gândeam că se va întâmpla, și acum că am ajuns la destinație nici nu știu unde aș fi dormit, că n-am văzut sală de așteptare, deși mă gândesc că asta e singura problemă, că n-am văzut-o eu, și nici n-am plătit nimic în plus la bilet, deși am mers cu trenul scris pe el doar o oră, și am schimbat 5 trenuri de la  15.00 la 06.45 când am ajuns în Dortmund (cu bine) .

NIght City Line a întârziat 3h și l-am așteptat în Flensburg cam 4h jumate, însă într-o sală mică de așteptare, din fericire cu calorifer în ea (de care mi-am lipit spatele de mai multe ori, dârdâind de frig și de oboseală).

În Dortmund sunt zero grade C, mai cald decât în Dk, iar eu încă am o droaie de vreme să ajung la aeroport – să mă interesez de bilete, să beau cafele și să scriu.

Obosiți îmi simt doar ochii și mă dor umerii de la idiotul ăla de rucsac plin de ciocolată și cercei…

amintiri: 30 decembrie 2010 🙂

img_6707

…modul în care se strâng toate

Standard

Câte soiuri de călătorii pe lume. Pe unele dintre ele le parcurgem, suntem norocoşi că ne ies în faţă şi le păşim, iar pe altele doar le privim de departe sau le visăm. Şi alea privite şi alea visate până la urmă tot călătorii sunt. Se împletesc aşa cum cărările peştelui îi sunt înot, sărind una peste alta în repeziciunea apei, în însăilarea pe care inotul lui şi curgerea ei o transformă într-o mare şi minunată pânză sub ochii privirii şi ai gândurilor noastre. O călătorie iniţiatică prin care nu doar că luăm contact cu lumea atingând-o cu paşii, degetele, ochii şi gândurile, dar o dublă călătorie dacă nu triplă sau cu mult mai mare, în care ne întreţesem cu tot ceea ce ne iese în cale. O călătorie poetică în care via se poate coace din vale până-n cules, în care tot ceea ce folosim ca să înfăptuim călătoria este extraordinar de minunat, cu mult mai minunat decât strada prăfuită pe care toamna o spulberă până dă de măduva pământului, aruncând înaintea ei nu doar anotimpul de dinainte ca pe o haină de care se dezbracă, ci şi ca de un bilet de intrare, aruncând hergelii de praf înaintea ei, torţe de tăcere. Parola de intrare în noi ne este cunoscută şi necunoscută deopotrivă, şi dacă nu avem în noi călătoria aceasta de cele mai multe ori nici nu o putem parcurge, şi totuşi o facem cu voia sau fără voia noastră, în serile de vară în care lancea ce-a ucis ziua se sterge de cârpa albastră a cerului de-o înroşeşte toată, iar ochii noştri văd şi nu văd tot ce se petrece. Călătoria aceasta poetică este nelimitată, eşte infinită ca înţelesul cuvântului pe care nu-l înţeleg.

Viaţa este numitorul comun a tuturor acestor călătorii, este nodul în care se strâng toate, este suma lor. Când ne oprim sau chiar din mers ne folosim de gând ca de un tren cu care ne întoarcem în trecutul pe care-l cunoaştem, călătorim printre amintiri spre ceea ce am fost şi am gândit şi am simţit înainte de aceste mari portrete printre care călătorim acum călătoria aceasta a memoriei. Unele dintre aceste călătorii sunt mai ceva ca nişte concedii, şi am sta acolo în fotoliu sau în şezlongul ce se leagănă sub pomul umbrelă şi am tot călătorii, până când vine cineva sau sună telefonul, sau latră câinele sau un gând al realităţii şi al călătoriei prezente ne smulge de acolo şi ne aduce înapoi. Şi asemenea înotului de peşte, rapid şi săltăreţ, ne mutăm din trecutul acela către viitorul acela, călătorind cu visul ochilor deschişi către ceea ce ne-ar plăcea să fie în viaţa noastră la fel de solid şi de concret ca razele soarelui ce separă ziua de noapte. Călătoria aceasta a visului este mai complicată şi mai nesigură aruncând ca în oala în care amesteci ingredientele, pe lângă cele cunoscute, multe altele tot cunoscute şi dorite, dar şi un pic de mister, de suspans, de emoţie, de tremur în glas, de frică de nou, ca pe nişte mirodenii care dau visului un gust atât de plăcut. Visul cu ochii închişi mereu e undeva în spatele nostru şi ne uităm la el dimineaţa aşa peste umăr, încercâd să îl tragem de sub plapumă ca să-l vedem, încercând să-l aducem afară de acolo din fantastica lume onirică şi să-l punem pe buze, în borcanele cunoscute ale cuvintelor, în cătuşele înţelesurilor care ne slujesc fără să fie conşitente de slujirea lor sau fără ca noi să fim conştienţi de conştienţa lor.

