Arhive pe categorii: toamna

păpădii milaneze

Standard

mă fac vânt pentru o floare de păpădie
și mă gândesc
sub munții imenși ai soarelui
pe munții pietroși ai răbdării
o roată dințată e umbra ei ruptă
într-o jumătate de umbră
un cerc de curcubeie e ridicarea
ei în dreptul soarelui

mă fac vânt pentru o jumătate
de floare de păpădie
și mă gândesc
o ploaie de puf e timpul
o stea albă fiecare secundă
un joc e vântul vremelnic
al vieții

țin cu mâna stângă capodopera
goală a tulpinei
și mă gândesc
ce umbre din plămânii divini ai zilei
sunt amintirile

P1100039

© f: rb

Publicitate

Să ne Lansăm de carte: „Ochiul în plus” – 01 octombrie 2015, Deva

Standard

lansare5
ochiul2

„Ochiul în plus” – cel de-al doilea volum al meu de versuri, publicat în urma Concursului de manuscrise „Magister 2015”, ediția a II-a, la secțiunea Literatură – Poezie,Colecția Profart, Seria Literatură 3, Editura Karina 2015, concurs organizat de Sindicatul Invățământului Preuniversitar Hunedoara.

Lansarea de carte va avea loc joi, 01 octombrie 2015, la sediul I.S.J. Hunedoara,- Deva, sala ”Spiru Haret”, începând cu orele 12:00

Ne vedem acolo! 🙂

fixarea unei frunze

Standard
la 17 zero 7 fix se iscălea ultima frunză prin aer
şi-i puteam zări dâra
de-atâta cădere
 
în miezul exact al lui octombrie
cenuşa multicoloră a verii îşi prelungea
oxigenata ei curgere
prin inima ano-timpului
 
din intersecţia culorii cu ochiul
– fix de acolo, am cotit brusc
(fără semnalizare) pe-aleea unei
poze neînrămate
 
când o întorceam – dacă o întorceam –
sub un anumit unghi (de lumină)
îi puteam vedea dâra iscălită
de ultima frunză la 17 zero 7 fix
 
în miezul gustos al lui octombrie
anul ăsta, fix anul ăsta…
exact în momentul acela
 
P1060159

Da, îmi apăr poezia!

Standard

A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.

Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.

Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit  fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea?  Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă. 

Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).

Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor,  şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -,  deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte  dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.

Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…

Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…

Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.  

Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.

Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie  contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi  Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate.  Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.

 Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.

 Da, îmi apăr poezia…

Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:poetry06_plakat-detail

„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund

păi nu te doare
ba da”

genăzuinţă

Standard
să fie această nostalgică toamnă un început de rostire
să fie această oră rotundă un început de anotimp tomnatic
să fie această nostalgie un obraz de toamnă ruşinată
să fie ce-o fi
nişte degete încrucişate ale fiinţării sau o împreunare de braţe
pe piept acolo deasupra ascunzătorii
peste inima acestui veac ce seamănă exagerat de mult
cu nostalgia acestei dimineţi
*
să fie dimineaţă
să fie la prânz
să fie de-a lungul şi de-a latul orei
să fie acolo în inima vorbelor
în culoarea aceea lipsită de sânge care mă face să înţeleg
care-mi explică ce e şi cu care pot da sângelui meu un rost
sau culorii
sau curcubeului
sau ruşinării
*
să fie lumină această melancolică revărsare
această ploaie de anotimp
această cotropire de viaţă
 
