„Melodie povestită”.2 (pe malul apei lui Nichita)

„Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…”

Ochiul, melodia, povestea se mută spre ea – ea, cea spre care își purta/ poartă el iubirea – spre ea și sprea aparența/ apariția ei exterioară, spre forma ei subțire, spre părul ei negru și învolburat, denumit coamă, spre lungimea lui fluturată pe umeri…”…ți-o lăsai„, zice el, ca pe o alegere (dintre mai multe alegeri).

El își „purta dragostea„, ea își lăsa coama să fluture – își lăsa frumusețea să zboare, nezburând; o lăsa să fie vizibilă, ca pe-un drapel, ca pe elementul ei definitoriu. 

Dar, pe lângă fâlfâirea non-verbală a frumuseții ei exterioare, e scoasă în evidență puterea ei verbală care-i stă pe buze (rujul verbal al frumuseții, cu duala lui putere) care „ucide fantome” – putere care fiind glăsuită, asemenea tuturor vorbelor, are putința morții și a vieții. Ucigând fantome creează lumi cu fantome ucise – ucide bântuirea, sau zgomotele lor prelungi, sau pruncii lor, ecourile. Învăluită în glasul ei se instaurează ca regină, tronând cu glasul ei peste glasul lor, cu viața ei tronând peste viața și moartea lor. Bântuirea trecutului cu umbrele lui de frică (de soiuri și forme fantomatice) e ucisă de glasul feminim al prezentului. 

Al treilea episod al strofei este dansul, indirect prezentat, al celor doi: noi-ul. Ea, cu forma ei și cu glasul ei ucigător de moarte și de rămășițele morții, devine – ne este prezentată ca fiind deja lumina vieții lui, soarele în jurul căruia se învârte și gravitează inima lui – cu bătaia ei cu tot – inima lui cu dovada de netăgăduit  a vieții din ea; „…ca o planetă ce-ntârzâie” zice el, comparând relația vizibil-invizibilă dintre ei cu  realitatea cosmic-planetară care ne cuprinde.

Ochiul, povestea, melodia se distanțează din/de microcosmosul interior  spre macrocosmosul interior-exterior și legătura nevăzută își capătă dimensiunea vizibil-revelatoare a metaforei. Ocolul pe il dădea – înconjurarea fără de grabă, stabilește și dezvăluie atracția vizibil-invizibilă dintre ei, el devenit magnetic atras, ținut captiv, ea devenită centrul care atrage și care face, nefăcând, ca bătaia inimii lui să graviteze, fără de grabă, în jurul ei.

„Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

Publicitate

„Melodie povestită” – …de Nichita

Am dat de poezia asta și m-a provocat s-o învăț pe de rost…by heart 🙂 – ce expresie – că mi-a plăcut, de-aia! – ca reper de aparentă simplitate în limbaj pentru o adâncime de simțire și de metaforică exprimare…de relație dintre el și ea, la un moment dat. Felul ăla în care dragostea răzbate între ei. Felul în care o descrie el, și care pentru mine, cititorul, devine reper ideal și/sau valoric, prin varianta ei artistică.

Nu contează că nu poate fi la toți la fel, și că fiind diferit nu se va realiza niciodată la fel la nimeni – te face (mă face) să te oftici că el a avut ce descrie – în felul în care a făcut-o…chiar și dacă, să zicem, a inventat-o. 🙂

„Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.”

Dragostea e primul cuvânt – cum altfel?- pivotul, axa invizibilă în jurul căreia se învârte poemul, cei doi: el și ea, tu și eu citind, noi. Cântecu ăsta al lui – melodia asta povestită – care pare a fi o scrisoare de dragoste pentru ea, sau o constatare de-a lui în dreptul lui, o confesiune „publică”. Subiectul fiind el și ea (dragostea) ne este prezentat direct, fără introduceri, natural, fără artificii poetice, fără comparații, metafore sau alte figuri de stil.

Ochiul n-are încotro, fuge imediat pe linia timpului și vede/ observă fără dificultate că dragostea asta e cu destinatar, e o dragoste „purtată” de el către ea, într-un timp de „atunci„. Trecutul acestui segment, și felul în care e prezentat nu indică faptul că s-a gătat, deși ar putea părea așa, că atunci era și acum nu mai este, chiar dacă timpul e trecut, ci mai mult scoate în evidență efectele creatoare ale acestei purtări – „făcea din mine” – ceva ce n-am mai fost, și „acum” când scriu, ar zice el, doar prezint un segment trecut, ca pe o amintire dragă: dragostea care are doi destinatari – unul direct: ea, și unul indirect: el. 

El poartă dragostea către ea, iar acțiunea asta de purtare acționează asupra lui, făcându-l, transformându-l în sus spre frumusețe. „Aproape„, zice el… „făcea din mine un bărbat aproape frumos”– și simți direcția, și apropierea, și aproape atingerea țintei, Ai senzația atingerii, senzația ajungerii, fiind încă loc, încă drum de parcurs. A fi aproape de frumusețe, a fi aproape frumos înseamnă a nu rătăci departe de ea, a te afla în proximitatea ei, sub influența și lumina ei. Frumusețea ca urmare a dragostei purtate – dragostea purtată spre altul (nu spre sine)- dragostea care înfrumusețează (în primul rând) purtătorul. Cine nu-și dorește înfrumusețarea aceasta, geneza aceasta de frumusețe?

Iată prima descriere a dragostei purtate, a dragostei ca verb, care atinge corzile sensibile ale inimii zâmbind, prezentată fiind ca pe o experiență trăită, ca pe un act re-modelator de care a avut, și poate că încă mai are (în momentul în care scrie) parte – dragostea de la el către ea, dragostea purtată de el către ea – mai-fericirea dăruirii. Câștigul e al celui ce oferă, al celui care poartă, dând fără să piardă, ci din contră, schimbul fiind unul de dorit: dai dragoste și primești înapoi mai multă frumusețe. Dar dragostea asta, felul ăsta de dragoste, trebuie neaparat să fie curat, fără de viclenie – să nu ți-o porți ție – nici măcar ca umbră de gînd de câștig personal – să i-o porți ei. Atunci, și numai atunci, are garanția apropierii de mai mult fumos.

„Aproape” ăla poartă și adn-ul sincerități și al realului, al smereniei, al faptului că deși direcția e bună, totuși mai e de mers, nu e ceva de apucat. Deși e aproape și se vede, deși se poate atinge rămâne mereu ceva de ne-atins. Mai e timp, mai e loc, mai e distanță, parcurgere, purtare.

Frumusețea este direcția dragostei purtată spre celălalt. Dragostea este forța transformatoare în om: din urât în frumos, din frumos în mai frumos. Poartă spre ea dragostea ta și ea îți va da înapoi frumusețea ei – a dragostei – a ei, a femeii, dar și a ta. Îți va da, sau îți va reda frumusețea, și nu doar atât, îți va reda capacitatea de înfrumusețare. 

Dragostea și frumusețea conlucrând duc lucrurile/oamenii la un alt nivel, al gâdului, al gândirii – al ochiului interior – care percepe altfel exteriorul, al orizontului de gânduri, sau și mai bine al unui alt orizont – al unei noi perspctive. Ba chiar și a unei noi putințe – neputincioasă înainte – gândul se duce departe, chiar dincolo de departe, spre noi orizonturi luminoase. 

„Mă gândeam până la orizont,
și chiar izbutisem să mă gândesc
până la soare.”

[…] 🙂

Ps. După cum soarele nu-i doar lumină, și orizontul e mai mult, și gândul, și mai ales izbutirea…etc., etc., etc.