Arhive pe etichete: ruben bucoiu

Eugen Evu: Cronichetă :)

Standard

Simpleroze la un poet de poet: Ruben Bucoiu

Poetul hunedorean Ruben Bucoiu, care ne-a convins că ESTE încă de la debutul editorial cu |În coaja semnului de întrebare, ed. |Cetate |Deva, 2013, reconfirmă în primul rând valoarea introspectivă, cu nerv filo-ludic, ironismul cu puseuri brusc grave, livresc dar și spontan, în noua-i carte: Ochiul în plus, editura Karina, 2015.

SONY DSC

Foto: Remus Suciu

Arta asociativă a unei limbi românești infraseismice, aluzivul frecvent la hermetismul disimulat în rostiri ars-poetice, aforistice, de facto travaliul subtil eseistic, al autodefinirii în campusul paradoxist, îi asigură discursul atractiv, fără falseturi:

Dacă a avut loc un eșec, înseamnă că eșecul acela a avut succes! ( pag. 18). Ochiul în plus…este cel al epifizei și al reptilianului |( cerebel|) din subconștient…Ludic, el polemizează cu generațiile suspendate, după grila Ulici, via dadaiști și Marin Sorescu.

Zborul cu ochii-ntr- parte, în jos, izbindu-mă de nevăzuta direcție (trecînd cu aripa printr-o frică greoaie…( pag.19).

Ochiul în plus face aluzie la ochiul compus al libelulei Libellis Dragon, poate al insectei Călugărița, poate la cel al Timpului interior.

Uneori profesorul de engleză, descrucișează post- arghezian-agîrbicesc- rebusistic apelează la procedee strict grafice de artificiu, parodiind prin transcrierea fără vocale, via Vakulovski, sau Olga Ștefan

“..eu îi prind cât pot de rpd vorbele,, |Obsesia cuvântului pursânge, resoarbe repetat semnificantul, spre a-l reîntrupa în virtualitatea imponderabilă :

”..fular de cuvinte adun că mi-e frică, de greul tăcerilor, de frigu-i nebun, ..le mână ca pe oi la-ngrășare..”|( pag. 30).

Modernitatea explozivă a poeticii generațiilor mai vechi, așa cum o observăm cel mai elocvent în splendida Listă a dlui Nicolae Manolescu, reculează cumva în paradigmele anilor Rimbaud, a.e.baconski, Foarță, E. Brumaru, via Cărtărescu ș.c.l., fără complexe, parafrazice, explicit tăioase. Poetul este din tagma tranzitivă a fricilor lui Konrad și Popper, Homer, Esop sau Borges, Aura Christi, Ladisalu Daradici, Raisa Boiangiu, Borbely, Komartin, Ianus… prin conexiunile colaterale, aidoma celor neuronice…Arta defulează retro, spre știință, rațional, cum ar spune Radu Ciobanu, sau- altfel,- Ghe Grigurcu…Arta ca ghilotină a sinelui |( v. Paulina Popa). Poetul…umblă și acum cu detectorul de metale peste tot, umblă obosit de umblet, v. Valeriu Bârgău|), ca un nas de câine dresat cu marele magnetofon…să detecteze niște mine în niște tine (poetul, pagina 59).

Întregul volum este ingenios, deoarece „ poveștile se povestesc singure, cu guri luate-mprumut, te miri de unde(pag.79). Practician la o catedră de cartier, poetul scrie grafitti, deloc vetust, ci clar revoltat existențialist, într-o lume ce se autodistruge, autodistrage, auto neantizează în tronuri electronice, recte portaluri…||Ținta este zoon politikon, fie și cu ighemonikon…

Ciudat de vechi, cu tinerele mele mâini adun|, cuvinte și le așez ciudat, de vechi…( v. Volumul anterior). Din areal, are afinități, dar nu le reseamănă, cu Ioan Barb, Constantin Stancu, Ligia Seman, de confesiuni neo-protestante, no problem…

Aproapele de aproape în aripa Bethlen a literaturii hunedorene, Ruben Bucoiu e departe, și bine face, de Bacovia, Labiș, I.P. Bradiceni, Gelu Birău, Adrian Frățilă, și cei undeva numiți „mâna stângă a întunericului”…Întregul exotism al acestui poet imprevizibil este unul tragic, ca textile de la Săpânța, sau unele cărți din biblioteca de zgomote a lui Ion Scorobete, fără a avea …măreția frigului (. V. Niki Hristea Stănescu, Gabriela Melinescu). Ruben Bucoiu își trăiește cathartic, de fapt, poezia, fără a risca ratarea, ca operă.