Şi câte şi mai câte alte călătorii mai sunt pe lume în marea călătorie a scrisului în care am pornit. Călătoria oglinzii în care ne aventurăm cu privirea, călătoria cititului în care ne aventurăm privirea sau cu vârfurile degetelor, călătoria urechii în care ne aventurăm muzica şi şoaptele, călătoria iubirii în care ne aventurăm cu inima şi regretăm că nu ne-am luat şi capul, sau în care aventura cerebrală regretă oarecum şi plânge de dorul inimii care-i şoptea că din toate aceste călătorii nu lipseşte niciuna, ci toate sunt la locul lor mai mult sau mai puţin, toate sunt legate între ele în ceea ce nu vom putea eticheta niciodată corect, chiar de am sparge toate borcanele şi am lipi toate etichetele, nemaiputân fi în stare să vedem ce-i cu etichetă, de multe ce sunt. Căci cum ar putea un singur cuvânt să cuprindă toate aceste drumuri, toţi aceşti paşi, toate aceste destinaţii, toţi bocancii şi toate cizmele, toate valizele şi toate cutiuţile din valize, în care un singur inel, sau o pereche de cercei, sau o bucăţică de hârtie învechită de vreme abia dacă cuprinde o frântură dintr-o altă călătorie nespus de aventuroasă, cu nespus de multe detalii şi necunoscute dintre un bărbat şi iubita lui, dintre un copil şi tatăl său, dintre un elev cu un potenţial extraordinar şi profesorul lui superficial şi miop, preocupat de ratele lui la bancă sau o altă mulţime de grijuri îndesate şi ele acolo în călătoria lui etichetată prost. Cum ar putea face toate astea un singur cuvânt când o mulţime de cuvinte reuşesc aşa de stângaci în încercarea lor, stânga şi dreapta modificându-se treptat în funcţie de faţă sau spate, în funcţie stânga sau dreapta.

Soiurile de călătorii sunt de fapt faţetele călătoriei. Geometria a numit-o segment de dreaptă, ia muzica a numit-o cântec, metafizica a numit-o religie, iar fizica a numit-o moarte sau viaţa (nu cred că s-a decis încă). Copilăria şi adolescenţa au numit-o şcoală, iar mama şi tata i-au zis Ionuţ sau Evelin, sau Tao Chao sau Ghiuri, sau nesfârşitul şir din călătoria aceasta a numelor. Tu cum îi zici aşa-i zici, şi aşa va rămâne. Cuiele şi ciocanul i-au zis tâmplărie iar pensula şi culoarea i-au zis şi încă îi zic pictură, şi tot altfel şi altfel îi zicea ciocanul şi dalta, mâna şi fierăstrăul, pomul şi securea, şurubul şi cheia, cheia şi broasca, broasca şi lacul, lacul şi peştele, peştele şi undiţa, undiţa şi magazinul, magazinul şi banii, banii şi valoarea lor, valoarea şi credinţa, credinţa şi relaţiile, relaţiile şi Papa de la Roma, statul şi statul, graniţele şi libertăţiile, paşaportul şi dicţionarul… nu, nu avem voie, nu pot să pun punct, n-am cum, pentru că punctul poartă pe nedrept numele de sfârşit, iar aici în miezul cojii nimic nu se sfârşeşte niciodată, pentru că şi niciodată e etichetat cu eroare, iar despre eroare nici să nu mai vorbim.

