Arhive pe etichete: calatorie

aventura ce-mi produce fiori: real life :)

Standard

Am plecat cu trenul și în Middelfart aveam vreo 7 minute la dispozitie sa schimb trenul cu un altul, conform destinației. Am coborât să cumpăr o apă, după ce m-am uitat la ce linie vine trenul cu pricina… (linia goală în momentul ăla) – și când m-am întors erau două trenuri sosite în gară, coadă-n coadă se pare, eu am căutat vagonul 22, cum scria pe biletul meu, și desigur că m-am urcat aiurea în trenul care mergea înapoi. Am văzut ce-am făcut imediat după ce s-a pus trenul în mișcare. Ce era să fac, am verificat întrebând controlorul și m-am dat jos în prima stație.

Acum sunt deja în altă gara, în Kolding, aștept un alt tren și nu știu dacă mi-e valabil biletul (bani în buzunar am, însă koroane nu euro) și sunt încântat și tremur de frică în același timp. Mai am juma` de  oră de așteptat un tren care să mă ducă la Flensburg ca de acolo să iau The Night Train pân` la Dortmund.

Trăiesc o poezie încă nescrisă!

Până la urmă n-am dormit toată noaptea în gară, așa cum mă gândeam că se va întâmpla, și acum că am ajuns la destinație nici nu știu unde aș fi dormit, că n-am văzut sală de așteptare, deși mă gândesc că asta e singura problemă, că n-am văzut-o eu, și nici n-am plătit nimic în plus la bilet, deși am mers cu trenul scris pe el doar o oră, și am schimbat 5 trenuri de la  15.00 la 06.45 când am ajuns în Dortmund (cu bine) .

NIght City Line a întârziat 3h și l-am așteptat în Flensburg cam 4h jumate, însă într-o sală mică de așteptare, din fericire cu calorifer în ea (de care mi-am lipit spatele de mai multe ori, dârdâind de frig și de oboseală).

În Dortmund sunt zero grade C, mai cald decât în Dk, iar eu încă am o droaie de vreme să ajung la aeroport – să mă interesez de bilete, să beau cafele și să scriu.

Obosiți îmi simt doar ochii și mă dor umerii de la idiotul ăla de rucsac plin de ciocolată și cercei…

amintiri: 30 decembrie 2010 🙂

img_6707

viaţă… (ce altceva?)

Standard

…şi un pic de călătorie 🙂
P1050315

…modul în care se strâng toate

Standard

Câte soiuri de călătorii pe lume. Pe unele dintre ele le parcurgem, suntem norocoşi că ne ies în faţă şi le păşim, iar pe altele doar le privim de departe sau le visăm. Şi alea privite şi alea visate până la urmă tot călătorii sunt. Se împletesc aşa cum cărările peştelui îi sunt înot, sărind una peste alta în repeziciunea apei, în însăilarea pe care inotul lui şi curgerea ei o transformă într-o mare şi minunată pânză sub ochii privirii şi ai gândurilor noastre. O călătorie iniţiatică prin care nu doar că luăm contact cu lumea atingând-o cu paşii, degetele, ochii şi gândurile, dar o dublă călătorie dacă nu triplă sau cu mult mai mare, în care ne întreţesem cu tot ceea ce ne iese în cale. O călătorie poetică în care via se poate coace din vale până-n cules, în care tot ceea ce folosim ca să înfăptuim călătoria este extraordinar de minunat, cu mult mai minunat decât strada prăfuită pe care toamna o spulberă până dă de măduva pământului, aruncând înaintea ei nu doar anotimpul de dinainte ca pe o haină de care se dezbracă, ci şi ca de un bilet de intrare, aruncând hergelii de praf înaintea ei, torţe de tăcere. Parola de intrare în noi ne este cunoscută şi necunoscută deopotrivă, şi dacă nu avem în noi călătoria aceasta de cele mai multe ori nici nu o putem parcurge, şi totuşi o facem cu voia sau fără voia noastră, în serile de vară în care lancea ce-a ucis ziua se sterge de cârpa albastră a cerului de-o înroşeşte toată, iar ochii noştri văd şi nu văd tot ce se petrece. Călătoria aceasta poetică este nelimitată, eşte infinită ca înţelesul cuvântului pe care nu-l înţeleg.

Viaţa este numitorul comun a tuturor acestor călătorii, este nodul în care se strâng toate, este suma lor. Când ne oprim sau chiar din mers ne folosim de gând ca de un tren cu care ne întoarcem în trecutul pe care-l cunoaştem, călătorim printre amintiri spre ceea ce am fost şi am gândit şi am simţit înainte de aceste mari portrete printre care călătorim acum călătoria aceasta a memoriei. Unele dintre aceste călătorii sunt mai ceva ca nişte concedii, şi am sta acolo în fotoliu sau în şezlongul ce se leagănă sub pomul umbrelă şi am tot călătorii, până când vine cineva sau sună telefonul, sau latră câinele sau un gând al realităţii şi al călătoriei prezente ne smulge de acolo şi ne aduce înapoi. Şi asemenea înotului de peşte, rapid şi săltăreţ, ne mutăm din trecutul acela către viitorul acela, călătorind cu visul ochilor deschişi către ceea ce ne-ar plăcea să fie în viaţa noastră la fel de solid şi de concret ca razele soarelui ce separă ziua de noapte. Călătoria aceasta a visului este mai complicată şi mai nesigură aruncând ca în oala în care amesteci ingredientele, pe lângă cele cunoscute, multe altele tot cunoscute şi dorite, dar şi un pic de mister, de suspans, de emoţie, de tremur în glas, de frică de nou, ca pe nişte mirodenii care dau visului un gust atât de plăcut. Visul cu ochii închişi mereu e undeva în spatele nostru şi ne uităm la el dimineaţa aşa peste umăr, încercâd să îl tragem de sub plapumă ca să-l vedem, încercând să-l aducem afară de acolo din fantastica lume onirică şi să-l punem pe buze, în borcanele cunoscute ale cuvintelor, în cătuşele înţelesurilor care ne slujesc fără să fie conşitente de slujirea lor sau fără ca noi să fim conştienţi de conştienţa lor.

