Arhive pe categorii: poveşti poetice

Povestea drumului (poem african)

Standard

„Tatăl și fiul se duseră în pădure ca să pună curse.
Ei ajunseră la un drum foarte umblat de oameni.
Fiul zise: „Vreau să pun aici cursa.”
Tatăl zise: „Nu-i bine, acesta-i drum de oameni.”
Fiul zise: „Eu totuși o pun.” Și fiul puse cursa în acel loc.
A doua zi fiul găsi pe fratele mamei sale prins în cursă. El strigă: „Tată,
un animal.”
Tatăl strigă: „Ce fel de animal?”
„Fratele mamei.”
Tatăl zise: „Nu ți-am spus? Acum slobozește pe fratele mame-tii și nu-ți mai pune cursa aici.”
Dar fiul nu voi să asculte. El își puse din nou cursa în același loc. A doua
zi se prinse în cursă tatăl tatălui său.
A treia zi, mamă-sa.
A cincea zi fiul prinse în cursă însuși drumul.
Tatăl zise: „Lasă-l să fugă. Dacă nu-l lași să fugă, nu ne mai știm întoarce în sat.”
Fiul nu voi să asculte. El luă drumul, îl strânse și-l băgă n sac. Și sacul el îl luă pe umeri, dar, când să se întoarcă cu tatăl său, ei nu mai putură să vază decât tufe.
Ei nu mai găsiră satul.
În cele din urmă fiul își aruncă povara pe pământ. Numaidecât drumul
sări și fugi în sat. Fiul și tatăl său fugiră după el.
În sat fiul prinse din nou drumul.
Oamenii ziceau: „Acum drumul este al fiului, căci el l-a prins.” Fiul zise:
„Așa este. Drumul acesta este al meu, și nimeni nu mai are dreptul să
meargă pe el.”
Și-ntr-adevăr nimenea nu mai merse pe acel drum, și drumul deveni
foarte trist și muri în cele din urmă.”

 – traducere de Lucian Blaga, Patru milenii de poezie, Humanitas, 2012

Reminder :)

Standard

Îs bucuros că-s viu și că nu-s mort! Că s-a gătat când nu eram și-acuma sunt…
Sunt bucuros că văd și că nu-s orb; îs bucuros că merg și strâmb și drept și că nu-s șchiop de-un mers sau chiar de doi. Îs bucuros că simt când te ating și că nu e lipsit degetul meu, și nicio parte de la sus spre-n jos… Îs bucuros c-aud și că nu-s surd, dar nu aud orice: că nu-s un radio cu buton, și-s bucuros că-s surd. Când câinii fug de-un fluier mut, eu trec zâmbind, și-s bucuros că-s surd.

Îs bucuros că scriu și că am pix și înțeleg un semn și înc-un semn, și un simbol și-un lung șirag de mâzgăleli nu-i mut în ochiul meu, ba chiar și-alt șir, chiar dacă nu deplin și nici nu tot. Sunt bucuros că simt în păr și-n nări cum se învârte steaua printre sori, și-s bucuros când mușc din măr și are gust, și-s bucuros că măru-i așteptat, nu cade-n gol…nu, nu!

Și-s bucuros că știu și că nu știu! Că pot să-mi amintesc ce-a fost, că pot să uit; că sunt mai vast decât un univers și totuși sunt atât de mic, și-n fiece mai mic al meu e un mister. Sunt bucuros că-s curios și nu obtuz! Că vreau, că intuiesc, presimt, mă tem, mă îngrozesc și cânt. Sunt bucuros că pot ciupi un dialog cu cântecul de fier și-amprenta mea ce alta nu găsesești asemeni ei.

Sunt bucuros că-s nou la fiecare șapte ani și-o zi; că porțile la răni mi se închid chiar și când dorm, și-s bucuros că dorm și că visez și mai ales că știu și pot visa cu ochii larg deschiși.

Îs bucuros că-mi place și că plâng! Că vorbele au scara lor spre cer, și-s bucuros de cerul înstelat, de carele cu roți și de dragoni ce poate că doar morți ajung la noi. Și-s bucuros de câinie și lătrat, de florile de cactus și de țepi, de munții-nalți cu vene reci, de munți stâncoși, și mai ales sunt bucuros de cățărat.

