50 000 de vorbe…

50 000 de cuvinte înseamnă finalul. Finalul primei pauze meritate. Nimica toată pentru cei care îndrăgesc joaca, în mod deosebit joaca cu vorbele, pentru cei care ştiu că niciun final nu e complet, ca absolutul îşi are loc preutindeni în altă parte da’ foarte puţin, rar de tot în vocabularul nostru, având o legătura stranie cu lutul, sau una lingvistico-organică dupa cum se poate vedea în mâzgăleala cuvântului.

Şi mai sunt tot felul de cuvinte interesante precum „provocare”, concurs, întrecere, efort, minim de efort, scriere, scris, şi multe altele care nu mai au nevoie de ghilimele, cu care îmi fac bagajele pentru a porni la drum, pe drumuri făcute din combinări, pe melaguri zidinte-n imagini, pe lângă oameni care locuiesc în dialoguri, prin aventuri nenăscute încă pentru că fotosinteza cuvântului n-a avut loc, din nicio altă pricină decât pricina însăşi.

Lumea a fost făcută de două ori. Tot aşa se întâmplă şi azi cu cosmetizarea ei, cu faţa ei mereu în schimbare. Prima dată a fost creată acolo în gând, în plan, în schiţă, în vis, în imaginea aia care abia mai apoi a fost pusă în faptă, a fost subjugată materiei, a fost sorbită în ceea ce ne văd ochii şi ceea ce ne vede mintea când picioarele ochiilor obosesc. Călătoriile sunt aproximativ la fel de asemănătoare, iar a mea bănuiesc că nu are nimic atât de original încât să se diferenţieze substanţial de restul. Ştiu care-i finalul, deci îmi am destinaţia, însă nu ştiu cu ce tren, nu ştiu pe ce drum, nu ştiu nimic din aventura care-mi stă în faţă, şi deşi mă uit la ea cu uimire parcă nu o pot zări, parcă nu o pot naşte decât cu durere.

Ce blestem a mai fost şi este şi ăsta al muşcăturii de măr, să naşti totul cu durere şi prin spini să crească trandafirii, şi doar noaptea să se vadă stelele şi doar dacă plăteşti cadoul e gratis. O călătorie gratuită în jurul soarelui mi-a fost pusă la dispoziţie de mai bine de 30 de ani încoace, aşa că ce-i aia un puzzle al cuvintelor româneşti cu care să mă recreez ca în recreaţia mare, între două zgomote de clopoţel, între două ezitări de lene, între două bătăi de inimă, între noi doi, eu cel care sunt şi eu cel care voi fi şi eu cel care mă privesc cum rămân în urmă asemenea pietrelor ce sunt statornice sub apele mereu curgând rămânând peste pietre, mult mai statornice şi mult mai fiind.

Socoata dă altfel în matematica diferită a călătoriei, iar jurnalul acesta prins cu o pânză de păianjen de colţurile a două stele e preşul furat de la Aladin cu care voi fugi de naş, cu care voi fenta biletul de călătorie, cu care voi bea cafea în vagonul restaurant, cu care îmi voi umfla roata dezumflată de la bicicletă şi cu care voi trage după mine toate frunzele toamnei sub stratul noului anotimp, ca pe-o cortină de teatru, ca pe un final de capitol, ca pe un cântec ce face să curgă înşiruirea actorilor.

Amalgamul acesta de zdrenţe, care şi ele nu-s altceva decât cuvinte… înşiruire de litere borţoase de alte litere, care se nasc şi se mînâncă unele pe altele în amalgamul acesta de bibloteci reprezintă harta mea pe care o desenez în timp ce merg, mai mult cu urmele paşilor sau cu apăsarea degetelor în zgomotul de plastic al scrisului. Să iau cu mine cămile cu saci plini de litere? Să iau cu mine tancuri cu cufere pline de etichete? Să iau cu mine robi şi roabe care să mă ajute să leg funiile între ele şi cu toate funiile acestea să vă leg şi pe voi? Să nu credeţi că vă scot ochii, pentru că au ei singuri un fel de a curge, însemnând oarecum că vi scoateţi singuri şi mi daţi mie, dar nu ca să văd cu ei, ci pur şi simplu pentru că ei au proprietatea asta de a curge rămânând acolo, de a se împăştia în toate părţile cuprinzând în braţele privirii lor egoiste şi nesătule călătoriile verbale şi zgomotoase cu care această mare carte de aventuri, ce-i lumea, ne cuprinde ca pe nişte cuvinte scurte aşezate şi sorbite de alţi ochi – ochii întunecaţi ai găurilor negre, coşmarul oricărei stele căzătoare cu care-şi pecetluiesc îndrăgostiţii dorinţele.