Şi câte şi mai câte alte călătorii mai sunt pe lume în marea călătorie a scrisului în care am pornit. Călătoria oglinzii în care ne aventurăm cu privirea, călătoria cititului în care ne aventurăm privirea sau cu vârfurile degetelor, călătoria urechii în care ne aventurăm muzica şi şoaptele, călătoria iubirii în care ne aventurăm cu inima şi regretăm că nu ne-am luat şi capul, sau în care aventura cerebrală regretă oarecum şi plânge de dorul inimii care-i şoptea că din toate aceste călătorii nu lipseşte niciuna, ci toate sunt la locul lor mai mult sau mai puţin, toate sunt legate între ele în ceea ce nu vom putea eticheta niciodată corect, chiar de am sparge toate borcanele şi am lipi toate etichetele, nemaiputân fi în stare să vedem ce-i cu etichetă, de multe ce sunt. Căci cum ar putea un singur cuvânt să cuprindă toate aceste drumuri, toţi aceşti paşi, toate aceste destinaţii, toţi bocancii şi toate cizmele, toate valizele şi toate cutiuţile din valize, în care un singur inel, sau o pereche de cercei, sau o bucăţică de hârtie învechită de vreme abia dacă cuprinde o frântură dintr-o altă călătorie nespus de aventuroasă, cu nespus de multe detalii şi necunoscute dintre un bărbat şi iubita lui, dintre un copil şi tatăl său, dintre un elev cu un potenţial extraordinar şi profesorul lui superficial şi miop, preocupat de ratele lui la bancă sau o altă mulţime de grijuri îndesate şi ele acolo în călătoria lui etichetată prost. Cum ar putea face toate astea un singur cuvânt când o mulţime de cuvinte reuşesc aşa de stângaci în încercarea lor, stânga şi dreapta modificându-se treptat în funcţie de faţă sau spate, în funcţie stânga sau dreapta.

Soiurile de călătorii sunt de fapt faţetele călătoriei. Geometria a numit-o segment de dreaptă, ia muzica a numit-o cântec, metafizica a numit-o religie, iar fizica a numit-o moarte sau viaţa (nu cred că s-a decis încă). Copilăria şi adolescenţa au numit-o şcoală, iar mama şi tata i-au zis Ionuţ sau Evelin, sau Tao Chao sau Ghiuri, sau nesfârşitul şir din călătoria aceasta a numelor. Tu cum îi zici aşa-i zici, şi aşa va rămâne. Cuiele şi ciocanul i-au zis tâmplărie iar pensula şi culoarea i-au zis şi încă îi zic pictură, şi tot altfel şi altfel îi zicea ciocanul şi dalta, mâna şi fierăstrăul, pomul şi securea, şurubul şi cheia, cheia şi broasca, broasca şi lacul, lacul şi peştele, peştele şi undiţa, undiţa şi magazinul, magazinul şi banii, banii şi valoarea lor, valoarea şi credinţa, credinţa şi relaţiile, relaţiile şi Papa de la Roma, statul şi statul, graniţele şi libertăţiile, paşaportul şi dicţionarul… nu, nu avem voie, nu pot să pun punct, n-am cum, pentru că punctul poartă pe nedrept numele de sfârşit, iar aici în miezul cojii nimic nu se sfârşeşte niciodată, pentru că şi niciodată e etichetat cu eroare, iar despre eroare nici să nu mai vorbim.

Ce se aştepta Columb să descopere n-a prea corespuns cu descoperirea însăşi, însă asta nu o face mai puţin o descoperire valoroasă, extrem de valoroasă pentru nişte oameni care nu erau conştienţi de felul în care arată capătul lumii, unde se sfârşeşte apa şi în ce fel. Călătoria aceasta, expediţia de genul acesta are de cele mai multe ori rezultate diverse, diferite şi uimitoare, şi nu contează prea mult dacă se potrivesc sau nu cu aştepătările, ba chiar este de aşteptat să nu se potrivesacă. Oare înscrierea la facultate nu este o excursie de genul acesta în care intuieşti finalul dar totuşi nu-l poţi cunoaşte de dinainte. Oare căsătoria nu e şi ea o astfel de călătorie în care descoperi mereu şi mereu ţărmul cel nou al celuilalt, în care ancorezi corăbiile sufletului tău cu toată încărcătura pe care ai adus-o cu tine şi întreg echipajul care te-a ajutat şi te ajută să ajungi acolo. Oare nu are fiecare din noi parte de astfel de expediţii, desigur cu variaţiuni pe temă, şi ar fi chiar culmea ca ele să se asemene prea mult, caz în care am ajunge cu toţii în acelaşi loc, iar cert este că şi dacă ne ducem în acelaşi loc având aceeaşi destinaţie, fiecare ajunge într-un loc unic, unic pentru el sau ea, unic în felul propriu şi personal.

Alteori călătorim cu treabă, numind aceste drumuri călătorii de afaceri, ca să dialogăm, ca să negociem, ca să stabilim termenii, termenele, regulile jocului, condiţiile, beneficiile, câştgurile sau orice altceva ce face obiectul şi motivul călătoriei noastre. Dacă se suprapun acestei călătorii cu altele, după cum îmi aduc aminte că flirtau însoţitorii de bord în timpul zborului, deci în timpul serviciului, cu atât mai bine, având parte de un 2 în 1, sau de un 3 în 1. Nu puteai să nu zâmbeşti când îi vedeai cum îşi zâmbesc, cum îşi aruncă priviri pline de drag şi de dorinţă, cum trec unul pe lângă altul pe holul strâmt al avionului. Nu aveai cum să nu adaugi neştiuta poveste din spatele ajungerii la destinaţie, gândindu-te pe unde vor cina în seara aceea, jucîndu-se cu paharele înalte de vin sau unul cu degetele celuilalt. Călătoria mea de afaceri, cu reuşită sau nu, se intersecta cu călătoria lor forţată de servicul pe care şi l-au ales cunoscând doar în parte ceea ce le oferă şi ceea ce se pregăteşte să le ofere cu fiecare zi de muncă, cu fiecare nouă dimineaţă, cu fiecare zbor, fie el al marii păsări de fier, fie acela al sufletului şi al dorului unul către altul.

Dar alteori singura afacere pe care ne-am planificat-o este cheltuirea cât mai pe gustul nostru a banilor pe care i-am adunat cu greu de-a lungul anilor, făcând şi din călătoria aceasta una cu scop precis, ca şi în cazul celei despre care vorbeam mai sus, scopul fiind desigur diferit, însă cunoscut. Şi când se schimbă scopul se schimbă forma şi felul şi eticheta călătoriei, fie că e una de nevoie, să-mi ridic un pachet venit la poştă, călătorie fără de care poate nu m-aş fi întâlnit la momentul x şi în toana y cu domnul sau doamna, cu vecinul sau vecina şi nu aş fi spus, nu aş fi zâmbit, nu aş fi întâlnit în felul acesta interseţia aceea în care paşii gândirii mele, sau a părerii mele au apucat pe alt drum cu altă direcţie. Dar treaba fiind scopul călătoriei mele, scurtă sau lungă, n-am putut decât să ma aflu în treabă şi să o parcurg cu tot ceea ce a presupus ea, cu tot ceea ce a tras după ea, cu tot ceea ce a deschis şi deschide înaintea ei. Alteori treaba e un fel de curtoazie, că mă duc sau te duci să vitezi un prieten, o rudă, o parte din neam care se află în spital şi se bucură de vizită mai ceva ca de medicamente, astfel încât bucuria celui vizitat ajunge să fie bucuria mea, fără să fie o bucurie sau o plăcere egoistă care se mă aibă în vedere doar pe mine şi câştigul meu. Scopul diferă mereu, dar el niciodată nu este singular ci mai degrabă multiplu, şi atunci când zicem că un drum are un singur scop, eu zic că nu vedem că se poate circula pe el în ambele sensuri, chiar dacă într-un capăt cineva a pus semnul de acces interzis iar în celălalt capăt semnul de sens unic. În ciuda acestor semne pe strada respecivă se poate merge şi înainte şi înapoi, ceea ce înseamnă că multiplul acesta de sens este superior regulilor sau interdicţilor, sau părerilor sau credinţelor că atunci când mergem la New York mergem doar la New York..