Ce se aştepta Columb să descopere n-a prea corespuns cu descoperirea însăşi, însă asta nu o face mai puţin o descoperire valoroasă, extrem de valoroasă pentru nişte oameni care nu erau conştienţi de felul în care arată capătul lumii, unde se sfârşeşte apa şi în ce fel. Călătoria aceasta, expediţia de genul acesta are de cele mai multe ori rezultate diverse, diferite şi uimitoare, şi nu contează prea mult dacă se potrivesc sau nu cu aştepătările, ba chiar este de aşteptat să nu se potrivesacă. Oare înscrierea la facultate nu este o excursie de genul acesta în care intuieşti finalul dar totuşi nu-l poţi cunoaşte de dinainte. Oare căsătoria nu e şi ea o astfel de călătorie în care descoperi mereu şi mereu ţărmul cel nou al celuilalt, în care ancorezi corăbiile sufletului tău cu toată încărcătura pe care ai adus-o cu tine şi întreg echipajul care te-a ajutat şi te ajută să ajungi acolo. Oare nu are fiecare din noi parte de astfel de expediţii, desigur cu variaţiuni pe temă, şi ar fi chiar culmea ca ele să se asemene prea mult, caz în care am ajunge cu toţii în acelaşi loc, iar cert este că şi dacă ne ducem în acelaşi loc având aceeaşi destinaţie, fiecare ajunge într-un loc unic, unic pentru el sau ea, unic în felul propriu şi personal.

Alteori călătorim cu treabă, numind aceste drumuri călătorii de afaceri, ca să dialogăm, ca să negociem, ca să stabilim termenii, termenele, regulile jocului, condiţiile, beneficiile, câştgurile sau orice altceva ce face obiectul şi motivul călătoriei noastre. Dacă se suprapun acestei călătorii cu altele, după cum îmi aduc aminte că flirtau însoţitorii de bord în timpul zborului, deci în timpul serviciului, cu atât mai bine, având parte de un 2 în 1, sau de un 3 în 1. Nu puteai să nu zâmbeşti când îi vedeai cum îşi zâmbesc, cum îşi aruncă priviri pline de drag şi de dorinţă, cum trec unul pe lângă altul pe holul strâmt al avionului. Nu aveai cum să nu adaugi neştiuta poveste din spatele ajungerii la destinaţie, gândindu-te pe unde vor cina în seara aceea, jucîndu-se cu paharele înalte de vin sau unul cu degetele celuilalt. Călătoria mea de afaceri, cu reuşită sau nu, se intersecta cu călătoria lor forţată de servicul pe care şi l-au ales cunoscând doar în parte ceea ce le oferă şi ceea ce se pregăteşte să le ofere cu fiecare zi de muncă, cu fiecare nouă dimineaţă, cu fiecare zbor, fie el al marii păsări de fier, fie acela al sufletului şi al dorului unul către altul.

Dar alteori singura afacere pe care ne-am planificat-o este cheltuirea cât mai pe gustul nostru a banilor pe care i-am adunat cu greu de-a lungul anilor, făcând şi din călătoria aceasta una cu scop precis, ca şi în cazul celei despre care vorbeam mai sus, scopul fiind desigur diferit, însă cunoscut. Şi când se schimbă scopul se schimbă forma şi felul şi eticheta călătoriei, fie că e una de nevoie, să-mi ridic un pachet venit la poştă, călătorie fără de care poate nu m-aş fi întâlnit la momentul x şi în toana y cu domnul sau doamna, cu vecinul sau vecina şi nu aş fi spus, nu aş fi zâmbit, nu aş fi întâlnit în felul acesta interseţia aceea în care paşii gândirii mele, sau a părerii mele au apucat pe alt drum cu altă direcţie. Dar treaba fiind scopul călătoriei mele, scurtă sau lungă, n-am putut decât să ma aflu în treabă şi să o parcurg cu tot ceea ce a presupus ea, cu tot ceea ce a tras după ea, cu tot ceea ce a deschis şi deschide înaintea ei. Alteori treaba e un fel de curtoazie, că mă duc sau te duci să vitezi un prieten, o rudă, o parte din neam care se află în spital şi se bucură de vizită mai ceva ca de medicamente, astfel încât bucuria celui vizitat ajunge să fie bucuria mea, fără să fie o bucurie sau o plăcere egoistă care se mă aibă în vedere doar pe mine şi câştigul meu. Scopul diferă mereu, dar el niciodată nu este singular ci mai degrabă multiplu, şi atunci când zicem că un drum are un singur scop, eu zic că nu vedem că se poate circula pe el în ambele sensuri, chiar dacă într-un capăt cineva a pus semnul de acces interzis iar în celălalt capăt semnul de sens unic. În ciuda acestor semne pe strada respecivă se poate merge şi înainte şi înapoi, ceea ce înseamnă că multiplul acesta de sens este superior regulilor sau interdicţilor, sau părerilor sau credinţelor că atunci când mergem la New York mergem doar la New York..