De avioane și de zbor și de înalt; de-alergători pe două roți cu multe legi de care habar n-am, și-s bucuros de bec și de motor, de dușurile când fierbinți când reci; de malu` mării-s bucuros și de apus, dar mai ales sunt bucuros de răsărit.

Și-s bucuros că stau și c-am pe ce: un pat de oxigen din verde crud ce-mi cațără lumina-n piept, și-s bucuros de ROGVAIV și de nămeți; de frig de brad și-s bucuros de foc și de scântei.

De bucurie-s bucuros că sunt!

De viitor, de prieteni, de copii; de râsul ce l-am învățat de la ai mei, de vocea mamei care-ntreabă „ce-i?”…de tata-s bucuros, și poza ce-am făcut-o amândoi, fără să știm exact momentul apăsării pe buton. De pozele color sunt bucuros, și mai ales sunt bucuros de aparat, de film, de cinematograf și de porumb, de whiskey și de vin, de-mpărtășiri și zâmbet zgomotos, de amintiri; de pace-s bucuros și de belșug. Belșug de frați, belșug și de surori; de umbra de la nuc, de statu-n juru` mesei-s bucuros – de retrăirea asta dintr-un gând.

De planuri mici și mari și lungi și de-mpliniri, de apa rece a veștilor hazlii, de suferință și de dor, de inimile care nu-s în piept, și mai ales de grosu` sânge al lor ce curge ne-ncetat – străin izvor – de pomul ce s-a prins când l-am plantat, de neagră seva lui sunt bucuros.

De foșnet și de ochi sclipind, de nesfârșit, de necuprins, de absolut… De norii albi și griul lor și de săgeți în zbor, de îngeri incolori și isipizi, de taine-s bucuros, și mai ales de dezlegarea lor – papucii descălțați la mine-n pod – mansardă mirosind a fân.

Iubire…tu? …nu tre` să te numesc, că tu exiști în tot ce-i scris mai sus, și-n tot ce nevăzut e scris mai jos…cu bold ce-nțeapă ochiul delicat: sunt bucuros!…sunt bucuros!…sunt bucuros! 🙂

1-copy

„A cumpăra un câine” și reglajul „zoom” al dialogului…

Standard

„– Nu vrei să cumperi un câine?”

Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…

Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…

Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.

Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.

„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta  iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.

Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.

„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.

II.

Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.

„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”

Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.

Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…

III.

Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine. 

Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).

Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂

„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu

îngerul bătaie

Standard

de-aia au toți
e felul lor de-a fi

și mai ales de-a ajunge la tine
cât ai bate din palme
cât ar bate pleoapele
din picior

cât bate inima la porțile vieții
sau tata când își bate
cu lingura de lemn a speranței
copilul
așa vin musafirii – cioc, cioc
ca trecerea dintr-o lume în alta
a puișorilor de găină

e spectacolul zilnic
și des

la care se cuvine să ne oprim
și să

batem din palme prelung
..cu aripile

…imediat e 2014, La mulţi ani! :)

Standard

Femeia pe care ai văzut-o este o cetate; cetatea pe care ai văzut-o este un împărat; împăratul este o fiară, fiara este o pradă, prada este un joc iar jocul este o poveste.

Povestea pe care-o auzi este o lume, iar lumea este o taină de (ne)descris, asemenea femeii.

2014

M-am uitat azi prin caietul de anul trecut, aşa, ca să văd ce planuri îmi făceam în urmă cu un an, cât de mult(e) s-au împlinit peste aşteptările avute, sau au rămas în stadiul de proiect, gând, dorinţă… Am găsit ce mă interesa, şi printre altele sub data de 31 decembrie 2012 am găsit şi scrierea de mai sus.
Vă urez tuturor un An Nou de neDescris, cu multe poveşti de care să vă aduceţi cu drag aminte!
La multi ani!