Scopul nu este doar să ajungem, nu, nu, nicidecum, ci mai degrabă să ne bucurăm de călătorie evitând să avem în cap doar finalul, doar momentul ajungerii. Pentru că e ştiut faptul că cu cât ajungem mai repede cu atât se gată mai repede ceea ce trebuie să reprezinte un scop în sine şi un mijloc deopotrivă. Dar cum să zici că doi-ul e doi şi în acelaşi timp e şi patru? Ei iată că nu toate matematicile sunt la fel după cum atunci când il socotim şi numărăm pe Dumnezeu care a făcut lumea asta în care călătorim, şi care călătoreşte şi ea în noi, unu şi cu unu şi cu unu fac Unu, nicidecum trei. Şi dacă mergem la munte nu e totuna cu mersul la mare, destinaţia făcând călătoria atât de diferită, atât de dia-metral opusă în aşteptări cărând după ea slipi şi nu bocanci, sau dinpotrivă pelerină de ploaie şi nu slipi.

Ce să mai zicem despre experianţa diferită pe care orice călătorie o poartă cu sine în funcţie de mersul pe jos sau mersul pe bicicletă, de tam-tamul trenului sau aerul condiţionat al maşinii, sau a oricărui alt mijloc de transport pe care l-am putea folosi ca pe o slugă credincioasă, ca pe un asin pentru cărat poverile, ca pe un prieten tăcut şi supus care să ne ţină companie. Nu faci bătăruri în talpă dacă te dai cu trenu’, prin urmare experienţa şi durerea e alta, pentru că trebuie să plăteşti bilet, pe când dacă mergi pe jos nu trebuie să plăteşti bilet ci trebuie să plăteşti preţul bătăturilor în talpă. E şi ăsta un preţ cu siguranţă, adică un preţ al lui Aladin cu care zburăm din loc în loc, când mai confortabil când mai invers, ba cu ameţeli de înălţime sau urechi înfundate, când cu gleze umflate… şi ce? Chiar aşa, şi ce? Mai contează exact în ce constă diferenţa, de vreme ce de mers tot mergem, de ajuns tot ajungem, de folosit ceva tot folosim, dacă nu pentru a trăi ca în cazul oxigenului, atunci pentru a trăi frunzele, ca în cazul dioxidului de carbon.

Şi cine zice că nodurile se opresc aici…?

words

…49 999 de peripeţii (necunoscute)

Standard

Stătea pe bancă sub pomul tomnatic în plină toamnă. Se scurgeau secundele pe dinaintea lui şi el nu le vedea scurgerea, doar o verifica din când în când în mişcările ceasului. Pierduse de mai multe ori şirul gândurilor pe care încerca să le adune în caietul chinezesc, ieftin şi cu hârtie de proastă calitate pe care-l folosea ca pe o mini bibliotecă pentru micile volume ale scrierilor lui. Observa cu privirea tot ce putea să observe în jurul lui, căutând legături între ceea ce îi vedeau ochii şi gândurile şi simţirile ce-ar putea căpăta un trup al cuvintelor pe care să-l numească poezie. Mai avea în rucsacul albastru o bere şi nişte seminţe, un baton de cicolată şi o carte scrisă de danezul Soren Kierkegaard, întemeietorul existenţialismului (parcă). Either/Or, „Sau Sau ” cum s-ar traduce în limba lui. O scriere încâlcită, filosofică, de care se foloseşte ca de o oglindă pentru a vedea în ea felul în care autorul s-a văzut pe sine însuşi. Citea cu glas tare ca să-şi audă glasul sau ca să poate înţelege mai bine, nu doar firul despre care ziceam, pe care îl pierdea destul de des şi pe care se întorcea să-l reînoade, deşi nu reuşea întotdeauna. Dar mergea înainte anevoie, dând pagină după pagină la intervale lungi, de parcă zăbovea să plece din oglinda 4 în oglinda 5.

Îl frământau tot felul de dorinţe de socializare şi ar fi intrat bucuros în vorbă cu fata ce se aşeză pe următoarea bancă, însă nu avea nici un pretext cu care ar fi putut intra în vobă. Din contră visa parcă, fulgerător de repede, printre mulţimea gândurilor sau a sentimentelor contradictorii ce-l locuiau, visa la chestii neaşteptate, precum o împiedicare, sau o situaţie neprezăvută care să deschidă singură dialogul, să nu fie nevoie de munca, de chinul, sau de implicarea lui. Să i se aducă pe tavă uşita şi oportunitatea, şi să-i crească reputaţia de oportunist, la urmă când va trage linie şi se va autoevalua cu aceeaşi repeziciune a gândului, că a venit oportunitatea şi s-a suit în ea aşa cum te urci în ultimul moment pe scara autobuzului care atunci îşi închide uşile. Nu reuşeşte să prindă zborul unei frunze, sau bâzâitul câte unei albine, paşii grăbiţi ai celor ce traversează parcul, mersul drept al câte unei fete pe bicicletă. Adulmecarea pe care câinii prinşi în lesa străpânilor o prind cu botul, rămâne doar adulmecarea lor. El adulmecă toamna şi apropierea unei ploi mărunte care îl va fugări de pe banca pe care şi-a petrecut ultimele trei ore.