 

melancolie de iarnă

Standard
pădurea-i aprinsă de-un foc mult prea leneş
ce-n curând va rămâne cenuşă
cu vatra-ngheţată în albul ei cuget
călcată-n picioare de sănii de muget
şi ţinut la distanţă de uşă
*
– rămâi conştiinţă cu suflu-ţi departe
mi-ai pus peste geamuri perdele de gheaţă
mă sperie şi zorii şi tu dimineaţă
rămâi conştiinţă afară
cum scrisul necitit rămâne în carte…-
*
s-a stins focul pădurii lăsând doar schelete
carbonizate în negru de cracă
rămasă-ntre zile ca sabia în teacă
peste tot agăţată cu albul scaiete
cenuşa se mută aici parcă toată…

toamnă hainelor vechi

Standard
a căzut peste lume o frunză de arţar
e eclipsă totală de toamnă …

ca o zebră e coaja pământului
un eden zoologic modern şi privat
ni se înmânează porţia de sare
şi biciul distracţiei neegalat

nu ne mai poate îmblânzi nimeni
va trebui să murim mai întâi
îmbrăcaţi în nişte concepte străine
dăruite de palmele Lui străpunse de cui

Cam așa trece toamna …

Standard

nu știu cine a făcut poza… wish I`d taken that 🙂

plouă

Standard
se sparg în nisipul transparent prin care nu-mi pot strecura mâna (doar ochiul)
se sparg prelungirile norilor

străine-n noua țară își caută refugiu în locurile cele mai smerite
în tot mai joasele adăposturi

eu nu (le) deschid nici nu număr strigătul bătăilor lor
doar le privesc refugierea ca pe niște dâre de lumină
prin timpul fără de spațiu al anotimpului al încremenirii ce se dăruiește prafului
undeva prin muzeele vieții

tu lași lumina ochiului tău să se spargă de tabloul acesta:
se sparg prelungirile privirilor tale
asemenea prelungirilor de odinioară ale norilor

another day has gone by

Standard

călătoresc spre apusul luminii timpul prin umbre se-dreaptă spre capăt

într-o forfecare nemaiîntâlnită prin oameni în mii de direcții s`arată


se-apleacă sprânceana spre degetul mare să-și caute lin netezirea

prin ceasuri secunda se-abate și-și trece-n neștire uimirea

se graniță și se-nseninează se mijlocește și se întinde

de pe geană pe deget s-abate efortul ce tăcut se prelinge


precum un arbust răsărit într-o doară ca o pisică speriată

gândul pe spate încet se-nfioară iar groaza și-o arată deodată


de la răsărit spre apus de la o margine de viață spre alta

de la un punct cardinal spre un dus

ca pe un pulovăr cu firu lăsat șirui și tot șirui

amurgul și-nserarea… dimineața



frunze de lună

Standard
40369460-the-sun
le sângerează pletele la frunze şi cade coama lor rătăcitoare
le suflă viaţa-n roiuri trecătoare iar jarul li-l aprinde şi li-l frânge

degeaba crengile cu mâna goală se-ntind aiurea vrând să le adune
că truda lor zadarnică apune-n ciripituri pe-o coardă de chitară

oprită-n loc stă luna să asculte mereu un cântec nou deloc tomnatic
pierdută printre crengi îşi sprijineşte de lume gândul lung şi singuratic

zici că-i orbită de melancolie – se regăseşte-n fiecare pată
se-ntinde prin grădini şi le dă roată – de toamna ei vai nimenea nu ştie

pe ochi mi se opreşte câte-o frunză ce s-a desprins de lună ca de-o cracă
ea-n căutarea lor ca o nebună până în suflet intră şi s-adapă

cer de toamnă

Standard

peste vară, peste groasa căldură din aer

pluteşte un cer tomnatic de veche Golgoltă

o armură cu solzi ascuţiţi ce leagă pămantul cu apă

şi nu-mi lasă privirea să zboare


dincolo, undeva acolo e-o graniţă nevăzută şi tare

e-o baltă albastră născută din crăpăturile seninului

furişată din lumină-n culoare

şi-o toamnă ce cotropeşte pomii şi oile

lăsand în urmă noroiul ei galben călcat în picioare

şi ploile


se scurge ceva de deasupra

o fi instalatorul care şi-a lăsat cheile pe masă

şi-a plecat fără să strangă

fără să-ncuie

cu vara sub braţ – neterminată, nătangă

ca scrisul inegal de mana stangă …

Şi ce dacă-i 13 ? :)