Desigur că am nevoie de cămile şi de cufere şi de etichete şi de borcane şi de capace şi de carioci şi de markere cu care să pun verbele la locul lor şi toate părţile de vorbire în căruţa teatrului de păpuşi, a păpuşarelor, a sforilor şi a uneltelor de care am nevoie pentru îmbârligătura aceasta în care încerc să fac ordine. Cine mânâncă azi reţeta scrisă pe bucata de foaie şi nu preferă însăşi prăjitura, chiar daca uleiul are gust rău, chiar dacă făina e înnecăcioasă, chiar dacă separat ingredinetele se simt urâte şi nefolositoare. Ele îşi găsesc totuşi rostul, scopul, marele lor destin în punerea lor împreună. Lupă, lupă, unde eşti lupă? Cu siguranţă voi avea nevoie de magnifier-ul ce va ţine relaţia noastră când la distanţă mare când la apropierea presantă şi dureroasă a contopirii.

Ştiţi care sunt cele 5 ingrediente ale vieţii? Cei 5 piloni? Cele 5 feţe ale marii piramide în care ne aflăm cuibul? Sau, ştiţi că descoperirea cunoaşterii e o călătorie lingvistică din semn în semn, din simbol în simbol, din traducere în traducere? Desigur că ştiţi – şi ăsta-i motivul pentru care nu călătoresc singur, şi deşi am pornit singur la drum, fără să vă întreb dacă mă însoţiţi, dacă vă încumetaţi să mă urmaţi în lungul şir de răsărituri şi apusuri, precum felinele pe după pomi sau prin iarba savanei ochii vostri mă urmăresc şi codurile se sparg în întâlnirea dintre ceafa mea şi ochii vostri, dintre ciocanul şi nicovala pe care pe tăcute dar şoptit ne făurim prada şi prădatorul, mortul şi moartea, rostogolirea născută a naşterii.

Nu ştiu ce rost are cuvântul „singurătate” în lumea borcanului nostru, în care orice ai face n-ai cum să fii singur, n-ai cum să te refugiezi de tot, n-ai cum să te ascunzi decât cu lucrurile sau după oamenii ce fiind îţi arată că eşti în prezenţa lor, deci nu eşti numai tu, eşti tu şi ei, sunt ei şi tu. Că ne simţim singuri cîteodată, iară, sau din nou, nu facem decât să descoperim, să dăm la o parte misterul acesta de a fi noi cu noi, noi cu simţirele noastre, pluralitate lipsită de singular, în prezenţa singularităţilor. Sâmbure de ghindă zicea poetul că-i este sufletul, şi-n cuibul acesta imens, trecutul şi viitorul sunt o împletitură a crengilor de copac cu rădăcina, sau ascunderea pădurii în ghindă, e aducerea pe lume a lumii, acum, aici sub ochii noştri, în ochii noştri în jocul acesta de-a vaţ-ascunselea, în joaca aceasta cu vorbele de care vom râde şi care ne va îmbucura copilăria până la lacrimile bătrâneţii de la final, când vom deschide alte porţi şi vom începe alte drumuri cum începeam când nu ştiam a scrie câte-un capăt de linie în culoarea creionului.

Pe valul verbal, printre statuile vorbelor, prin labirinturi de înţeles şi neînţeles mă pierd şi mă găsesc deopotrivă. Mă las pierdut pentru a fi găsit. Rătăcesc pentru a cunoaşte. Nu mai e cale de întoarcere. Drumul duce doar înainte, chiar dacă aşa pentru plăcerea peisajului şi-a ochiului cu care pipăie urechea cuvintele, vom arunca din cand în când câte-o privire înapoi peste umăr, înapoi peste umărul zilei de azi. Cine ne pune sub paşi aceste amintiri din viitor nu ştiu. Multe sunt de cercetat sau de descoperit: comori de mister, ţoale fermecate, teci de săbii de corn, scrisul de pe plicul expediat de expeditor, şi din toate câte sunt de cercetat şi de mirosit, toate vor râmânea mereu de cercetat şi de ascuns acolo în descoperire ca mănuşile în gerul iernii şi ca mâinile în mănuşi.