Va merge probabil la aceeaşi cafenea unde a fost si data trecută, îndreptat cu faţa spre stradă, spre strada măturată de ploaie şi de paşii oamenilor ce o apasă ca un gând urban în trecerea lor prin frigul toamnei, prin zilele şi viaţa sfârşitului de an. Işi va lua o cafea mare şi se va afunda în lectura aceleaşi cărţi, cu scurte pauze pentru a observa ce se întâmplă în jur, sau ce se întâmplă pe stradă, tendinţele fashion ale zilei sau părul lung şi frumos al câte unei femei aflată în călătoria propriei ei descoperiri, tot aşa cum el stând acolo parcurge, se află în călătoria descoperirii de sine. Stând sau umblând, dormind sau fiind treji toţi fără excepţie călătorim. Unele călătorii ne-au fost făcute cadou, pentru că altcineva a plătit preţul călătoriei, iar pe unele trebuie să le plătim singuri. Chiar şi călătoriile în trecut pentru a vedea unde am cotit spre drumul care ne-a dus până în popasul în care suntem, chiar şi călătoriile în viitorul apropiat sau îndepărtat au costul lor. Fie planificarea lor, fie regretul că nu au fost planificate. Tot aşa cum totul curge, totul costă. Fie ne pare rău acum şi ne bucurăm la urmă, fie ne bucurăm acum şi regretăm la urmă, dar de bucurat tot ne bucurăm şi de regretat tot regretăm. Ca în cazul măritişului sau al însurătorii. Dacă nu te însori regreţi, iar dacă te însori tot regreţi, deci, fie că te însori fie că nu te însori de regretat tot regerţi, deci însoară-teşi mărită-te, că de regret şi de frustrare nu scapă nimeni. De trăit ne trăim clipa. Însă fie o trăim pe cea de acum în detrimentul celei viitoare, fie o omorâm pe cea de acum spre viaţa celei viitoare, pentru că doar acolo există înviere unde a existat moarte, şi doar acolo există moarte unde viaţa de un fel face loc altei vieţi de altfel. Pentru că şi moartea existând trăieşte, dar în felul şi sub forma unică în care doar moartea poate trăi, diferenţiidu-se de felul în care trăiesc toate celelalte fiinţe sau lucrui, care atunci când încetează să mai existe, mor.

Aşa e şi cu sfârşitul lumii, gândi el, şi cu sfârşitul serii venită odată cu zgomotul clopoţelului de care se foloseşte personalul cafenelei pentru a fi subtili şi eleganţi atunci când îşi dau clienţii afară, în frigul şi în întunericul nopţii. Reţeaua autostrăzilor pe care le are Germania sau Statele Unite e nimic pe lângă pânza ce se ţese în fiecare zi în mintea şi în sufletul omului, fără să ştiu să specific dacă mintea şi sufletul reprezintă unul şi acelaşi lucru, sau sunt entităţi spearate care comunică între ele, tot aşa cum pârâiaşele se scurg în râuri, râurile în fluvii, şi toate în mare, ca pe alte căi şi în alte feluri să se re-întoarcă de unde au plecat, ca iarăşi să se întoarcă acolo.

Demodate gînduri ne mai trec prin cap tot aşa cum îi treceau şi lui, aşa cu viteza gândului, împletite desigur în încercări orginale de gândire, altfel spus cu combinaţii originale, că până la urmă după cum materia primă a ploii e apa, tot aşa şi materia primă a gândului e cuvântul, cuvântul mai adânc decât orice mină, mai adânc decât orice fântână, cuvântul care se dovedeşte a fi pe paginile sacre acelaş cu Omega, acelaş cu Alfa, înşiruire de litere borţoase de toate literele, după cum bine observa poetul. Curajul de a merge dincolo de linia până la care s-a mers reprezintă o formă de originalitate, pe care el, ca şi eu, sau ca şi tine cel ce citeşti, ne-o dorim în sufletul nostru, în partea aceea ce cuprinde şi depozitează latura ce ne face să fim doritori, camera ce cuprinde şi descoperă unul din cele mai interesante motoare ale vieţii, şi anume voinţa noastră a de a fi, de a exista, de a deveni, de a fi mereu şi mereu ceva ce încă n-am ajuns să fim. Gândurile de genul acesta nu sunt doar oglinzi în care ne vedem, sau ne spălăm pentru a ne limpezi şi clarifica, ci sunt şi praştii, modalităţi prin care ne împingem înainte aşa cum pe schiuri fiind ne folosim de pantă şi de beţe, pe bicicletă fiind ne folosim de pedale, în barcă fiind ne folosim de vâsle. Aşa cum se folosesc păsările de aripi sau păianjenul de pânza lui lipicioasă pe care şapte sau 8 elefanţi se joacă fără nepăsare sau cu nepăsare, cine mai ştie…

Şi se poartă cu sine mereu, plus ceea ce a adunt, în autobuz fiind, sau pe strada ce duce către autobuzul ce duce în alt loc, pentru ca întoarcerea să fie o amintire în plus prin care el adaugă la el, ceea ce il face să fie el. Tu şi eu, sau – sau, noi şi voi sau orice alt pronume am folosi, până la urmă înlocuim un nume şi e un alt mod de a folosi borcanele cu etichete de care ne este plin raftul. Şi raftul e etichetat şi el când cum, fiind ba din lemn de salcâm, ba din reguli adunate şi ele de-a lungul vremii, ca nişte linii continue ce nu trebuie depăşite, sau ca nişte linii întrerupte ce ne directionează, care în acelaşi timp ne permit să le încălcăm şi să le depăşim, ba chiar ne invită să facem asta, pentru a merge mereu înainte. Raftul plin cu borcane pline cu etichete pline cu reguli şi conveţii, fără de care fiecare ar vorbi o limbă străină celuilalt, pentru că dacă vrem să ne înţelegem, să dialogăm, să vorbim unul cu altul sau unii cu alţii, trebuie să ne etichetăm la fel termenii. Altfel cum ar fi ca atunci când spun „elefant” în mintea ta să răsară imaginea „mesei” şi nu a urecheatului. Iar de vreme ce există un răsărit înseamnă neapărat că a avut loc cândva o plantare fără de care respectiva răsărire să nu poată avea loc. Sau bunăoară dacă are loc o răsărire şi un răsărit ar trebui să aibă loc şi o creştere trepată a luminii, aşa cum se întâmplă atât de banal pentru noi în fiecare zi începând de dimineaţă. Şi când are loc şi o creştere are loc şi o dezvoltare, are loc şi locul însuşi, are loc şi timpul, are loc fiecare şi este suficient loc pentru ca şi altele să încapă acolo sau aici, sau în oricare alt loc am prefera. Pentru că preferinţa este o alegere, iar alegerile reprezintă o înşiruire de preferinţe. Este modul în care ne amăgim noi pe noi că suntem liberi, sau ne manipulează şi controlează alţii cu gândul acesta atât de drag sufletului nostru, gândul că nimeni altcineva în afară de noi nu are control asupra preferinţelor şi alegerilor noastre. Însă în joaca aasta de-a alegerea ne sunt puse mereu în faţă câteva opţiuni, doar câteva şi nu o infinitate, aşa că libertatea noastră de alegere e tăiată, ciopârţită şi redusă substanţial, de la caz la caz, în aşa fel că până la urmă şi dacă alegem, alegem ce au ales alţii pentru noi, alegem dintre alegerile care au fost făcute înainte şi care ne sunt puse în faţă împreună cu iluzoriul sentiment al libertăţii. Dar pentru că aşa a hotărât întemeietorul vieţii, marele arhitect al alegerilor noastre, ne bucurăm de puţina libertate pe care o avem, fiind din când în când conştienţi că este singura de care ni se face parte, iar alteori plângem cu un ochi dorindu-ne mai mult. Nici măcar râsul şi plânsul ăsta nu ne este nouă în întregime dat să-l alegem, ci suntem oarecum la cheremul lui, şi când ne vine să plângem iaca plângem, şi când ne vine să ne abţinem, iaca ne dăm silinţele şi o facem şi pe asta, măcar din dorinţa de a ne demonstra şi dovedi nouă înşine că suntem în stare.