Unicu-mi sfat ar fi să își editeze cărțile la o editură serioasă și să aspire spre statutul de profesionist al Uniunii Scriitorilor din România.

Eugen Evu

…o plăcută surpriză (cu care mi-am început ziua) din partea scriitorului Eugen Evu. Îi mulțumesc!

Publicitate

Prin ochiul digital, Info Hd – 11 martie 2016

Standard

„Încurajarea este oxigenul sufletului.”- G. M. Adams

Standard

În contextul recent al prezentării volumului de poezii „Ochiul în plus”  în fața și pentru hunedorenii interesați – cărora le mulțumesc pentru participare -, (că așa-zisa lansare de la Deva n-a fost de fapt o lansare de carte, a fost mai mult o prezentare de concurs) vreau să îi mulțumesc public și lui Alin Cristea pentru promovarea pe care a făcut-o cărții, imediat după apariția ei (octombrie 2015), prin postarea pe blogul România Evanghelică a 10 din poemele pe care le cuprinde. 

Promovând parte din poezia mea (în special cea cu tematică religioasă), Alin Cristea m-a încurajat de-a lungul anilor să continui să caut în cuvinte poezia încă nescrisă (de mine). In rest, cititorul decide mereu cât de mult (sau puțin) timp și interes merită textul scris.
Mulțumesc! 🙂

P1110982

„Ochiul în plus” – o mică explorare a titlului

Standard

Inițial mi-a trecut prin minte (oare cum de-a fost posibil?) 🙂 ideea de a-mi intitula cartea “Al treilea ochi”, dar prea avea conotații esoterice, prea făcea referire directă la ochiul din frunte, așa că am tăiat-o repede de pe listă. “Plus-ul” îmi pare, de departe, o alegere mult mai bună decât numeralul ordinal, care alinia oarecum lucrurile, îngrădindu-le în interpretarea lor clasică, a celor doi ochi pe care îi avem și un altul, un al treilea – cel al minții, cel al perspectivei personale, al înțelepciunii, ochiul ne-fizic.

Desigur că într-un anumit sens tocmai despre ochiul acesta al meu e vorba, despre perspectiva mea asupra lumii, vieții, despre relația mea cu puterile pozitive și negative ale cuvântului, a interdependențelor dintre ele, a sensurilor, simbolurilor și posibilelor lor interpretări, etc.

Scrisul este cu siguranță un mod de a vedea și de a ajuta și pe alții să vadă (așa)…deci într-un anumit fel, scrisul care ajunge să fie împărtășit este o împrumutare de ochi de la scriitor spre cititor. Și tocmai ăsta este scopul oricărui text publicat, de a ajunge sub ochiul altcuiva, de a fi citit și de altcineva. A. S. Exupery spunea că “secretul e să vezi – scrisul este o consecință.” Dar chiar dacă ochiul vede, are capacitatea să vadă, el are nevoie de lumină, măcar de o anumită lumină, deci de contextul propice văzului, pe care îl poate oferi o carte.

“Ochiul în plus” adaugă, – în varianta aceasta – nespunând totuși ce anume adaugă, nu zice specific în plus la ce, chiar dacă primul gând fuge, desigur, la cei doi ochi care se pare că nu ne sunt suficienți pentru a vedea cât mai mult, cât mai departe, cât mai variat, cât mai larg, pe noi înșine și tot tot ceea ce ne înconjoară. Există o vastă lume care rămâne mereu explorată prea puțin, sau neexplorată, dincolo de lumea fizică pe care o putem vedea cu ochii fizici. Titlul nu spune nici ce fel de ochi e, ci pur și simplu afirmă că există, ca adăugare (ăsta e rostul plusului) și ca variantă de expresie a inutilului, ca manifestare (uneori stânjenitoare) a existenței, prezenței, descoperirii unei utilități al cărei rost ne scapă, trece dincolo de văzul nostru, de capacitatea noastră de a înțelege.