Vitorul are şi el supuşii lui cu care îşi tine cronicile. E adevărat că nu mi-am propus să trec pe la muzeul de istorie al viitorului. Mi-e teamă de scheletele prăfuite ale trecutului ce atârnă în ramele exacte ale punctelor cardinale, ale zilelor de naştere, ale pietrelor de mormânt ce se lasă înfrânte de firul ierbii şi de schelăriile florilor veştejite, cu ajutorul cărora nepricepuţii zidari, zilierii neîndemânatici lipsiţi de experienţa zidirii, cosmetizează faţada ştearsă a trăirilor. Şi mai sunt am auzit şi alte camere şi săli acolo în muzeul de istorie al viitorului, unele pline de tot felul de sentimente sedimentate pe alte sentimente nesigure presupuneri şi prejudecăţi care arată într-un fel al lor, aproape unic şi distinct, dar pe care fiecare vizitator le vede după forma ochiului lui, strâmt sau larg, alb negru sau color, grotesc sau lin.

Pe-acelaşi drum sunt două drumuri cel puţin. În orice întoarcere sălăşluieşte mersul înainte oricât ai vrea sa sălăşluiască mersul înapoi. Să mergem înainte dar!

Publicitate

de la A la Zet (sau în varianta grecească: Alfa & Omega)

(EXPLICAŢIE: paranteza de fapt nu explică înţelesul, îl complică…)

Cuvântul este materia primă a oricărei scrieri. Dar cum să scrii că tocmai el cuvântul este materie? Înseamnă să porneşti rău, cu stângul, împletecindu-te, negând ceea ce tocmai zici, tăind craca de sub picioare, sau a bate cu picamărul, conectat la priză, în scările pe care tocmai vrei să urci. Dar oare nu aici e frumuseţea? Să te învârţi într-un cerc pătrăţos în care dai din colţ în colţ. Să asculţi trăgând cu urechea dialogul secret al zidurilor ce s-au întâlnit în colţul acela. Să te simţi pus la colţ de propria limitare. Să sapi tunelul acestei înţelegeri până nu mai rămâne nimic din coaja cuvântului sau a înlănţuirii lui pe care vroiai să o înţelegi, fără să înţelegi exact de ce, fără să înţelegi exact până unde anume.

Pentru ce să transporte cuvintele lumea de la ea însăşi la ea însăşi, şi mai ales pentru ce o asemenea întrebare? Oricum învârtirea în cerc, fie că e el cercul înţelegerii lumii, sau a dragostei, sau a sensului, sau a realţiilor ce există între noi şi ele, e o învârtire obositoare, extenuantă şi nu de multe ori fără roade dulci, ci mai degrabă amare. Când ştii că săpând dai de aur şi în schimbul aurului primeşti bani şi cu banii poţi obţine aproape orice disponibil şi accesibil în lumea asta, atunci îţi vine să sapi. Dar dacă ştii că sapi fără să găseşti ceva anume, atunci lipsa acelei înlănţuiri logice îşi construieşte o relaţie amoroasă până şi cu puterea braţelor pe care dintr-o dată nu le mai străbate, nu le mai însufleţeşte ca vântul pânzele corabiei. Pentru ce scrieri lipsite de utilitate? Pentru ce învârtiri în jurul cozii? Pentru ce finalităţi pe lume care să aibă undeva pentru cineva o noimă? N-ar putea exista curgeri care să nu ducă nicăieri? N-ar putea exista fluvii care să se verse în mare, să transporte peşti, să poarte corăbii şi care să fie total indiferente de toate acestea? Să nu-şi înţeleagă propriile valuri, nici marginile malurilor ce-i croiesc trupul, fără ca măcar să ştie că are valuri şi maluri şi peşti şi corăbii. N-am putea fi noi fluviul acesta? Desigur că putem, pentru că noi avem metafora şi cuvântul şi imaginea şi imaginaţia şi enormii paşi pe care-i putem face prin timp şi spaţiu, ochii asemenea oglinzilor care multiplică la infinit capacitatea noastră de a „curge”, indiferent dacă înţelegem sau nu, indiferent dacă ne dăm seama, indiferent dacă ne conştientizăm indiferenţa sau din contră, chinul agonizant al păsării.