Când alegem să ne gândim la cu totul alte lucruri şi să nu zăbovim asupra acestora, o facem nu numai pentru că ne dorim aceasta şi o alegem conştient şi voit, ci şi pentru că alte lucruri ne răpesc timpul, atenţia, cheful şi nu ne putem smulge din legea aceasta că „nu putem face tot ce dorim”, ci doar o părticică, şi aceea aleasă de altcineva fără etichetă specifică pentru noi şi în locul nostru. Cine se mulţumeste cu starea asta de fapt ajunge să se bucure mai mult de viaţă decât cel care nemulţumit fiind tot sapă în adâncimea gândurilor pentru a descoperi izvorul izvorului şi sursa sursei, s-o ia dacă s-ar putea de piept şi să îi ceară socoteală, să o ia la palme şi să se răzbune. Pentru că până la urmă nu cine înţelege perfect cum funcţioneză o maşină se bucură pe deplin de toate facilităţile sau capacităţile ei, ci cel ce se suie la volan şi o conduce, cel ce trăieşte acolo în interiorul ei tot ceea ce oferă maşina fără ca el să cunoască măcar legile pe care ea le respectă. Desigur că trebuie să cunoască unele lucruri, însă nu pe toate, şi de cele mai multe ori acele legi care se cere neapărat să fie cunoscute sunt nişte legi elementare, primitive, de bază şi nu mulţimea legilor din spatele acestora. Ştiu spre exemplu, aşa cum ştiţi mai toţi, unde se bagă cheia în contact şi ce se întâmplă dacă o învârt, însă nu ştiu pe ce cale pleacă curentul de la baterie prin vena firului spre inima aceea electrică sau mecanică ce bate cu ritmicitate sub pieptul de tablă al caroseriei. Şi nici nu mă interesează să ştiu, de vreme ce interesul meu nu e să studiez acele legi ci mai degrabă să simt vântul în pletele mele de toamnă când gonesc cu gemul deschis pe asfatul a cărui componenţă mi-e toatal necunoscută. Sau vântul tomnatic în pletele mele de vară cu mâna pe volanul de piele, fără să ştiu din nou a cărui animal a fost, cum de e neagră acum şi de ce îmi place atingerea aceea aşa de mult.

Cei simpli sunt mai fericiţi decât cei complicaţi tocmai pentru că ştiu să se bucure de produsul final, şi nu răscolesc atât pământul în care au semănat florile până rup florile sau aşează pe ele instrumentele pe care le-au adus ca să se folosească de ele la săpat. Cei simpli sunt înălţaţi de paradoxul smereniei pe când cei ce se folosesc de el ca de nişte trepte pe care cresc şi urcă singuri, se împiedică şi cad pentru ca loviţi, juliţi şi cu semnele vinete ale căzăturilor lor să încerce să urce din nou, cu durere şi cu efort. Dar efortul este parte din blestemul spinilor şi al naşterii, aşa că atâta vreme cât vraja aceasta nu se rupe niciunul dintre noi nu scăpăm de zgârieturi, de căzături şi de naştere.

Căci se nasc în noi în fiecare zi gânduri şi planuri şi dorinţe şi pofte. Se nasc în noi ambiţii şi se mai naşte un alt standard spre care tindem, fiind şi ştiind că suntem, însă dorind să devenim şi să ne naştem. Creşte în noi întreagă acestă stare de fapt şi noi o hrănim cu romane poliţiste sau de dragoste, cu înşiruire de povestiri SF în care fecundăm nişte lumi spre care călătorim, dar nu aşa cum au fost născute pe hârtie de cel care le-a scris, ci adăugând la citirea lor tot ceea ce ochiul şi mintea noastră poate să le adauge. Astfel citind amândoi acelaş lucru, despre aceeaşi lume, ea nu corespunde întru totul în mintea mea şi în mintea ta, în laboratorul acesta în care şi eu şi tu punând-o acolo o trecem iar prin durerile naşterii, dându-i o altă imagine şi un alt chip care să corespundă, care să fie asemenea chipului şi asemănării noastre. Oare nu tot aşa a făcut şi El? Oare nu tot aşa face şi acum când încearcă şi probabil şi reuşeşte să modeleze oameni născându-i din nou, după alt chip şi altă imagine, ca sculptorul care cioplind piatra constată că piatra se miscă pentru că e o piatră vie, şi cioplitura nu mai e la locul ei, forma nu mai e cum trebuia să fie sau cum a fost planificată ci altfel, în alt chip. Şi când ia din nou ciocanul şi loveşte sar colţuri unde ar trebui să fie rotunjime, şi apar scobituri unde ar trebui să fie linie dreaptă. Astfel că el caută o altă piatră care se supune locului unde el o aşează pentru a putea primi forma pe care el i-o doreşte. Şi pentru că nu găseşte o astfel de piatră o ciopleşte singur în dorinţa lui de-a o creea spre a fi, chiar dacă e încă brută şi necioplită.

În parc pe bancă, sau în cafenea pe scaun, sau în autobuz printre oameni, paralelismul lumilor călătoreşte. Una într-o formă ce se scurge din loc în loc şi din imagine în imagine, geografică, concretă pentru simţuri şi ochi şi degete şi paşi, şi una mult mai complexă care în ciuda geografie poate fi aproape oriunde, instantaneu şi cu o viteză uimitoare. Curg şi acum aşa cum curgeau şi atunci gânduri de genul acesta prin venele minţii, adăpând-o cum adapă apele Dunării delta, cum setoşi ne stâmpărăm setea cu o bere spumoasă sau cu apa rece a unui pahar de nisip transparent. El cel de atunci nu ştia că eu cel de azi il voi privi, şi eu cel de azi nu ştiu cât mai văd din ceea ce a privit el, suprapunând într-o naştere nouă cele două priviri, născând chinul din blestemul ce ne subjugă să suprapunem, să ne uităm, să uităm că ne-am uitat, că ne zgâriem încercând, să… să încercăm să ne zgâriem pentru a ne simţi sângele cald cum ne curge pe pielea rece a vieţii, pe răceala primăvăratică a încercărilor noastre ce ne macină în morile de vînt, de apă, de spirală şi de nivel.