muZeul poeziei nescrise

Standard
stăteam cu ana blandiana de vorbă
pe un vis lung stam amândoi cu picioarele
atârnânde în gol ca în nişte butuci
ai nerostirii – de frică
vorbeam despre poeţi rataţi de spaimă
vorbeam despre culorile nopţii
şi din când în când din gurile noastre
străfulgera câte-o stea căzătoare
 
mi-a spus că fusese prizonieră zilei
– era foarte frumoasă – ca la razele röntgen
i se vedea în trup poezia – poezia nescrisă
neapucată încă de coarne
ne-ncarcerată în sâmburii vorbei
 
o întrebam şi cu întrebările mele
o trăgeam mai aproape
să mă străbată şi pe mine razele ei
ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în mine
nebunia
 
însă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meu
şi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce face
mi-a apucat inima de ureche
şi-a dus-o într-o disciplină a tăcerii
apoi într-o disciplină a rostirii
de parcă cu copilul de mână
curajul vizita fără grabă
muzeul poeziei
a poeziei nescrise de frică…
 

poetul şi spaima din măduva rostirii

Standard
e spaimă duhul din măduva osului de cuvânt
ea-i face fosforescent înţelesul ca
linia întreruptă a drumului
când o străbate cu repeziciune felia
tăiată în noapte cu farul
 
săbiile alea cu laser a căror mâner e-ntre dinţi
îşi au toate tecile lor bătute cu pietre
preţioase pe sub coperţi câteodată pe sub
condamnarea aruncării cu pietre a tăcerii
sau o adevărată camuflare roşie-n obraji
a mincinoaselor minţi
 
e spaimă întinderea alegerii după-nţeles
ratare din prima-n a doua zicea
poetul cu dinţii clănţănindu-i de
nu mai putea de-atâta tremurare s-aleagă corect
trup suflet şi duh cuvânt cu vorbă
ce i-a rămas în gât
răstirii i s-a ‘ndesat măduva-n os de schelet chircit
ce tace din toate-ncheieturile
putinţei prea mari de-a rosti orice
orice şi oricât…
 

înger ambiguu

Standard
„era un înger nedefinit
călare pe-un cal neterminat…”
 
era? sau este? …ce poveste:
uite-aşa-mi creştea barba când o scriam
că nu reuşeam să ţin pasul
şi-o tot tăiam
şi-o tot tăiam
dar ea creştea în neştire
ca o interminabilă amintire
era o barbă gogonată
nedefinită de înger
neterminată de cal
înflorită pe ici pe colo ca o primăvară
neserioasă venită în glumă
într-o lună nepotrivită
într-un soare cabalin
 
(ca-n cazul îngerului:
asemenea genului masculin)
 

e-o poveste cu un înger rău

Standard
..dar deja v-am spus prea mult
şi v-a şi zburat gândul în cuibul arhaic
al răzvrătirii
pe care-l recunoaşteţi pe ramurile voastre
zidit acolo din pene de înger
şi lut:
 
penele fosforescente încă
sclipesc intermitent
ca un neon defect
în care pleoapele muribundului har
agonizeză scurt-circuitate
de slava pierdută
a îngerului
 
lutul e roşu şi bate ritmic
în încordarea maximă
de piatră vie
pe care zborul amintirii
noastre
o recunoaşte ca fiind
acolo
 
e-o poveste cu un înger rău
care s-a cuibărit
într-un ou de lut
să nu-l găsească nicidecum
maică-sa şi
să-l pedepsească
la cuminţire..
 

alte poveşti cu alţi îngeri (de-ai mei)

Standard
  1. https://calatorru.wordpress.com/2011/02/26/printre-balamalele-zborului/
  2. https://calatorru.wordpress.com/2008/01/14/adiere-de-aripi/
  3. https://calatorru.wordpress.com/2010/05/17/poveste-cu-inger-gri-1-2/
  4. https://calatorru.wordpress.com/2010/05/31/ingerul-captiv/
  5. https://calatorru.wordpress.com/2010/06/02/pana-de-inger/
  6. https://calatorru.wordpress.com/2010/10/23/in-aceeasi-echipa/
  7. https://calatorru.wordpress.com/2013/02/07/e-o-poveste-cu-un-inger-rau/
  8. https://calatorru.wordpress.com/2014/10/19/how-old-am-i/
  9. https://calatorru.wordpress.com/2015/03/07/ingerul-bataie/
  10. https://calatorru.wordpress.com/2015/04/16/ajunsul-neajunsului/
  11. https://calatorru.wordpress.com/2015/11/06/angelus-transitorius/
  12. https://calatorru.wordpress.com/2015/11/30/spre-implinire-deschide-ochii-si-las-o-sa-zboare/