Şi pentru ce concepte şi convenţii cu ajutorul cărora să ne traducem asemănător „curgerile” în aşa fel încât hărţile noastre să nu conţină mai mult mister decât dezlegare, nici mai multă obscuritate decât lumină, în aşa fel încât să avem senzaţia că nu suntem singuri pe lume. Iată de ce. Pentru că a fi singuri înseamnă să nu existe ureche pentru vorbele noastre, nici pescari pentru peştii noştri, nici deltă pentru fluviul învolburat al năvălirii noastre zilnice, deltă care să ne aştepte, şi pentru care noi anume să curgem. A fi singuri înseamnă a nu fi ziduri făcute anume din îmbinarea cărămizilor celulare. A fi singuri e totuna cu a nu se întâlni zidurile în colţ şi noi să nu fim acolo să tragem cu urechea la dialogul lor, dialogul îndrăgostirii lor care nu e altceva decât ecou, proiecţie, poezia de dragoste pe care vrem şi noi să o cântăm în stilul nostru muzical, pe instrumente proprii. Suntem acolo cu urechea ciulită pentru că vrem să ştim finalul, deznodământul. Vrem să ştim cum se termină doar pentru a vedea cum se începe. Contopirea asta a sfârşitului cu începutul este esenţa după care tânjim, este pata aia de culoare divină aruncată sau căzută din graba Creatorului în sufletele noastre, asemenea unei umbre, unui picur neastâmpărat de vopsea ce în loc să cadă acolo pe pânză a căzut aiurea, şi continuă să cadă,  ce pe tăcute, în noi, musteşte prin apropiere lumină. Acolo în suflet, sau undeva anume în noi, loc pe care din convenţie îl numim suflet, pentru că e şi el adânc şi fără de capăt asemenea umbrei, misterului care ne curge pe buze când zicem că ne dorim un loc căruia să-i putem spune „acasă”, o relaţie trainică dar mereu nouă, căutare şi zbatere neapărat însoţite de găsire, trecut şi viitor legate împreună în ceea ce desigur numim prezent. Irealul prezent care asemenea unei năluci e şi nici nu e, fiind doar atât cât să ni se pară că este, mai mult fiind urmând să fie, tot astfel cum este tocmai pentru că a fost. Început şi sfârşit deopotrivă.

Nu ne dorim ceea ce se gată. Nu se satisface nici măcar gândul acesta, darămite faptele, sau obiectele sau persoanele sau relaţiile umbrite de un astfel de soare. Dar ce anume sub soare, aici pe punctul acesta de lumină e altfel decât aşa? Vrem îmbinarea nu părţile. Vrem prezentul nu trecutul nici viitorul. Vrem să nu se gate în noi vrerea şi vrem ca mereu ceva ce nu se gată să o stâmpere. Şi totuşi mâncăm ştiind că ne va fi din nou foame. Iubim ştiind că se poate să nu fim iubiţi la fel, nici înapoi, şi după cum muşcăm pentru a ne umple golurile sub formă de muşcături din noi, tot aşa suntem muşcaţi de alţii pentru a-şi umple golurile muşcăturilor din ei, şi umplem în noi, tot astfel cum scădem din noi pentru a umple în altă parte, fiind împrăştiindu-ne, risipindu-ne în golurile altora. Facem aşa, şi mai mult de atât tânjim să facem aşa, împlinirea acestei tânjiri fiind o muşcătură pe care nu ştim exact cum dorim să o apucăm cu dinţii şi să o aducem „acasă”, acolo în noi, la locul ei, de unde nu ştim când şi cum a plecat, şi nu ştim nici cum anume o recunoaştem ca fiind ceea ce ne lipseşte.

Dar asta-i rânduiala, „bunăoară când cineva mănâncă, altcineva este mâncat”, şi deşi suntem, ştim că suntem mai mult devenire decât fiinţare, sau fiinţarea propriuzisă ne caracterizează felul de a fi. În momentul în care spunem că suntem, în momentul acela încetăm să mai fim, adăugând mereu fiinţei noastre, sau mai degrabă fiinţări noastre, timp, plusuri, minusuri, adăugarea în sine, pe care nu o putem explica decât luând din ea, asemenea copilului care încercând să înţeleagă din ce-i făcută maşinuţa lui preferată o desface făcând-o în felul acesta să fie orice altceva numai maşinuţă nu. 