După cum spunem uneori “…sunt în plus” sau “mă simt în plus” ca expresii ale unei aparente nepotriviri, tot așa și poezia are (pentru mulți) conotația inutilului imediat, scopul ei practic fiind greu, spre imposibil, de găsit. Ea rămânând totuși un “plus” al lumii, o componentă permanentă și universală pe care nu o putem scoate nicidecum din ecuația umanului. Omul a scris și va continua să scrie poezie – oricare ar fi forma pe care aceasta și-o găsește în mintea, sufletul și scrisul și cititul omului.

Conotația directă a “ochiului în plus” este perspectiva poetică a văzului ca mod de cunoaștere și interpretare a lumii. Ochiul poetic poate, dar nu trebuie neapărat, să se folosească de ochii fizici, nefiind confundat cu ei și nici dependent de ei. Ochiul acesta în plus (privit la rândul lui sub oricare dintre conotațiile lui, pozitivă sau negativă) nu-și găsește locul în ordinea aparent firească a lucrurilor- motiv pentru care freamătă și caută mereu o altă ordine a firii propice lui.

Lumina poetică e lumina din privirea acestui ochi, care asemenea inimii nu are nimic a face cu inima din piept, ci este un alt soi de inimă care reprezintă în cele din urmă centrul vieții. Tot așa, ochiul acesta este centrul văzului, care adaugă cu plusul lui, perspective noi sau diferite la cele vechi deja existente, pe care sau le schimbă cu totul, sau le completează, explorându-le fisurile și propria incapacitate de a cuprinde întregul (mereu mai mare, mereu în expansiune).

Lipsa plusului (+) ca simbol matematic reprezintă varianta în care toate “socotelile” noastre ar cunoaște doar minusuri/ lipsă/ scădere/ împuținare.

Plusul este și simbol al intersecției, ca posibilitate a schimbării de direcție spre oricare dintre cele patru puncte cardinale – a variantelor multiple, a posibilității alegerilor nesfârșite.

Plusul ca simbol al crucii – al jertfei înlocuitoare, a suferinței ca pedeapsă sau a suferinței ca răscumpărare, îl poate duce pe cititor (cu gândul) către unirea orizontalului cu verticalitatea (măcar într-un punct) – în punctul acela (de vedere) în care sălășluiește ochiul care-l vede – ochiul e în plus, în interiorul lui.

A citi înseamnă, printre altele, a adăuga ochi ochilor tăi, perspectivele altora lângă perspectivele tale, felul lor de a vedea lângă felul tău de a vedea.

“Ochiul în plus” nu este numai ochiul (poetic) al autorului ci este și ochiul interpretativ al cititorului, ca invitație de a-și îmbogăți colecția de ochi, amestecul de priviri într-o nouă privire, al unui nou mod de a vedea, nu cel al autorului singur, nici cel al cititorului singur, ci acela rezultat din împletirea privirilor lor într-o nouă privire, ne-existentă până atunci.

Inutilitatea practică a acestui ochi reprezintă chiar dovada lipsei lui la cel care consideră așa, motiv pentru care îl consideră “în plus”, măsurând și cântărind (în pripă uneori) ca fiind mai important și mai valoros utilul decât frumosul. Dar utilul are frumusețea lui, iar frumosul are utilitatea lui. Ele există deopotrivă, în amestec, în lumea pe care ne-o văd ochii, și în lumea care scapă ochilor noștri fizici. Există așa de mult frumos în lume, așa de multă artă, atâta risipă de artă, că existența și utilitatea ei rămân pentru noi un continuu mister, o chestiune de mirat, de uimit, uimitoare în misterioasa lor existență.

