Arhive pe etichete: suflet

cenușia materie albastră

Standard

vorbele se demodează
materia lor primă nicicând
cenușia noastră materie din suflet
e o consumare de gând

capul e-o vatră cu multă cenușă
tot ce-a mai rămas dintr-o dragoste arsă
cuvinte cu litere rupte
ca un gard cu goluri prin el
ca pantoful furat
lipsit de mireasă

cenușia noastră materie-i albastră
simțim câteodată gândul în piept
cum bate și-ncearcă
să iasă

zâmbet :)

Standard

Gestul (ăla) în care colţurile gurii sunt trase în sus de sufletul care se exteriorizează…că nu poate rămâne înauntru…

smile

conjugare imposibilă

Standard
mi-am luat zâmbetul de pe faţă
am făcut din el bulgăre
l-am făcut piatră
şi l-am aruncat cât am putut de departe
cât am putut eu de departe
 
pe urmă mi-am văzut de drum şi de treburi
deşi nu pe-de-antregul şi nu-n întregime
fiindcă am lăsat coada ochiului întredeschisă
ca o umbră memorabilă a aruncării
ca o memorie a ochiului însuşi
 
peste tot pe unde m-am dus am găsit
grămăjoare de pietre
fresce epice cu bulgări aruncaţi de la unii la alţii
sau aruncaţi pur şi simplu de uzură
ca o năpârlire de zâmbet
 
am încercat atunci să prind sufletul de frunzele lui invizibile
şi să mi-l smulg din piept ca pe un hrean şi
să-l arunc cât pot eu de departe
– cum am făcut cu zâmbetul mai demult –
să-l mototolesc în palme şi-apoi să-l netezesc uşor
ca pe-o hârtie şifonată
ca pe cea mai de valoare bancnotă a mea
ca pe-o scrisoare de la mine la mine
ca pe-o negare de verb „a putea”
 
…însă n-a fost să fie aşa
 

uitare cu alţi ochi

Standard
te duc în peşterile lipsite de lumină
ale memoriei
ca pe o pradă de război
bucată cu bucată
în care nu ştiu cum pe întuneric
pe pipăite găsesc mereu ceea ce caut
cu inventarul gândului lopată
 
cu ce te duc acolo şi-n ce fel
nu pot să prind cu ochiul o poveste
parcă-s în tren şi în fereastră oşti
gonesc războie care se distrug
într-o victorioasă-nlănţuire
şi cuibăresc în min(t)e tot mereu
aripi şi ouă calde de uimire
 
uitarea ea asemenea ruginii
capitonează glasul care cheamă
cu demiurg cuvânt ce nu-i supus rostirii
făuritoarea pradă de război
cu care iar mă lupt ‘cercând victorios
ne mai contând cum ai ajuns acolo
să te adun si să te-aduc ‘napoi
 

alunecarea gândului spre suflet

Standard
o, tu sentiment de singurătate
luneci către inimă printre gânduri
ca o rădăcină ce-nfloreşte ca un cuvânt
ce separă clarul de tulbure
liniştea de aglomerarea urechii
 
ce-ţi pasă ţie, tu eşti înconjurat de mine din toate părţile
şi zâmbeşti ştrengăreşte în timp ce te dai jos din tine însuţi
ca să scapi de propriul tău „eu”
mă foloseşti pe mine ca pe-o haină
te foloseşti de mine împrejuru-ţi
 
te simţi fulger înconjurat de ceruri
sau muzică bubuitoare-n urechea norilor
însă nu te simţi deloc, şi-ar trebui…
 
nu-ţi pasă că vârtejul tău îmi rupe pomii cu tot
cu mult prea tandrele firişoare ale sufletului
egoistule!
tu sentiment de singurătate
mereu în compania propriei inconştienţe
 

stări de spirit

Standard
(mi) e sufletul într-o stare lichidă
pluteşte ca un aer sub aripă
nu l-am prins niciodată în stare gazoasă
mai degrabă aridă păroasă aţoasă
*
sunt într-o stare de spirit mereu
ca un chiriaş într-un dumnezeu
*
n-o să ştiu niciodată de câte-i în stare
până nu-l fac lumină şi sare
să-şi amestece fitilele să se consume
şi-odat’ cu-mprăştierea să se-adune
*
să se dăruie-n gust stare cu stare
spirit cu faptă de trup
să-l surprind pe nepregătite şi dintr-o dată
nu gol pe sub frunza lividă
ci-n starea lui pură – solidă-
 

nimeni altcineva nu poate fi noi

Standard
nimeni nu poate fi eu
(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)
ţine-mi puţin inima grea
vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede
vindecă-i sufletul cu atingerea ta
nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…
ca nu cumva
 
iarna se scurge prin ochi către lacuri
am plâns ieri o ploaie de vară
mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă
iară
cu zâmbetul tău o fac să dispară
şi-o şterg ştrengăreşte
cu guma de şters
ca pe-o cărare de rid
sau o privire aruncată ‘napoi
peste mers
 
suntem amândoi la mine în suflet
te-am adus acolo ca pe-o captivă
simte-te simte-te ca la tine acasă
ca în lumea ta primitivă
 
agată-ţi fularul de orice bătaie
şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme
nu nu-i o şcoală cu tablă
şi n-o să-ţi dau teme
zâmbește  cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet
şi lasă-te alintată de lene
 
aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde
şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul
dar roşul e incandescenta atingere carne
iar limbile focului fragile de sticlă
vezi sufletul meu cum te prinde în braţe
şi cu-n zâmbet de dans te ridică!?
 