Dar ce ne pasă nouă. Noi ştim rânduiala că orice piese demontate de noi se adaugă la un alt întreg, nimic nu se pierde, nimic nu se distruge pe de-antregul, ci totul se reaşează, se remodelează în alte forme, se regăseşte în altă parte, se risipeşte găsindu-şi astfel scopul întâi şi ultim al existenţei. Dar desigur că nu se poate ca totul să fie cuprins într-un cerc atât de mic şi de strâns, precum pretenţia că ştim care este scopul ultim al existenţei, de vreme ce sfârşitul acestei existenţe este strâns îmbinat cu începutul, ele sunt una de nedespărţit, una de nezdruncinat.

Filosofia ne oboseşte şi ne face franjuri creierii. Vrem dragoste. Vrem să iubim şi să fim iubiţi. Însă şi dragostea e o filosofie. Dar fiind atât de bogată, de generoasă de mare, dragostea este mai multe filosofii deopotrivă, după cum lumina este un curcubeu de culoare. Vrem culoarea, o vrem, dar nu o putem avea fără lumină. Vrem dragostea, o vrem, dar nu o putem avea fără filosofia ei. Chinul de a separa lumina de culoare, inutilul şi extenuantul chin, care ne caracterizează (uneori) viaţa, e chinul de a iubi nerespectând filosofia iubirii, de a pune etichete cu „gem” la borcanele cu murături, de a ne juca aiurea cu cuvintele, sperând să culegem la urmă capodopere literare. Dar noi ştim rânduiala, şi dacă nu o ştim, o intuim şi nu scăpăm fără să o vedem până la urmă în propria viaţa – dacă există aşa ceva – exemplificată concret precum o operaţie fără anestezic. Nu putem ocoli rânduiala, facem parte din ea, o compunem şi o locuim, tot astfel cum ea ne locuişte pe noi, şi ne înlocuieşte perpetu.

Nu putem scăpa, nu avem ieşire. Tot astfel cum uşa este şi intrare şi ieşire deopotrivă. Ieşirea noastră este intrare, şi intrarea noastră este ieşire. Sărim din lac în puţ, şi indiferent că ningem, plouăm sau ne evaporăm, tot apă rămânem. Nu putem fi altceva decât suntem, adică constantă devenire.

Dar ne place weekendul. Şi ne place mai mult să tăiem sfoara care-l apropie. Gândul că vine ne place mai mult decât weekendul în sine, care nici nu ne place uneori, şi după  ce a venit dorim să nu fi venit, să nu fi venit aşa, să nu ne e fi prins nepregătiţi, să il fi petrecut altundeva şi altfel, dovedind până la urmă că nu ne place de fapt weekendul decât dacă e ciopârţit şi seamănă oarecum cu aşteptarea pe care ne-am făcut-o în dreptul lui. Aşteptarea de weekend ne place. Şi multe alte lucruri de genul acesta.

Ne plac femeile, ne plac bărbaţii. Ne place iertarea şi berea. Ne place păcatul. Ne place plăcerea – chiar şi atunci când e dureroasă, dovedind nimănui că de fapt cu totul altceva ne place…că plăcerea şi căutarea noastră, asemenea nouă este într-o permanentă devenire, şi o caracterizează mai mult permamenţa şi transformarea ei decât forma aparent fixă pe care o are la un moment dat însemnat de noi în calendar, pentru a marca un semn imposibil de altfel.

Ne plac lucrurile imposibile, tocmai prin faptul că le caracterizează neputinţa de-a fi, dar şi o putinţă prezentă şi ea în neputinţa aceea.