Totuși, frumusețea aceasta – care se exprimă prin diverse forme artistice – chiar și lipsită în aparență de aspectul ei practic, noi nu o considerăm “în plus”, n-o vrem dispărută sau îndepărtată, ci mai degrabă căutăm să ne creștem un ochi pe măsură cu care să vedem ce nu am fost în stare să vedem altă dată. Un fel de lupă, niște ochelari altfel, microscop sau telescop care să adauge privire, claritate, privirii noastre mioape de multe ori, sau de-a dreptul chioare.

Când englezul zice “înțeleg!”, el zice “I see”, adică “văd!” Și cine se poate lăuda că vede, sau vede cum trebuie înțelegerea, neavând nevoie, măcar din când în când de “ochiul în plus” al celuilalt?

Creionul în plus, scaunul în plus, ochiul în plus devine astfel simbol al disponibilului și al disponibilității, nu neapărat ca răspuns la o nevoie imediată, fără de sărăcirea proprie spre îmbogățirea celuilalt – un fel de împărtășire a bogăției care prisosind în-plusul-fiindului ei îmbogățește – într-un fel aparte pe cel care dă, și-un alt fel aparte pe cel ce primește.

ochiul in plus.2015

 

„Cartea este un cadou pe care-l poți deschide de mai multe ori!”

Standard

LCochiulinplus.jpg9

…dacă aici pe blog nu, (unde găsiți aproape tot ce am fost eu în stare să scriu)…atunci unde? 🙂 …vă invit mai aproape! pe cei care vreți, puteți, doriți… 🙂

…acum 8 ani :) (09 noiembrie 2007- 2015)

Standard

– Despre limbi – un prim text postat aici, cu ani în urmă 🙂

Cândva oamenii s-au căţărat pe munte şi
prin cuiburi de vulturi au născut focuri:
cu limbile focurilor lor vorbeau între ei despre
veşti de război,
interpreţi pentru corn de berbece
sau aramă lungă
ce din nu ştiu ce motiv  n-avea limbi.

Limbi de papuc salută pământul.
Limbile ceasului toacă timpul,
îl foarfecă;
cu limbi de vioară și lemnul şi sârma vorbeşte.
Voi oameni cu limbile voastre
vorbe ale Dumnezeului tuturor limbilor
iată ce sunteţi!

Să ne Lansăm de carte: „Ochiul în plus” – 01 octombrie 2015, Deva

Standard

lansare5
ochiul2

„Ochiul în plus” – cel de-al doilea volum al meu de versuri, publicat în urma Concursului de manuscrise „Magister 2015”, ediția a II-a, la secțiunea Literatură – Poezie,Colecția Profart, Seria Literatură 3, Editura Karina 2015, concurs organizat de Sindicatul Invățământului Preuniversitar Hunedoara.

Lansarea de carte va avea loc joi, 01 octombrie 2015, la sediul I.S.J. Hunedoara,- Deva, sala ”Spiru Haret”, începând cu orele 12:00

Ne vedem acolo! 🙂

…iar mi-au scris ăştia de la WordPress :)

Standard
„Happy Anniversary!

„…în naufragiul acesta al singurătăţii aglomerate”, 26 februarie 2011, Danemarca

Standard

februarie 2011februarie 2011 (1)

Am promis A.Damei că o să caut caietul să văd în ce context am pus pe hârtie „printre balamalele zborului.” Am descoperit că eram în Danemarca, în Aarhus mai exact, într-o cafenea Baresso, iar scrierea de dinainte, precum şi cea de după nu prea are nimic a face cu îngerii de niciun fel, fie ei ai istoriei, de vreo nuanţă colorată sau alta, îngeri răi sau buni…pană de înger, sau în pană de înger.  Era în februarie 2011, după cum am scris mai sus, după cum am găsit scris în caiet…

Îmi plăcea să merg acolo în zilele în care eram liber, sâmbăta sau duminica. Stăteam ore întregi cu faţa spre stradă, urmărind oraşul, oamenii, forfota, cu ochii în vreo carte, sorbind la răstimpuri din cafeaua care se răcea între timp, cu pixul înfipt în caiet. Printre calcule în lupta cu viitorul, printre scrierile cu tentă de jurnal filosofico-(meta)fizic (am constatat tentinţa asta atunci când scriu în proză) deviam către poezie, nu doar că mă lăsam purtat, dar încercam să vâslesc spre apele ce au neapărat pe ele, în ele şi „pluta” şi ” oceanul fanteziei”, vorba lui Nichita.