Scopul nu este doar să ajungem, nu, nu, nicidecum, ci mai degrabă să ne bucurăm de călătorie evitând să avem în cap doar finalul, doar momentul ajungerii. Pentru că e ştiut faptul că cu cât ajungem mai repede cu atât se gată mai repede ceea ce trebuie să reprezinte un scop în sine şi un mijloc deopotrivă. Dar cum să zici că doi-ul e doi şi în acelaşi timp e şi patru? Ei iată că nu toate matematicile sunt la fel după cum atunci când il socotim şi numărăm pe Dumnezeu care a făcut lumea asta în care călătorim, şi care călătoreşte şi ea în noi, unu şi cu unu şi cu unu fac Unu, nicidecum trei. Şi dacă mergem la munte nu e totuna cu mersul la mare, destinaţia făcând călătoria atât de diferită, atât de dia-metral opusă în aşteptări cărând după ea slipi şi nu bocanci, sau dinpotrivă pelerină de ploaie şi nu slipi.

Ce să mai zicem despre experianţa diferită pe care orice călătorie o poartă cu sine în funcţie de mersul pe jos sau mersul pe bicicletă, de tam-tamul trenului sau aerul condiţionat al maşinii, sau a oricărui alt mijloc de transport pe care l-am putea folosi ca pe o slugă credincioasă, ca pe un asin pentru cărat poverile, ca pe un prieten tăcut şi supus care să ne ţină companie. Nu faci bătăruri în talpă dacă te dai cu trenu’, prin urmare experienţa şi durerea e alta, pentru că trebuie să plăteşti bilet, pe când dacă mergi pe jos nu trebuie să plăteşti bilet ci trebuie să plăteşti preţul bătăturilor în talpă. E şi ăsta un preţ cu siguranţă, adică un preţ al lui Aladin cu care zburăm din loc în loc, când mai confortabil când mai invers, ba cu ameţeli de înălţime sau urechi înfundate, când cu gleze umflate… şi ce? Chiar aşa, şi ce? Mai contează exact în ce constă diferenţa, de vreme ce de mers tot mergem, de ajuns tot ajungem, de folosit ceva tot folosim, dacă nu pentru a trăi ca în cazul oxigenului, atunci pentru a trăi frunzele, ca în cazul dioxidului de carbon.

Şi cine zice că nodurile se opresc aici…?

words

eu când vreau să fluier, fluier

Standard
fredonam o amintire când ai venit
uzată şi cam falsă pe-alocuri
timp de un ceas tocit-ruginit
şi-am început să fluier… din tocuri
 
eu fluier mai bine decât ştiu să cânt
falsez mai puţin în fuga aceasta
şi tocmai atunci când tu ai venit
fluieram printre linii… cu pasta
 
încă mai picură – pic după pic –
ca un robinet defect de uzură
în inimă timpul de nestăvilit
fredonata amintire că tu ai venit
ca o-nfloritură de gură
 
şi n-am mai putut să fluier (de) atunci
(cum) nu pot să le fac pe toate deodată
mai bine îmi las să îmi crească pe stânci
veniri fluierate de-a gata…
amintiri înflorite şi-adânci
 

„…în naufragiul acesta al singurătăţii aglomerate”, 26 februarie 2011, Danemarca

Standard

februarie 2011februarie 2011 (1)