Şi să zâmbim ne place, şi mai ales să fim în preajma oamenilor care ne fac să zâmbim. Să sărim garduri ne place. Să furăm pere străine ne place. Să fim prinşi ne place. Să auzim cum ghimpele sârmei înghimpate sfâşie cracul pantalonului în timp ce sărim gardul. Nu ne interesează perele pe care ne ducem să le furăm. Ne interesează zgomotul acela al sfâşierii. Pentru că nu putem auzi sfâşierea din suflet, ne interesează varianta ei sonoră. Rănile de la mâini când sărim zidul ne interesează. Amintirea unui asemenea moment. Înrămarea lui în galeria numită „glory days”…povestea ne interesează, pe care o vom împărtăşi cândva. Gândul că vom avea ceva de povestit ne mână. Gândul că cineva va ciuli urechea la povestea noastră, că va deveni lemne pentru focul şi lumina aceea din ochii curioşi şi interesaţi de ce se intâmplă la final. Zâmbetul răsărit pe buze ne interesează. Molipsitorul zâmbet pe care îl vrem înapoi pe buzele noastre după ce l-am pus, dacă am reuşit, pe buzele altora. Reuşita aceea o vrem, nu perele, nu gardul, nu furtul, nu prinderea. Înlănţuirea aceasta o vrem, nu elementele ei separate. Povestea o vrem. Sentimentul că este povestea noastră. Posesiunea ne interesează. Materia primă a cuvântului nu cuvântul în sine, ci doar ceea ce este el în stare să transporte, de la lumea aia care nu este a noastră către lumea care credem că ne aparţine. Credinţa aceasta ne interesează nu aparţinerea. Umbra aia care este o continuare firească a luminii, deşi ele nu pot locui făţiş împreună, ci doar aşa prefăcându-se, păcălindu-ne, înşelându-ne, dovedindu-ne într-o fascinantă îndrăgostire, că atunci când vrem una, vrem alta deopotrivă.

Să mergem pe ape vrem şi ne place. Să păşim cu ochii desculţi marea aceasta a cuvintelor, nepăsători la valuri, la adâncime, la spume. Avem mereu la îndemână prinderea aceea de mână a coperţilor, prinderea aceea salvatoare. Zâmbim cu superioritate unei astfel de mări, de parcă ţinem în mână biciul care a îmblânzit-o, cuşca în care sperăm să încuiem leul mării. Eşecul de a încerca ne place, care ni se proşterne la picioare asemenea apelor scurse, rispite, contaminate prin atingere, duse.

Şi totuşi o luăm de la capăt. Pentru că începutul sălăşluieşte exact acolo.

aer proaspăt :)

…aşa ar fi de-aş posta din când în când şi ceva proză 🙂 s-o mai dau într-un jurnal, într-un teatru, într-un interviu imaginar (câtă trecere încă are interviul  ăla luat lui Dumnezeu NU de Octavian Paler – el mărturiseşte că n-a fost respectivul „reporter metafizic”, da’ oricum, cine-l mai crede?…)…si oricum, am deviat de la subiect(e)…si ce, mai există aer proaspăt pe undeva?

 

pe locu’ 6… pe locu’ 16

N-am mai scris aici de mult altceva în afară de încercările mele poetice… Azi am fost curios să văd care din cele postate de mine aici au avut cea mai mare trecere în ultimii 3 ani şi mai bine de când tot  fac pe „blogologul” 🙂

Desigur „Home Page” e în cap de listă (cu ceva mii de accesări), însă poezia în sine (şi eu aşa zic, că blogul ăsta e casa poeziei mele) e abia pe locul 6 („Partituri” – 897 accesări), iar următoarea pe locul 16 („Praştia” – 505 accesări),  lista mergând mai departe…

Desigur că atunci cînd oamenii au căutat partituri şi praştii nu s-au gândit că dau de poezie, totuşi mi s-a părut întreresant locul pe care poeziile astea îl ocupă în topul postărilor mele (nici măcar nu sunt cele mai bune poezii scrise de mine, cu siguranţă ocupă poziţia asta nu din pricina calităţilor lor artistice). Alte scrieri în proză (scurtă) au avut mai multă trecere. De fapt nu ar trebui să mă mir, pentru că mereu se întâmplă  aşa. Oricum…

Întrebările despre dragoste au prioritate! … dupa cum se poate vedea: 🙂

Title		Views
Home page		32,258
Poţi face pe cineva să te iubească?		3,522
sintagme cu care suntem obisnuiti		1,823
About..??		1,364
să mai şi radem – perlele unor profi		1,171
Partituri		897
poZZ(n)e		832
lipsa subiectului de conversaţie este un subiect în sine		715
L şi U		705
antidot contra plictiselii		565
între verighetă şi cătuşă sau între ciocan şi nicovală(?)		548
virtutea tăcerii		526
T şi V		519
de ce poezie pe blogul meu?		514
Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său. Salvatore Quasimodo		509
praştia		505
M şi V		500
bileţel de dragoste		443

Eşti Personajul principal

Eşti Personajul principal al Cărţii şi Autorul scriitorilor (nepricepuţi).