După ce s-a dat jos din autobuz, a călătorit prin alte locuri cu mintea şi cu trupul, până când cu capul în perină s-a abandonat neînţelesei călătorii a somnului. Peripeţiile de acolo îmi sunt necunoscute.

oh_the_big_city_dreams_by_naiveminds

…alte 50 000 de vorbe

Standard

Dacă episodul 2, sau orice altă etichetă i-am pune, e asemenea primului episod ce rost mai au două episoade? Dar parcă nu sunt filme la care ne-am uitat nu doar de 2 sau 3 ori şi nu am considerat că e o pierdere de vreme, sau o risipa de energie, sau o chestie enervantă şi plictisitoare, ci din contră, am făcut aşa alegând cu propria noastră voinţă, fără să fim constrânşi decât de timpul liber eventual, ce ne-a permis să facem aşa (sau altfel).

În bagajul oricărei zile adunăm multe prostii, care ne îngreunează călătoria. În loc să călătorim „light”, cum zice englezul, alegem o viaţa grea, şi-mi vine să zâmbesc. Zâmbetul pare o chestie uşoară, însă uneori e complicată de-a dreptul. Degeaba aruncăm boabe albe pe drumul negru ca să găsim drumul întoarcerii, că înapoi nu ne mai întoarcem, nu ne mai putem întoarce. Dar cine vrea să se întoarcă n-are decât să încerce. Eu vreau să merg înainte, prin mlaştinile fricii, sau ale temerilor că nu avem barcă, că-n barcă n-avem găuri, că avem vâsle prea scurte, sau că motorul nu are benzină. Mereu ne lipseşte câteceva în orice fel de călătorie ne-am porni, dar asta nu ne face să nu mai mergem, din contră descoperim şi începe să ne placă să ducem lipsă.

Câtă ingeniozitate descoperim că am luat cu noi atunci când descoperim că nu avem chibrituri, că nu avem sare, că nu avem destui bani, că nu avem cunoştinţele necesare, că nu cunoaştem limba drumului pe care umblăm. Dar dacă n-avem aşa de multe avem nevoia de a avea. Avem chef să avem, avem în noi dorinţa aceasta şi parcă ne satisface mai mult decât toate lipsurile, mai mult decât nevoia în sine.

Ce-mi place aşa de mult la călătoria asta mentală e că deschide mereu aşa de multe drumuri sub paşii gândurilor mele. Aşa de multe posibilităţi înlănţuite, înşirate una după alta în fluxul acesta al conştiinţei pentru care timpul nu e important şi nu contează, pentru care cafeaua e mereu aburindă indiferent cât s-a scurs din zi. Chiar şi pierderea firului e lipsită de importanţă, pentru că mereu apare un altul, înnodat de un altul la capăt, la mijoc, la început. Bagajul etichetelor şi al borcanelor e doar o înţelegere subtilă între noi, pe care am furat-o unul de la altul si de care nu mai suntem şi poate că niciodată nu am fost prea conştienţi. Teama de ceva, vorba lui Augustin are o oarecare logică, însă atunci cînd ea este lipsită de un obiect identificabil ca rău, care să provoace şi să fie cauza subiectului despre care vorbim, ea teama însăşi devine un rău mai mare, cu atât mai mult cu cât asemenea credinţei, care se pare că nu poate exista în ea însăşi, nu are o sursă reală, un obiect în jurul căruia să graviteze, asemenea planetelor în jurul soarelui.

Cu barca, cu pluta, cu orice alt mijloc de transport, fie el chiar şi în comun, nu prea se poate călători pe oceanul oval al fanteziei, şi nici nu se pot îndoi raze din care să ne facem arcuri şi cu care să aruncăm alte raze în alte întunecimi, aşa cum le rupem în oglindă şi le trimitem prin fibre optice pe sub oceane, cu cârca, cu spinarea plină de zgomotele noastre codificate.

Călătoria asta cu viteza gândului e cu mult mai fascinantă decât orice altă călătorie. Mă duce şi în viitor şi în trecut, aşa instantaneu, mă duce până în înţelesul cuvintelor, de parcă e posibilă micşorarea noastră la scară mică, cu lupa inversă şi călătorirea pe răuri de sânge până în motorul universului uman, sau cel floral, în care seva curge prin nişte vene altfel, altcumva, dar curge.  

Totul curge ziceau oamenii mai demult prin gura unui reprezentant de-al lor. În albiile unor râuri ce nu-s râuri, în deltele şi din izvoarele ce de ce n-ar fi pentru alte firişoare de apă delte. Că lucrurile sunt simboluri ale altor simboluri, şi că ele se mănâncă mereu între ele având în comun foamea şi gurile, astea le-au observat deja alţii, iar eu călătoresc câteodată cu bilet, cîteodată fără, în muzeele lor, admirând jurnalurile călătoriilor făcute de ei. Simbolul cărnii a devenit – că lucrurile mai tot timpul devin, ele fiind ceea ce sunt, adica ce au fost – hmmm, simbolul sexului, însă numai în urechiile noastre setate după setările veacului, şi nu după adevărul lumii, sau mai degrabă însetate de poftă.

Teama este o ditamai pacoste şi ea ne va însoţi mereu, că tot vorbeam mai ieri despre singurătatea pe care o simţim, dar pe care nu o putem avea pe deplin niciodată. Schimbăm compania lucurilor care ne obosesc cu compania lucrurilor care ne fac plăcere, şi astfel spunem că ne-am găsit sau ne-am procurat, sau ne-am creat un moment de linişte acolo lângă gălăgia clipocitoare a apei, sau ciripitul păsărilor sau zgomotul de fond al pălăvrăgelii într-un bar plin de oameni, în care totuşi noi ne simţim singuri, fiind înconjuraţi de ei. Dăm alte feţe aceloraşi lucruri, le schimbăm capacele ruginite ale borcanelor, sau învechitele etichete, şi cum lucrurile devin, nu mai putem scrie acelaşi lucru, pentru că un măr lăsat de capul lui, cu sau fără coadă, mucezeşte devenind un măr nucegăit. Lucrurile – şi eticheta asta e destul de prost scrisă, destul de nepotrivit, pentru că nu toate sunt lucruri în sensul în care lucrurile sunt lucruri şi nu altceva – lucrurile deci curg dintr-un borcan în celălalt, se strecoară de sub o etichetă sub o alta, chiar dacă învecinată şi nu diametral opusă. Dar ochiul nostru nu este interesat să vadă. El vede inconştient de întregul mecanism din spatele lui care-l face să vadă, pentru că rolul lui nu e acela de a se înţelege pe sine, ci de a deschide uşile lumii pentru altcineva decât el însuşi – dar el nici măcar lucrul acesta nu-l ştie şi nici nu-l vede, pentru că el totuşi nu poate vedea tot ce se poate vedea.  