Am promis A.Damei că o să caut caietul să văd în ce context am pus pe hârtie „printre balamalele zborului.” Am descoperit că eram în Danemarca, în Aarhus mai exact, într-o cafenea Baresso, iar scrierea de dinainte, precum şi cea de după nu prea are nimic a face cu îngerii de niciun fel, fie ei ai istoriei, de vreo nuanţă colorată sau alta, îngeri răi sau buni…pană de înger, sau în pană de înger.  Era în februarie 2011, după cum am scris mai sus, după cum am găsit scris în caiet…

Îmi plăcea să merg acolo în zilele în care eram liber, sâmbăta sau duminica. Stăteam ore întregi cu faţa spre stradă, urmărind oraşul, oamenii, forfota, cu ochii în vreo carte, sorbind la răstimpuri din cafeaua care se răcea între timp, cu pixul înfipt în caiet. Printre calcule în lupta cu viitorul, printre scrierile cu tentă de jurnal filosofico-(meta)fizic (am constatat tentinţa asta atunci când scriu în proză) deviam către poezie, nu doar că mă lăsam purtat, dar încercam să vâslesc spre apele ce au neapărat pe ele, în ele şi „pluta” şi ” oceanul fanteziei”, vorba lui Nichita.

Cafeaua era bună… în cană mare, iar apă lângă ea era la discreţie, gratis… 🙂

baresso

memorie zgâriată

Standard
rănile noi nu-s ale mele:
ele domnesc peste rănile vechi:
în ele mă pierd şi m-ascund cum
pătrunde focu-n surcele sau
cum se strecoară apa în prund
 
le ung oamenii cu multe cuvintele trag
coaja de pe sângele viu
le oblojesc în uitări sau le-ngheaţă în minte
numai (ca) să le curme glasul cumva
să le-nchidă gura de tot ca
pe-o extracţie de măsea
pe-o durere de dinte
 
între cele vechi şi cele noi ca între două milenii
sau ca între bătăile inimii
la porţile vieţii stau rănile suprapuse
una peste alta, una lângă alta  contopindu-se
asemenea arhivelor securităţii
aidoma dovezilor incontestabile
 

uitarea ca o noapte

Standard
stafiile-nserării se leagănă în hinte
şi trag de pleată pomii ca nişte supărate
prin nevăzuta ceartă doar frunzele uitării
dansează un dans haotic
aleargă disperate
 
cu mâinile lor ferme mă-mping
ca pe-o privire
sub pleoapa de crepuscul deschisă peste noapte
şi prin pupila neagră ce freamătă de şoapte
duc vestea mai departe
legat mă dau de ştire
 

adresa unui cuvânt

Standard
aveai nişte ştrampi cu piele de zebră
şi-n ochi tot pigmentul culorii
nu ştiam de-un’ să luăm înţelesul uitării
nu-l căutam printre dicţionare să vedem de există
iar culoarea pulsa ca o febră
*
te-am găsit într-o carte ascunsă pitită-ntre rânduri
mă pândeai dup’un colţ de iubire
am crăpat puţin uşa un strop de privire
şi ţi-am făcut semn să vii înauntru
*
de atunci dintre semne cel mai drag ţi-e acela
nu l-ai da pe un râu de cuvinte
în cerc ne plimbăm bicicleta prin minte
şi-nclinăm să iubim tot rotundul
ne-nclinăm să iubim cu tot gândul
*
tu pictezi toate culorile dăruite de mine
eu înrămez totul cu dunga de zebră
ne-ascundem în alb
ne-ascundem în negru
tuşim strănutăm de iubire
avem febră
*
e dus firu’ acum
iar ochiul culoare decolorat de trecerea vremii
uitarea regăsită pe sine
îşi cunoaşte adresa-n dicţionare
noi nu-i căutăm înţelesul
în uşi îi răsună bătăile inimii
răsunetul mersul

alt paradox: tânjirea

Standard

Tânjesc/ tânjim după tânjirile de altădată; cele de care vroiam să scăpăm la vremea după care tânjim acum.

Ce (alt) paradox mai e şi ăsta!? Parcă ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine viaţa. Cuvântu’ care-mi place cel mai mult cum o descrie. Însă nu poate fi doar un singur cuvânt, şi cu siguranţă şi paradoxul e paradoxal, nefiind niciodată în stare să desfacem toate cutiile în care e împachetat.