nimeni nu poate fi tu
nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână
leag-o cumva cu privirea-ţi nebună
şi aşeaz-o la locul ei undeva
sub vindecarea răsfirării de degete
ca nu cumva…
ca nu cumva
 

lucrări interioare

Standard
e plin de schele`n oameni se lucreză de zor
seara-şi zideşte duhul cu-aţipire
şi-adaugă aşa ca de decor
uleiuri de păcate în potire

e plin de schele`n oameni care plac
precum liane strânse de lăuntru
ce-s frământate într-un trup-copac
din vârful de picior până-n gândire
o schelă din întreaga omenire…

e plin de schele`n oameni nevăzute
un furnicar fără furnici …şi totuşi
se zidesc necunoscute
clădiri în care locuiesc o vreme
plătind chiria fără de probleme
e plin de schele`n oameni
şi sunt mu(l)te…

 
e plin de schele`n oameni se lucrează de zor
noaptea-şi zideşte duhul în delire
cu amintirile scânteie în decor
a unor altor stele altor zile

 
năuc priveşte ochiu-n sine însuşi
pe cuiul intuit de-nşurubare
pricepe nu pricepe cu mirare
afluxul de clădiri interioare


drumul dintre alb și negru

Standard

copacii sunt negrii la suflet ca huma

manerul cuțitului negru nu taie

lumina cea neagră tăcand se îndoaie

și zambetul tot pămant e de acuma


ca paiul la suflet ca trestria frantă

e omul ce fumegă încă

speranța mai trece cateodată spre muncă

și-și aruncă privirea nepătrunsă și adancă


omul o ridică de jos și-o adună

bogatul calcă în picioare albine

amărăciunile-s dulci și senine

cel ce n-are nimic continuă să spună


geamurile toate sunt negre la suflet

se vede prin ele deformat și aiurea

ploaia le spală doar fața căciula

sub care vizibil se ascunde partea interioară de umblet


– copacii sunt negrii la suflet ca huma

și-n geamuri îmi bat… începand de pe-acuma –

Totu-i în mintea mea…

Standard

Cine a zis ca n-am ce scrie? – s-a`nșelat 🙂

Sunt momente, zile, perioade în care tot ce-mi vine a scrie, sau ce reușesc să scriu e fără de valoare (literară), în ochii mei cel puțin, dar de acolo pană la a nu putea scrie deloc, în nici un fel, e drum lung.

E la fel ca și cu subiectele de conversație. „No, despre ce să vorbim?” – Sau, ce? Nu mai are omul despre ce vorbi? Nu mai simte nimic, nu mai trăiește, sau îi e groază de ce simte și trăiește și mai bine nu pune în cuvinte, nu întrupează în glas ce-i în minte și suflet.

„Omenii care nu au secrete unii față de alții nu vor căuta niciodată subiecte de converesație. Ei vorbesc din adancul inimii lor, spun mereu ceea ce gandesc.” – îmi place citatu` ăsta, da care și cați sunt oamenii ăia față de care îți poți permite să nu ai secrete, să te deschizi pana la asemănarea cu un geam făcut să dispară sub transparență?

Desigur că mereu am ce scrie, ca și fiecare din voi de altfel, totuși n-am întotdeauna chef, nici timp 🙂 Best day !

explicaţie

Standard

Poemele mele sunt scurte – aforism e’ntre start şi oprire –

Sufletul e-o tendinţă în mine: imensă-nălţare în cuvinte puţine.

contemplare

Standard

Rătăceam printre gânduri pe cărări neumblate

Curios şi frustrat de nimicul din mine

Mă uitam la cărare,

Era nouă nouţă,

Dar nimic nu părea să tresară-n uimire.

Doar eu, cum spuneam,

Mă uitam şi păşeam înainte.

Cum poate fi nimicul contemplat?

– a fulgerat un gând pe cerul minţii –

În ce adâncuri iar m-am cufundat,

Cum pot să rătăcesc în marea de nimic din capul meu,

Dacă acolo m-am pierdut în marele mister,

Uimit de-atâta nou ce nu-l cunosc!?

Cum să cunosc ceva ce nu-i?

Dar dacă nu-i, de ce m-am rătăcit?

O umbră de-amintire se vede conturată pe asfalt.

Mă tulbură înaltul şi viteza

Cu care-mi bat cărarea neumblată.

Îi recunosc conturul,

Deci am mai fost pe-acol` şi altă dată.

omoplatul îşi aruncă umbra

Standard

între omoplat şi inimă s-a ascuns sufletul

timid ca un puber…

printre umeri îşi aruncă din cand în cand curiozitatea

cu voce de bariton

– ai răguşit? întreabă zambetul şi gropiţele din obraji

el roşeşte!

creşte fără să poată umple locul dintre inima tot mai mare

şi omoplatul ce-şi aruncă peste ea umbra

(ca) un sărut în care se ascunde un suflet

plimbă-te prin mine

Standard
cereşti caleşti se plimbă prin mine
în suflet am stele legate în horă
tăcerea le mişcă ceasornicul mut
din oră în oră
 
mă pierd printre ele furat de un val 
izvorul de noapte din ochii tăi negrii
se varsă în mine de dă peste mal
iar vremea se cerne prin iţe de nouri
şi-n pleatea mea neagră apune în alb
 
focul din părul tău vântul nu-l poate stinge
adie în privirea de patimă aprinsă
flăcări de foc ard parcă în poarta ce-o deschide
sub gene lunge gratii dorinţă-aşteptare
de patima-ţi aprinsă
 
patima ta mă doare!
cu mâinile amândouă cunună-ţi fac din stele
pierdute prin amiezi
caleştile din astre menite ne sunt nouă
prin suflet tu colindă-mi 
şi fă-te că te pierzi…