apropiere de dincolo-ul lucrurilor

ce dar ciudat
să plângi în prima zi din viața ta
ce ochi ciudat
să creadă că privirea ce-l învăluie
așa-i
și primul plâns ar fi și prima stea
când plângi în apă nu-i
așa cum îi
și prima zi din viață a și fost
cu mult `nainte să fii ghem
cu mult `nainte chiar de tors…

născut ai fost
în primul gând îndepărtat
fără să poți să știi că ești
căci încă nu aveai oglindă-n ochi
ca să te vezi
și te-ai născut apoi și-n gândul celor doi
și ei zâmbeau răbdând
zi după zi
nopțile lor
și tot sperau s-audă într-o zi
cum plângi
de blițul lung ce ți-a intrat în ochi
de palma ce-ai primit-o răspicat
făr`să te cerți, fără să ceri
făr`de jucat
zâmbind satisfăcuți și bucuroși…

că plângi
că faci ceva ce n-ai făcut
că ești ce n-ai mai fost

Publicitate

la mormântul celei de-a treia zile

murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă

veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul

s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –

plângeau cu toţii hohotind
..de bucurie

nimeni altcineva nu poate fi noi

nimeni nu poate fi eu

(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)

ţine-mi puţin inima grea

vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede

vindecă-i sufletul cu atingerea ta

nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…

ca nu cumva

 

iarna se scurge prin ochi către lacuri

am plâns ieri o ploaie de vară

mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă

iară

cu zâmbetul tău o fac să dispară

şi-o şterg ştrengăreşte

cu guma de şters

ca pe-o cărare de rid

sau o privire aruncată ‘napoi

peste mers

 

suntem amândoi la mine în suflet

te-am adus acolo ca pe-o captivă

simte-te simte-te ca la tine acasă

ca în lumea ta primitivă

 

agată-ţi fularul de orice bătaie

şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme

nu nu-i o şcoală cu tablă

şi n-o să-ţi dau teme

zâmbește  cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet

şi lasă-te alintată de lene

 

aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde

şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul

dar roşul e incandescenta atingere carne

iar limbile focului fragile de sticlă

vezi sufletul meu cum te prinde în braţe

şi cu-n zâmbet de dans te ridică!?

 

nimeni nu poate fi tu

nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână

leag-o cumva cu privirea-ţi nebună

şi aşeaz-o la locul ei undeva

sub vindecarea răsfirării de degete

ca nu cumva…

ca nu cumva

 

Mâne ca scurtă a creşterii

a rămas mică ultima creştere

pe semne c-am crescut

se văd manşetele cu glezne lungi

şi nişte gânduri mugurii au înverzit

*

din vechiul nou în noul nou

surpriză înţeles pentru cuvântu’ „altfel”

când am pierdut ce-am fost am plâns

ca un copil ce spune tuturor că E

*

din trunchiul plin de noduri al schimbării cresc

cum anul creşte tot schimbând noaptea pe zi

şi pierde şi câștigă tot mereu

vechiu-nceput cu noul început

*

chiar nici o pierdere nu-i dezgolită de câștig

cum plânsu’ -nmugureşte-n bucurii

(iar mugurii-s amari până-nfloresc)

rămasă mică manşeta vechilor schimbări se bucură plângând

de mâna ce a depăşit-o’n mers

şi-i face semn de neştiut

cu ochiul schimbului deschis-închis

„pe semne c-am crescut…”

îngerul captiv

mi-au intrat în ochi
firicele de înger

o plajă de nisip
făcut din aripă

şi-mi plânge pleoapa
făcută risipă

iar ochii mi-s roşii
căci îngerul plânge

 

ca o gazdă rea
fără pâine pe masă

nu-l las să se-aşeze
şi nu-i dau odihnă

iar pana se-agită
şi strigă

se zbate şi-ncearcă
să iasă…

 

ce caută în ochiul meu
angelica pană

de ce-şi plimbă zborul
pe cerul privirii ?

– ciudata prezenţă,
potrivnică firii –

pe-obraji se prelinge
şi zboară

round trip

pietrele cântau, copiii strigau !

măgăruşul ce făcea?

se-ncorda de spate, se făcea şa

îşi ciulea urechea şi păşea înainte,

înainta

Doamne, tu plângeai ! hohoteai

lor li se părea că jubilai

şaua măgăruşului nu mai înţelegea nimic

nici pietrele nu mai înţelegeau nimic

auzeau dialogul vostru despre ele

şi fiecare vorbă le lovea precum dalta

– un fel de strămoş al târnăcopului dintr-un viitor necunoscut lor

prevăzut să le despartă precum un divorţ

prezent în vorba voastră

în dialogul vostru

ramurile se desprindeau din pomi

îşi t(r)ăiau prematur toamna într-o zi de primăvară

şi pavau drumul sub nepăsarea hainelor aruncate

a dezbrăcării profetice şi inconştiente

copiii cântau, pietrele strigau pe limba lor

neînţelese şi neauzite nici de limba noastră încă nevorbită

nici de limba măgărească

nici de limba evreiască, romană, profană

Doamne, tu ce făceai ?

de ce le vorbeai limba profeţiilor tale ?

păşeai încet pe lângă călătoria către intersecţia celor două lemne,

(a)ducând cu tine împlinirea ce se scălda în şaua plânsului

pe măgăruşul şa, pe şaua istoriei

Tu intrai şi ieşeai simultan !

cantăm cu pleoapele închise

razele toate din pricina lacrimilor altfel se revarsă

umbrită e bucuria de pleoapele închise peste inimi

e dimineaţă de mult şi pana spre apusul Soarelui, cu pleoapele închise

mulţi(mea) cantă.

cantăm cu pleoapele închise

Tu păşeşti smerit cu lacrimi în ochi…

lumina Ta veşnic vrăjmaşă nopţii, ca s-o reverşi

în curcubee ai legat fiecare rază de paşii plansului Tău

venind spre noi, totodată plecand…

„spune-le să tacă” ţi-au zis călăuzele oarbe de pe marginea gropii;

le-ai răspuns cu lacrimi în ochi:

– Mă deranjează amestecul vostru nelegiuit-sărbătoresc,

însă dacă buzele lor vor tăcea, voi da buze pietrelor, să strige –

şi vor striga!

Nu mă plângeţi pe Mine!

Nu mă plângeţi pe Mine femeilor

Ocrotiţi-vă pieptul şi nu-l bateţi cu pumnii

Salvaţi ce mai puteţi din lacrimi

Iar de-au căzut nu le ştergeţi –

Poate’nverzeşte iară coaja uscată a pomilor voştrii.

Nu mă plangeţi pe Mine!

Strângeţi-vă tare pruncii la piept

Pe ei hrăniţii cu lacrimile voastre

Ajutaţi-i pe ei să crească verzi, drept

Miraţi-vă mai bine de grozăvia uscatelor voastre tulpine

Nu mă plângeţi pe Mine!

Căci dacă pomul verde e tăiat

Şi-l gustă securea cât are încă sevă

Şi-l gustă rugina din cuie şi fier

Ce se va face atunci celui uscat?

Tânguiţi-vă şi bociţi-vă mult,

Îndepărtaţi lacrimile şi priviţi-mă bine

Uitaţi-vă adânc la lăuntru’ din voi,

Loviţi-vă, bateţi-vă, bociţi-vă,

Însă nu mă plângeţi pe Mine!