Partea cea mai frumoasă, pe care nu ştiu dacă o vede sau nu, dar din pricină că eu sunt mai mult decât ochi, deşi el fiind o parte din mine, şi eu sunt o parte din el, eu văd că el nu vede dar eu da. Eu văd că el nu se supără să fie doar o slugă şi mai văd că slujeşte chiar şi atunci când curge, chiar şi atunci când este obosit, şi face într-un fel numai al lui, într-un fel doar de el ştiut că imprimă cumva atingerea aceasta a lumii undeva în senzaţia care nu dispare şi după ce posibilitatea vederii lui se închide, pleoapele cad aşa cum încuiam poarta la lăsarea întunericului, copil fiind şi în copilărie.

Se chinuia într-o după-amiază de vară un cerb să soarbă doar cerul din apă şi un vânător să împuşte imaginea fără s-o sperie, s-o soarbă şi el dar nu în întregime, şi nu ca să o bea, ca atunci când ţi-e sete şi vrei să stâmperi setea aceea, ci ca atunci când deguşti vinul şi-l sorbi cu buzele din culoarea lui roşie şi-l sorbi cu nările din mireasma lui tomnatică şi coaptă. Tot aşa se întâmplă şi acum, ba de către mine facere, ba de către voi. Şi chiar dacă ne convine sau nu ne convine, asemenea ochiului şi noi vedem numai până la un punct, chiar dacă sunt unii dintre noi care reuşesc să vadă o linie, înşiruirea de puncte şi creionul care le mâzgăleşte. Tot la fel ca el, unii ne dăm seama că vedem sau că nu vedem, pe când alţii nu o realizăm nici pe prima nici pe a doua, ba chiar ne irităm când ni se pune vreo oglindă în faţă şi ea e în stare să adune imaginea şi să ne-o servească exact aşa cum am prefera să n-o facă, autentică şi aşa cum e.

Dar cine ne întreabă pe noi dacă ne convine sau nu? Dialoguri sunt multe pe lume, tot la fel de multe precum drumurile şi călătoriile, şi plimbările sub clar de lună. N-am fost pe lună deşi am fost acolo. În fiecare noapte înlunată, m-am dus şi m-am întors cu ochiul de pe ea, până pe ea, şi cu gândul ochiului şi cu ochiul gândului şi cu mintea lui care vede şi ea cu ochiul ei interior sau mulţimea de ochi din care e alcătuită.

De ce-o fi scris Apostolul Ioan că vedenia pe care a văzut-o, pe care deci a călătorit-o, îl descria pe cel Nevăzut ca fiind plin de ochi pe dinafară şi pe dinăuntru, de parcă întreaga lui alcătuire nu-i altceva decât un puzzle al privirii? Noi nu vedem microcosmosul ce ne înconjoară, el scapă capacităţii ochiului cu oglindă în fund, însă şi-n suflet avem ochi, şi-n vârfurile degetelor avem ochi (orbul ştie că am dreptate) şi ce ştiu eu pe unde or mai fi, ascunşi ca să nu-i vedem.

Zâmbetul vede şi el, sau dacă nu vede, cel puţin recunoaşte un alt zâmbet, ştie cumva că fac parte din aceeaşi specie, iar ăsta-i un mod de-a vedea. Dialogul e-o gură şi un ochi, cu care cuvintele văd lumina zilei, iar nerostirea întunericul nopţii. Scrisul vede ochiul, pixul vede foaia, foaia vede atingerea, atingerea vede tot ce este ea în stare să vadă cu ochii nevăzuţi pe care-i are. Toţi vecinii îşi văd vecinii, şi uite aşa din aproape în aproape ne apropiem depărtându-ne de locul spre care ne îndreptăm, mereu făcând şi ce vrem să facem şi ce nu vrem.

Şi dacă tot am ajuns aici, în popasul acesta al voinţei când cu da când cu nu, eu zic să zăbovim puţin. Miroase a mochetă de muzeu şi a broşuri. A ghid turistic miroase, puţin confuz amestecat desigur cu alte mirosuri. Moneda cu două feţe se foloseşte de ea însăşi ca să dea cu banu’ şi capul sau pajura formează întregul. Când iese una câştigătoare toată partea de deasupra se bucură, iar când iese cealaltă câştigătoare, toată partea de dedesubt constată că vremea victoriei celei dintâi se suprapune cu vremea victoriei celei de-a doua. Şi când nu, şi când da, de vrut tot vrem, şi când nu şi când da, de crezut tot credem, şi când sperăm şi cîâd nu sperăm tot nu şi da folosim. Şi când poposim ne continuăm călătoria, şi când nu alegem alegem şi când ni se pare că nu e e ca şi cum n-ar fi.

Pot bate şaua să priceapă iapa, fără ca iapa să fie acolo, tot aşa cum pot parcurge un drum lung, de miiii de kilometri în cerc, fără ca de fapt să ajung undeva, ci doar sărind graniţa geografică ce mă robeşte să cred că parcurgând kilometri întregi într-un cerc mai mare sau mai mic, de fapt bat pasul pe loc. Dar după cum se poate vedea destul de desluşit lucrurile nu par a fi deloc aşa.

shutterstock_RedPencilBIG

începutul capătului de drum

Standard
„…şi nu vor mai tânji!”  – ai spus
iar eu am pornit în căutarea
locului despre care vorbeşti
însă nu pe jos
nici cu piciorul
ci stând…
într-o călătorie statică
aşa cum faci când citeşti
şi călătoreşti cu cel care călătoreşte
sau îţi plimbi degetul pe hartă
şi parcurgi distanţe imense
cu viteze ameţitoare 
fără să te clatini
fără să ameţeşti
fără să te cheltui
…(probabil că) nu voi ajunge
niciodată acolo…decât plecând

(august 2008)

din simfoniile caniculare ale zilei

Standard
de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca
în cap şi-n inimă m-aş împuşca
să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine
pân’ dincolo de tot ce-i de văzut
 
dar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara mea
să urc
ci trece-n zbor cu şuier şi tam tam
taram taram
şi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritual
iar l-am pierdut
 
apuc marfare line lente leneşe
le urc din mers şi văd şi simt şi gust
ce poartă-n ele tot felul de încărcături
din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet
la clasa-ntâi’
călătoresc cu ele clandestin
 
sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar
un scurt peron cu scări de cord
şi becul programat
 
nu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi
mă las purtat
trenurile nu ştiu de pânze şi de ape
ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf
a unei cărţi
sub simfoniile caniculare numite zi
 

călătoru’

Standard
mă simt abia venit în lume
simţirea asta nu e trupul meu
sunt un val într-o scoică stelară
timpul curge prin vene stingher
curgerea lui începe să doară
*
rătăcită printre gândurile mele e lumea
bătută de valuri ca o barcă la mal
agăţată pescuită de-un fir de speranţă
soarbe cuvintele luminii din far
*
nu mă simt în apele mele
viaţa mă trezeşte dimineaţa la fel
zbaterea din corabia lui Noe
înfrunzeşte în ghearele-mi de corb-porumbel
 