Facem poze câteodată, să „capturăm” fugarul prezent, poze la care rar ne uităm şi atunci când o facem, o facem fie că ne-a rugat cineva, fie că tânjim după posibilitatea de a scăpa de „acum” – acest acum după care o să tânjim altădată.

pe locu’ 6… pe locu’ 16

Standard

N-am mai scris aici de mult altceva în afară de încercările mele poetice… Azi am fost curios să văd care din cele postate de mine aici au avut cea mai mare trecere în ultimii 3 ani şi mai bine de când tot  fac pe „blogologul” 🙂

Desigur „Home Page” e în cap de listă (cu ceva mii de accesări), însă poezia în sine (şi eu aşa zic, că blogul ăsta e casa poeziei mele) e abia pe locul 6 („Partituri” – 897 accesări), iar următoarea pe locul 16 („Praştia” – 505 accesări),  lista mergând mai departe…

Desigur că atunci cînd oamenii au căutat partituri şi praştii nu s-au gândit că dau de poezie, totuşi mi s-a părut întreresant locul pe care poeziile astea îl ocupă în topul postărilor mele (nici măcar nu sunt cele mai bune poezii scrise de mine, cu siguranţă ocupă poziţia asta nu din pricina calităţilor lor artistice). Alte scrieri în proză (scurtă) au avut mai multă trecere. De fapt nu ar trebui să mă mir, pentru că mereu se întâmplă  aşa. Oricum…

Întrebările despre dragoste au prioritate! … dupa cum se poate vedea: 🙂

Title
Views
Home page More stats 32,258
Poţi face pe cineva să te iubească? More stats 3,522
sintagme cu care suntem obisnuiti More stats 1,823
About..?? More stats 1,364
să mai şi radem – perlele unor profi More stats 1,171
Partituri More stats 897
poZZ(n)e More stats 832
lipsa subiectului de conversaţie este un subiect în sine More stats 715
L şi U More stats 705
antidot contra plictiselii More stats 565
între verighetă şi cătuşă sau între ciocan şi nicovală(?) More stats 548
virtutea tăcerii More stats 526
T şi V More stats 519
de ce poezie pe blogul meu? More stats 514
Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său. Salvatore Quasimodo More stats 509
praştia More stats 505
M şi V More stats 500
bileţel de dragoste More stats 443
 

Citește restul acestei intrări

Ce poveste-i asta ?

Standard
mă agăț (câteodată) de(o) idee ca peștele
ce mușcă cârligul sau nu cârligul – musculița ce-l ascunde
a înghițit gălușca și (și)a luat ce a dorit
însă la fel și partea cealaltă

pentru că pe luciul apei pluta ia apă aprinde farul stârnește unde și bucurie
atrage atenția oprește așteptarea și încordarea nerăbdătoare
mă prinde ideea în cârligul ei iar eu am impresia c-am agățat-o
îs bucuros că am prins-o în „cârligul” meu c-am „pescuit-o”

ce-i asta povestea peștelui ce-a ieșit să pescuiască ?
a prinzătorului prins a găsitului găsitor
a capturatei capturi și a ideii prinsă-n idee ?

… că ce-s (eu) decât o amintire a viitorului
el o idee a timpului o amintire a veșniciei…

amintire

Standard

nu-mi vine să cred:  caietului deschis îi creşte o pagină nouă

cu fructe cu tot gata coaptă

închid ochii şi suspin adânc: până-n cotor

până-n ideea creşterii

până dincolo de timp

(până) dincolo de-amintire

moştenire

Standard

bunicul meu n-a fost poet, sau poate nu ştiu eu…

mi-e dor de el, de mâna aspră-n care prea târziu m-a adunat

a scris o carte-ntreagă de război, cu poezii pe care le-a închis adânc în piept, şi-acuma eu le scot şi le culeg, cu teamă, din noroi, fricos să nu le spăl odat’ cu el, să nu le pierd

e tot ce mi-a rămas de la bunicul meu, ce nu ştiu de a fost sau nu poet

fărămiţată poezia lui, de-un glonte ce a rupt tot ce-a atins, crescut-a şi în florile de pe mormânt şi în parfumul lor, ce dus de vânt se-adună tot, în suflet şi în gând…

