„– Nu vrei să cumperi un câine?”
Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…
Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…
Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.
Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.
„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.
Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.
„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.
II.
Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.
„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”
Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.
Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…
III.
Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine.
Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).
Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂
„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu
călătorru' 