______________________________

a-very-old-man-with-enormous-wings-steve-tanner

poveste lambică (7)

Standard
e-o poveste cu doi miei
unul alb cu dinţi de fier
altul alb cu dinţi de var
e povestea mea şi-a ta
pe sub coaja de ziar

câte-o ştire îi loveşte
şi le sparge geamul simplu
al rutinei
printre cioburi pe câmpie
artefactul încercării
îi veghează cu toiagul lui tocit
şi pe mielul alb de leu
şi pe mielul îmblânzit

pasc cuminţi şi-nvecinaţi
(zici că-s fraţi)
însă atunci când prin ziar
ştirea sare geamul spart
într-un ciob întreaga veste
se îndoaie şi se tai:
mieii-şi pasc smerita iarbă
care tace şi dispare
unu-o rumegă-n măsele
altu-n gheare …

6. povestea mirărilor multiple

Standard

e-o poveste neîncepută

cu două jumătăţi şi cu-n sfert

mirarea este salvarea mea:

mirarea că din vinovăţie

se naşte „te iert !”

*

asta-i o poveste planificată

din bucăţele, din jumătăţi şi trecut

se miră copiii din nisip de castele

de valul ce-i pe jumătate sfârşit

şi pe jumătate-nceput

*

dacă două jumătăţi formeaz’un întreg

atunci ce să fac cu sfertul rămas ?

nu-mi rămâne decât să fac timpul curios

să se mire că-i parte, limbă şi suflet de ceas

*

sfertul e-o înjumătăţire a jumătăţii

(exact ca în povestea aceasta)

mirarea este geneza mea:

mirarea întâiului om

ce şi-a văzut coasta

povestea a 5 a

Standard

E-o poveste cu mult zahăr, sau o vreme c-o poveste;
e o luptă între „nu e” şi rivala ei poveste care „este” !

E-o concretă şi-o abstractă: două linii la o rochie
lâng-un fir ce-i dus departe
cu-o concretă-ntr-o ureche
şi-o abstractă într-o carte.

E-o poveste cu mult dulce, sau un timp ca o poveste;
o iubire între linii c-o rivală a tăcerii şi o veste.

E-un concret şi o concretă,
un abstract şi o abstractă:
când în margine de formă, când în capăt de gândire,
o poveste c-o simţire !

a 4 a poveste

Standard

e-o poveste cu un fir de pământ şi-o mărgea înnodată de apă

călătorind aiurea printr-un gând, pe un ax ce învârte o roată

*

într-un cerc e ascuns un alt cerc, cum viteza ascunde mişcarea

un zugrav le-a vopsit cu eter străveziul rotund

ce se plimbă aiurea prin gând

*

e-o poveste privită de sus, de-un dispreţ ce o face să pară cam mică

rotund pare pomul măreţ – şi rotundă-i măreaţa furnică

*

e plană povestea şi-ntinsă nespus pe o faţă de masă întinsă

peste colţuri rotunde de luat şi de pus, peste ningerea ‘ntreagă e-ntinsă

*

doar privirea-i un con peste ea, e un coif străveziu de lumină

plecată din ochiul rotund ca o stea – ax pentru mărgeaua albastră –

şi pentru povestea ascunsă în ea, nefinisată, neterminată, niciodată deplină:

însă mereu a altora şi-a noastră

altă poveste (3)

Standard

e-un adevăr cu-o poveste în el: un adevăr condamnat de minciună,

cu o rea, un escroc şi-un mişel,

o planetă, o cometă şi-o lună


treizeci de zile sau trei’şiuna chiar, stau de juriu, de nouă, de şase:

să împartă la doi sau la trei

adevărul ce minciuna-l descose


din coada cometei s-a rupt jumătatea de lună închisă

pe planeta din ceasul cu cuc,

din povestea ce-i spusă sau scrisă


nu ştiu cum minte reaua de ea, folosind cuvinte-adevărate

cum din escroc se transformă-n mişel

când o ia, şi lovind o combate