e tot ce-am moştenit de la bunicul meu, ce nu ştiu de a fost sau nu poet…

All I wanna say, they dont really care about us

Standard

Se află o voce nouă în corul  de îngeri, spunea un oficial american cu ocazia aflării veştii despre trecerea în nefiinţă a superstarului american Michael Jackson. Se pare că în timpul unor repetiţii pentru noul turneu în Europa, muzicianul a suferit un atac de cord care i-a provocat moartea. Automat, canalele de ştiri din întreaga lume au început să transmită stirea morţii celebrului artist. În România, stirea a ajuns spre dimineaţă, iar fanii lui Michael au început să se adune în faţa Ambasadei americane din Bucureşti pentru a-şi exprima durerea pentru dispariţia idolului lor. Câteva ore mai târziu, fiecare colţişor al planetei dotat audio şi video afla ştirea morţii, iar pe canalele de ştiri circulau interviuri şi colaje despre viaţa şi activitatea marelui artist. Timp de mai bine de 15 ani, Michael Jackson a intrat în viaţa oamenilor, şi spera el, şi în inimile lor, prin muzica sa. Caracterizat ca un artist extraordinar de talentat, perfecţionist, narcisist, pedofil, excentric etc., cu bune sau rele, este cert că acest om a influenţat prin muzica şi versurile sale o planetă întreagă. S-a spus în aceste zile că l-a întrecut pe Elvis, deşi personal cred că sunt la egalitate şi în bune şi în rele. Totuşi, în acest micuţ articol, nu vreau să scot în evidenţă decât două lucruri. Primul este că fanii, criticii de  muzică, autorul, au înţeles că în muzica sa este vorba despre  dragoste şi pace. Muzica sa transmite un mesaj despre dragoste şi pace între oameni. Michael cânta despre realitate şi despre faptul că această realitate murdară poate fi schimbată de oameni prin dragoste şi pace. Lor nu le pasă de noi, spune un vers pe care-l regăsiţi în titlul articolului, iar prin acest lor ( they ) o să înţelegeţi la cine se referă artistul reascultând melodia. Dar puterea dragostei e mai mare.

            Al doilea lucru despre care vreau să vorbesc este că mass-media l-a văzut şi denumit pe Michael ca pe un idol al fanilor. Un idol adorat, proclamat, iubit, care satisfăcea nevoi muzicale şi totodată nevoi sufleteşti. Generaţiile anilor 90 au simţit mai mult decât altele că muzica lui Michael a atins ceva în sufletul lor şi de aceea au fost mai apropiate de muzica artistului. Anul 2010 era programat pentru revenirea lui Michael sub deviza Asta este . Dar Dumnezeu a hotărât ca la 50 de ani artistul să iasă de pe scenă. Poate că are un loc în corul îngerilor, poate că a slujit în planul lui Dumnezeu, poate că oamenii au devenit mai buni. Dar la final, Asta este, şi cum spune Solomon, totul e deşertăciune, iar idolul muzicii pop a trecut dincolo. Oamenii sunt creaţiile minunate ale lui Dumnezeu şi fiecare excelează într-un domeniu. Unii se acoperă de glorie, alţii de tăcere şi fiecare va fi judecat pentru binele sau răul pe care l-a făcut cât a trăit pe pământ. Mesajul lui Hristos este despre dragoste, pace, şi mai ales despre o viaţă nouă. Scriptura ne spune că realitatea asta murdară va arde într-o zi, va fi un pământ nou şi un cer nou unde dragostea şi pacea vor fi veşnice. Nouă nu ne rămâne decât să aprindem în noi prin Hristos lumina dragostei şi a păcii înlăturând întunericul de care e cuprinsă realitatea în care trăim. Lucrările oamenilor sunt supuse pierzării, dar lucrările lui Dumnezeu sunt supuse veşniciei. Ascultaţi muzica lui Michael, fiţi pătrunşi de versuri sau ritmuri, dar nu uitaţi că a fost un om care a făcut bine şi rău şi care a trecut lăsând un gol în muzică şi în inimi. Hristos nu trece niciodată, el umple golul sufletului omenesc, dă dragoste şi pace veşnică, pentru că Lui îi pasă şi îţi dăruieşte fără nici o plată ceea ce nici un om bogat sau puternic, nici un idol de piatră sau de carne, prin nici un mijloc omenesc, pământesc sau magic, nu-ţi poate da: mântuirea sufletului tău. Nu lăsa ca la finalul tău să se zică asta este sau asta a fost, ci asta va fi. La revedere Michael, bun venit veşnicie!