Standard

Cică unu după o şedere oarecum reuşită prin Spania trăgea concluzia cam aşa, „Mă, m-o ajutat Dumnezeu da am avut şi noroc !” 🙂

Eu prin Spania n-am fost (încă), da pentru cat de puţine resurse am la dispoziţie, puţin puţin am reuşit şi eu să  mă călătoresc, nu doar aşa cu pixu pe foaie, „cu pluta” vorba lui Nichita, „pe oceanul oval al fanteziei” 🙂 ci cu trenu, cu aripile de metal, cu ferry, cu ala lung pe roti in care nu stai prea comod decat putina vreme, sau aia scurta pe roţi, să nu uit de bicicletă – cat am mai pedalat la ea în Anglia – si zic şi eu în dreptul meu aşa cum a zis ala intors din Spania 🙂

Acum iar sunt puţin plecat de-acasă, şi ca orice plecare de acasă e si fain şi naşpa – hai să folosesc vorbele tinerilor, cat încă mă mai număr printre ei. Bine, puţin plecat de acasă sunt eu şi cand sunt acasă, însă acum chiar mă dau cu autobuzul pe străzile Danemarcei, şi nu mă pot abţine să nu fac comparaţii cu ţara mea, însă nu scriu acum concluziile, neee…

Azi am lucrat de la 7 pana la 4 şi ceva, da a trecut repede ziua, au venit repede pauzele, am băut 2 cafele mari (în cana aia de jos era mai neagră cafeaua- deci mai tare, de-aia mi-am pus), iar acu pe seară am mancat tort şi încă nu mi-am gatat tot vinu’ din pahar.

Mi-au scris oamenii mesaje, pe telefon, offline pe mess, pe wall-ul de pe facebook, urări de santate, de bine, de inspiraţie, de bani, de fericire şi bucurie, ceea ce nu-i rău deloc, nu-i aşa? E plăcut să vezi că oamenii nu trec chiar asa pe langă fără să spună nimic – VĂ MULTUMESC TUTUROR ! 🙂

Interesant e că mulţi i-au făcut urări „Călătorrului” – Rubenului ăstuia de aici 🙂

Altora le pun alţii prorecle, de data asta eu mi-am ales-o singur. Pană acum m-o ajutat Dumnezeu, iar nenorocul nu ştiu cat de înrudit e cu cifra 13.

Să auzim de bine !

prin ochiul oglinzii

Standard

momentan în grădinile vremii

nici un anotimp nu-i prea viu

nu s-a rezemat de peretele firii

nici un autobuz trandafiriu


sunt numai frunze îmbibate în verde

numai crengi ce mustesc inegal

aplecate să citească o veste

dintr-o ruptură scursă din  ziar


prin fibrele optice rătăcește necunoscuta

planetă în salba universului mare

cu urechile umplute de- o negreală acută

muzica îmbibă anotimpu`n culoare


numai oglinda se plimbă de gratis

nedezlipită de trecutul autobuz timpuriu

retrovizoare se uită sălbatic

peste umărul anotimpului nu prea viu

lumea merge ‘nainte

Standard

când spre dreapta când spre stânga
oamenii merg înainte
mersul ei şi-l prind în ţeluri
eu li-l prind doar în cuvinte

picurii de pe umbrele s-au oprit
că nu mai plouă
într-o strângere de mână
s-au prins două

din umblarea ei ciudată
frunza s-a oprit în verde
o să meargă mai departe
şi-o să cadă spre maro
(ca al toamnei indigo)

umple golul de prin sticle
sorbitura cu-nsetare
umple golul din pahare
însă golu’ ascuns în tine
nu mai pare să se umple
nu dispare

când spre stânga când spre dreapta
mâna face semne line
revederi zidite-n ţeluri
ce-s descrise în cuvinte
când ştiute şi-nţelese
când ascunse şi străine

stelele se torn în forme
şi de-argint şi de clipită
lumea-şi poartă mersul iute
şi de trecerea-i grăbită
stă lipită