Cafeaua era bună… în cană mare, iar apă lângă ea era la discreţie, gratis… 🙂

baresso

Da, îmi apăr poezia!

Standard

A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.

Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.

Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit  fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea?  Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă. 

Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).

Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor,  şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -,  deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte  dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.

Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…

Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…

Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.  

Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.

Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie  contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi  Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate.  Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.

 Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.

 Da, îmi apăr poezia…

Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:poetry06_plakat-detail

„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund

păi nu te doare
ba da”

mama mia… cu c viteză…

Standard

c rpd…au trecut 6 ani

e bine! 🙂 6 ani în care am trăit (tot felul, de toate…eee, nu chiar de toate…)

6 ani în care am fost perseverent… (doar în unele (domenii), desigur)

(am stabilit deja că paranteza mai mult complică decât explică) 🙂

Noroc cu ăştia de la WordPress că mi-au scris Happy Anniversary!

You registered on WordPress.com 6 years ago!

Thanks for flying with us. Keep up the good blogging!

*(this time I`ll be the first to like this 🙂 )

„O călătorie de o mie de mile începe cu primul pas” :)

Standard

Drumul spre „originalitate” (poetică de data asta) este lung, foarte lung  şi aneVoios. Vorba unui clujean care ştie el ce ştie „…nu ştiu în ce m-am băgat”…însă there’s no way back. Nu vă lăsaţi fermecaţi de titlu’ cu originalitatea, (poate) n-am ştiut eu bine să ma exprim, şi în loc de „scop suprem” trebuia să fi zis „ideal”, etc., etc., etc., uneori îmi iese de minune exprimarea asta „neştiutoare” şi ambiguă…şi mai altfel…dar ce atâta vorbă introductivă…da, m-aş bucura nespus dacă poezia scrisă de mine (va) ajunge să aibă o măsură cât mai mare de originalitate, „ADN-ul propriu”, ca să zic aşa.

Azi (deocamdată) mă bucur de o cafea care s-a răcit între timp, de câteva bucăţele de dark chocolate şi de faptul că pentru o zi (pentru prima dată în istoria vieţii mele) sunt pe prima (şi a 6-a) pagină a unui ziar local hunedorean (Ziarul Replica). Mulţumesc Dorianei Matei şi lui Remus Suciu pentru vizita pe care mi-au făcut-o cu ceva zile în urmă. 🙂

ziar replica

http://www.replicahd.ro/?p=11601

Ion Urda: Recenzie de carte (Lansarea pe orbită a volumului „ÎcSdΔ:)

Standard

ion urdaion urda2Citeste pdf-ul: Pagina 1

Citeste pdf-ul: Pagina 2

5 iulie 2013 (66)

Bianca Dan: Recenzie de carte „ÎcSdΔ, 05 iulie 2013

Standard

dan biaVezi pdf-ul: IMG

5 iulie 2013 (73)

Sonia Spătariu: Recenzie de carte „În coaja semnului de întrebare”

Standard

5 iulie 2013 (14)

„Volumul lui Ruben mi s-a părut o frumoasă invitație la introspecție și fără să fiu foarte sigură că am ajuns să descifrez metafora ascunsă în titlul pe care îl poartă cartea, m-am simțit îndemnată să sparg coaja sub care se ascund uneori întrebările mele, să le rostesc cu voce tare și să caut răspunsuri pentru ele. Pe unele le-am găsit printre versuri. Pe altele le mai caut încă. Dincolo de spațiul geografic în care mă mișc în fiecare zi. Căci există și o lume nevăzută, cea a sinelui fiecăruia. Cea pe care, consider eu, nu o explorăm îndeajuns niciodată.”

http://blogdeiarna.wordpress.com/2013/07/12/in-coaja-semnului-de-intrebare/