(te) Poartă

Standard
ca sa vezi stelele tre’ să părăseşti ziua (sau lumea)
să mergi dintr-un oraş în altul
de pe-o coastă pe alta
spre inimă
*
pământul te poartă – intră
în legănarea lui rotundă şi inconştient de invizibilă
în leagănul acesta al călătoriei…
*
au îngheţat zâmbetele-n poze
radiind atâta căldură
eu în rama unei ferestre sunt tablou(l)
pe care-l văd alţii…

another day has gone by

Standard

călătoresc spre apusul luminii timpul prin umbre se-dreaptă spre capăt

într-o forfecare nemaiîntâlnită prin oameni în mii de direcții s`arată


se-apleacă sprânceana spre degetul mare să-și caute lin netezirea

prin ceasuri secunda se-abate și-și trece-n neștire uimirea

se graniță și se-nseninează se mijlocește și se întinde

de pe geană pe deget s-abate efortul ce tăcut se prelinge


precum un arbust răsărit într-o doară ca o pisică speriată

gândul pe spate încet se-nfioară iar groaza și-o arată deodată


de la răsărit spre apus de la o margine de viață spre alta

de la un punct cardinal spre un dus

ca pe un pulovăr cu firu lăsat șirui și tot șirui

amurgul și-nserarea… dimineața



povestea 8 (bilete de drum)

Standard

de data asta e altă poveste – mereu, nesfarşit şi-ncontinuu

cu un capsator şi-un carton

nişte cifre ce n-au înţeles altul decat cerneală pe dos

în coordonatele unei priviri ce ştie unde e stanga şi dreapta

unde e sus şi unde e jos


se face că se plimbă pe străzi fără bilet

nepăsător la capsatorul rămas în vagon

s-a legat la şiret ca să se bucure de libertate

şi merge pe jos cu mijlocul de transport în comun

cu cartonul expirat în buzunar

mereu mai uzat, mereu bun


e-o poveste cu oameni prin ea presăraţi ca semne de punctuaţie

unii sunt parantezele dintre mersuri

ca staţiile de autobuz

iar alţii sunt virgule printre versuri

tăcerile cu ajutorul cărora conversa


vorbea cu el şi cu ei deopotrivă

personaj şi poveste mereu

prin el trecea timpul ca-ntr-o remiză

în care mori pas cu pas cat eşti viu

pana e scos aparatu’ din priză


pe deasupra zbor păsări spre casă

în urmă se-aude un pas cam grăbit

ce trece  în urmă şi povestea o lasă

paralelă pe harta unui cerc nesfarşit


capsatorul a întalnit cartonul

l-a prins în întalnirea lui

şi ca pe-un final de poveste

l-a găurit



Şi ce dacă-i 13 ? :)

Standard

Cică unu după o şedere oarecum reuşită prin Spania trăgea concluzia cam aşa, „Mă, m-o ajutat Dumnezeu da am avut şi noroc !” 🙂

Eu prin Spania n-am fost (încă), da pentru cat de puţine resurse am la dispoziţie, puţin puţin am reuşit şi eu să  mă călătoresc, nu doar aşa cu pixu pe foaie, „cu pluta” vorba lui Nichita, „pe oceanul oval al fanteziei” 🙂 ci cu trenu, cu aripile de metal, cu ferry, cu ala lung pe roti in care nu stai prea comod decat putina vreme, sau aia scurta pe roţi, să nu uit de bicicletă – cat am mai pedalat la ea în Anglia – si zic şi eu în dreptul meu aşa cum a zis ala intors din Spania 🙂

Acum iar sunt puţin plecat de-acasă, şi ca orice plecare de acasă e si fain şi naşpa – hai să folosesc vorbele tinerilor, cat încă mă mai număr printre ei. Bine, puţin plecat de acasă sunt eu şi cand sunt acasă, însă acum chiar mă dau cu autobuzul pe străzile Danemarcei, şi nu mă pot abţine să nu fac comparaţii cu ţara mea, însă nu scriu acum concluziile, neee…

Azi am lucrat de la 7 pana la 4 şi ceva, da a trecut repede ziua, au venit repede pauzele, am băut 2 cafele mari (în cana aia de jos era mai neagră cafeaua- deci mai tare, de-aia mi-am pus), iar acu pe seară am mancat tort şi încă nu mi-am gatat tot vinu’ din pahar.

Mi-au scris oamenii mesaje, pe telefon, offline pe mess, pe wall-ul de pe facebook, urări de santate, de bine, de inspiraţie, de bani, de fericire şi bucurie, ceea ce nu-i rău deloc, nu-i aşa? E plăcut să vezi că oamenii nu trec chiar asa pe langă fără să spună nimic – VĂ MULTUMESC TUTUROR ! 🙂

Interesant e că mulţi i-au făcut urări „Călătorrului” – Rubenului ăstuia de aici 🙂

Altora le pun alţii prorecle, de data asta eu mi-am ales-o singur. Pană acum m-o ajutat Dumnezeu, iar nenorocul nu ştiu cat de înrudit e cu cifra 13.

Să auzim de bine !

plimbare pe hol

Standard

o caut şi n-o găsesc…

prin dreptul ferestrei dispar anotimpuri cu viteza călătoriei prin tren

mă opresc la fiecare compartiment şi o caut aşa cum citesc romanele pagină cu pagină călcând pe holuri cu umezirea de deget

adorm spre sfârşit(ul) răstignit în uşa rămasă deschisă prin care se pierde încrucişarea linilor în depărtata lor mântuire

deschid închiderea şi nu-i mai găsesc locul – s-a blocat într-o poză clepsidra vieţii; caut popasul neodihnit caut odihna fără să reuşesc să fiu în stare să prind tăcerea în cârligele vorbei

caut şi nu găsesc sfârşitul căutării nici măcar în sărutul de final al scârţâitului cu care trenul îşi târâie paşii şi-şi linge tălpile a căror ameţire îl poartă

planificarea concediului

Standard

Mă duc în concediu;

mă duc într-un loc îndepărtat

până-n mintea primului om.


Să stau cu spatele lui lângă spatele primului pom

şi să mă bucur de prima bucurie

ca de primul concediu

ca de odihna celui de-al şaptelea asfinţit

din prima săptămână.

celule

Standard

călătoresc spre mine (prea mult haihui) cu mersul înapoi  şi ochii-nchişi sub hotărârea de a nu privi-napoi

că minţile ce sunt sucite sunt sârme ce se rup şi drumuri sunt şi-ntortocheri de gard ce ţin  ş-opresc  acolo şi aici

călătoresc spre mine înapoi în dialogul celular către-nceput când nu aveam un chip şi-n geana naşterii un ideal