Criticii spun c-ai fi fost inventat, uitând că inventivitatea este invenţia Ta, şi vorbele cu care neagă că ai fi Tu li le-ai dat.

De ce să mă gândesc la Tine dacă nu eşti? De ce încerc să te descriu, să te cunosc, fără să mă forţeze cineva?

De ce urând cărările ce mi le pui sub paşi, că-s prea înguste şi prea drepte să le sui, de fiecare dată când m-abat, regret?

Ce, n-am citit şi alte cărţi ce sunt şi au şi ele un erou? Mă-ntorc târziu să recitesc? Şi chiar de fac aşa din când in când, le iau eu vorba capătai? Le răscolesc în fiecare zi cum fac cu vorba Ta?

E textul lor proaspăt şi nou, ca apa care izvoraşte necurmat, cum este textul Tău, ca viaţa ce ai pus-o ‘n el?

Eşti personajul principal al Cărţii şi mult mai mult de atât, şi eşti Eroul meu!

pasi spre o lume ce e si inca nu e

unii scriu taios despre lume, eu incerc sa o imbrac in poezie, poate doar asa sa ii gasesc frumusetea printre uratenie, printre munca sau durere. lupta e de multe feluri, pe idee, pe putere, pe castig, si cand citesc ma intreb eu pe ce lupt, in ce fel, ce sa apar, ce sa protejez, ce sa castig.

creatia literara poate fi (la mine) un fel de refugiu din lumea reala, cu tot ce cuprinde ea, spre o lume a vorbei scrise sau gandite, care sa fie mai altfel.

si totusi pasii mei sunt spre o lume ce impleteste existenta cu nexistenta, realul cu utopicul, visul cu sobrietatea, poezia cu proza, zambetul cu lacrimile.

imi doresc cateodata sa am si eu replici la tot felul de „chestii” ce se intampla in lumea cercului in care reusesc si eu sa patrund. dar daca nu am, e bine ca au altii. pana cand o sa am altfel de replici, le scriu pe cele pe care le am, mai slabute, adica mai lipsite de argument, si poetice in felul lor 🙂

calatorul e doar acela care calatoreste, care face pasi concreti, nu omul care vorbeste despre calatorie

între poezie şi proză

dacă ar fi să aleg aş alege proza. şi totuşi cum să trăiesc fără poezie. îmi vine să zambesc citind ce scriu, de parcă poezia ţine loc de apă şi aer şi paine:) pe cand viaţa e o curgere în proză. ar fi caraghios să vorbim toată ziua în rime sau vers alb dar tot în comparaţii şi metafore, ce să mai zic de aliteraţii. în prima zi a săptămanii să se înceapă cu A, pe urmă cu B, ca într-unul din psalmii evreieşti. nu ştiu cum ar fi!? ştiu că dacă doar aşa am face ar fi normal, pe cand iacă dacă nu facem aşa, e anormal.

mă uitam pe bloguri şi constatam că lumea işi lasă părerea mult mai repede la o scriere în proză decat la o poezie, probabil pentru că mesajul e mult mai clar, fără prea multe ambiguităţi ci eventual un anumit subiect privit dintr-un anumit punct de vedere, ceva mai degrabă obiectiv decat subiectiv. ceva ce ţine de provocarea vieţii şi cele actuale cu care ne confruntam, nu atat de mult de senzaţia interioară, de subiectivitatea care se exprimă şi ea cum poate 🙂

iubesc poezia. probabil  o sa continui să citesc şi să scriu poezie pana la finalul vieţii. trăind într-o lume a prozei nu am încotro şi trebuie să mă adaptez, mărturisind şi în felul asta că sunt între 2 lumi, că sunt în trecere, în călătorie. resursele unei lumi îmi sunt necesare pentru a călătorii spre şi în cealaltă (nu aia viitoare, de la capăt de drum, ci asta a încătuşării şi eliberării prozo-poetice)