 Cristian Maroneac

„Amintirea e creaţie continuă”- O.W.

Standard

„Amintirea e o seră a fericirilor trecute.” – Lucian Blaga

„Amintirea e creaţie continuă.” –  Oscar Wilde

„Amintirea nu-i partea erodată a prezentului, ci avanpostul lui.”Costel Zăgan

„Deşi ne întoarcem deseori în trecut, se întâmplă ca unele „uşi” să se deschidă doar când avem cheia potrivită la noi. Astăzi cred că am avut cheia adecvată acestei amintiri închisă cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Această amintire trage după sine o alta, căci unele dintre aceste „uşi” în spatele cărora sunt ascunse dureri şi suferinţe netămăduite la timp, sunt toate părţi ale aceleiaşi „camere”. Rita Drumeş în Staccato – Frânturi de viaţă

A trecut şi Paştele ăsta… tot ce trece însă, trăieşte în noi în acel cuib al gândurilor noastre pe care-l numim amintire. Păşim acele trepte înapoi zâmbind sau strângând din buze cu regret. Suntem tot ceea ce ne mai putem aduce aminte că am fost, tot ceea ce mai putem aduna din noi în amintire. Evident, suntem şi ceea ce nu ne mai putem aminti, şi e bine că nu ne este dat să purtăm povara tuturor clipelor ce s-au scurs, e bine că ne-a fost dată puterea de a selecta ceea ce vrem să „păstrăm” şi puterea de a şterge ceea ce vrem să uităm (rău de cei ce nu pot să uite ceea ce îşi doresc să nu-şi mai amintească ).

Fără efortul voluntar al stocării, se pierd în uitare vorbe pe care ar trebui să le ţinem minte, întâmplări ce ar trebui să ne invadeze în permanenţă prezentul tocmai pentru a fi în stare să îl modelăm altfel, ca nişte meşteşugari pricepuţi care în loc să înfrunte tinereşte lumina (oribitoare câteodată), lumina zilei de astăzi, îşi împletesc viaţa la umbră, în umbra amintirilor semnificative.

Sărbătoarea este o amintire prin care cineva sau ceva continuă să trăiască în noi.  Îl căutăm în biblioteca trecutului şi îl scoatem la suprafaţă. Câteodată sărbătoarea ţine doar o zi, iar la finalul ei îngropăm din nou amintirea în uitare, ca pe o poză înapoi în album, ca pe o carte înapoi pe raft.

E important să ne aducem aminte. E important să de aducem aminte importanţa amintirii.

De Paşte, femeile acelea care s-au dus la mormântul lui Isus cu miresme, fără să fie intenţia lor voită, au schimbat uitarea cu amintirea, după îndemnul primit de la mesagerul învierii, de la înger:

„Pentruce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v’a spus pe cînd era încă în Galilea,  cînd zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mînile păcătoşilor, să fie răstignit, şi a treia zi să învieze.” Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus.” Luk 24:6 – 8

Sunt şi altele pe care trebuie să ni le aducem aminte, nu doar cuvintele lui Isus. Pavel îl sfătuieşte pe Timotei, (tocmai pentru importanţa celor ce trebuia să-i rămână vii în amintire) să-şi ADUCĂ AMINTE !

Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos, din sămînţa lui David, înviat din morţi, după Evanghelia mea, pentru care sufăr pînă acolo că sînt legat ca un făcător de rele. Dar Cuvîntul lui Dumnezeu nu este legat.” 2Timotei 2:8-9

„De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mînilor mele.” 2Timotei 1:6

Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”  – ne zice tuturor înţeleptul Solomon, în Ecclesiast 12:1

NU UITA!  e cealaltă faţă a lui ADU-ŢI aMINTE !