vorbele se demodează
materia lor primă nicicând
cenușia noastră materie din suflet
e o consumare de gând
capul e-o vatră cu multă cenușă
tot ce-a mai rămas dintr-o dragoste arsă
cuvinte cu litere rupte
ca un gard cu goluri prin el
ca pantoful furat
lipsit de mireasă
cenușia noastră materie-i albastră
simțim câteodată gândul în piept
cum bate și-ncearcă
să iasă
Gestul (ăla) în care colţurile gurii sunt trase în sus de sufletul care se exteriorizează…că nu poate rămâne înauntru…
mi-am luat zâmbetul de pe faţă am făcut din el bulgăre l-am făcut piatră şi l-am aruncat cât am putut de departe cât am putut eu de departe pe urmă mi-am văzut de drum şi de treburi deşi nu pe-de-antregul şi nu-n întregime fiindcă am lăsat coada ochiului întredeschisă ca o umbră memorabilă a aruncării ca o memorie a ochiului însuşi peste tot pe unde m-am dus am găsit grămăjoare de pietre fresce epice cu bulgări aruncaţi de la unii la alţii sau aruncaţi pur şi simplu de uzură ca o năpârlire de zâmbet am încercat atunci să prind sufletul de frunzele lui invizibile şi să mi-l smulg din piept ca pe un hrean şi să-l arunc cât pot eu de departe – cum am făcut cu zâmbetul mai demult – să-l mototolesc în palme şi-apoi să-l netezesc uşor ca pe-o hârtie şifonată ca pe cea mai de valoare bancnotă a mea ca pe-o scrisoare de la mine la mine ca pe-o negare de verb „a putea” …însă n-a fost să fie aşa
te duc în peşterile lipsite de lumină ale memoriei ca pe o pradă de război bucată cu bucată în care nu ştiu cum pe întuneric pe pipăite găsesc mereu ceea ce caut cu inventarul gândului lopată cu ce te duc acolo şi-n ce fel nu pot să prind cu ochiul o poveste parcă-s în tren şi în fereastră oşti gonesc războie care se distrug într-o victorioasă-nlănţuire şi cuibăresc în min(t)e tot mereu aripi şi ouă calde de uimire uitarea ea asemenea ruginii capitonează glasul care cheamă cu demiurg cuvânt ce nu-i supus rostirii făuritoarea pradă de război cu care iar mă lupt ‘cercând victorios ne mai contând cum ai ajuns acolo să te adun si să te-aduc ‘napoi
o, tu sentiment de singurătate luneci către inimă printre gânduri ca o rădăcină ce-nfloreşte ca un cuvânt ce separă clarul de tulbure liniştea de aglomerarea urechii ce-ţi pasă ţie, tu eşti înconjurat de mine din toate părţile şi zâmbeşti ştrengăreşte în timp ce te dai jos din tine însuţi ca să scapi de propriul tău „eu” mă foloseşti pe mine ca pe-o haină te foloseşti de mine împrejuru-ţi te simţi fulger înconjurat de ceruri sau muzică bubuitoare-n urechea norilor însă nu te simţi deloc, şi-ar trebui… nu-ţi pasă că vârtejul tău îmi rupe pomii cu tot cu mult prea tandrele firişoare ale sufletului egoistule! tu sentiment de singurătate mereu în compania propriei inconştienţe
(mi) e sufletul într-o stare lichidă pluteşte ca un aer sub aripă nu l-am prins niciodată în stare gazoasă mai degrabă aridă păroasă aţoasă * sunt într-o stare de spirit mereu ca un chiriaş într-un dumnezeu * n-o să ştiu niciodată de câte-i în stare până nu-l fac lumină şi sare să-şi amestece fitilele să se consume şi-odat’ cu-mprăştierea să se-adune * să se dăruie-n gust stare cu stare spirit cu faptă de trup să-l surprind pe nepregătite şi dintr-o dată nu gol pe sub frunza lividă ci-n starea lui pură – solidă-
nimeni nu poate fi eu (doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât) ţine-mi puţin inima grea vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede vindecă-i sufletul cu atingerea ta nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva… ca nu cumva iarna se scurge prin ochi către lacuri am plâns ieri o ploaie de vară mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă iară cu zâmbetul tău o fac să dispară şi-o şterg ştrengăreşte cu guma de şters ca pe-o cărare de rid sau o privire aruncată ‘napoi peste mers suntem amândoi la mine în suflet te-am adus acolo ca pe-o captivă simte-te simte-te ca la tine acasă ca în lumea ta primitivă agată-ţi fularul de orice bătaie şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme nu nu-i o şcoală cu tablă şi n-o să-ţi dau teme zâmbește cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet şi lasă-te alintată de lene aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul dar roşul e incandescenta atingere carne iar limbile focului fragile de sticlă vezi sufletul meu cum te prinde în braţe şi cu-n zâmbet de dans te ridică!? nimeni nu poate fi tu nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână leag-o cumva cu privirea-ţi nebună şi aşeaz-o la locul ei undeva sub vindecarea răsfirării de degete ca nu cumva… ca nu cumva
e plin de schele`n oameni se lucreză de zor seara-şi zideşte duhul cu-aţipire şi-adaugă aşa ca de decor uleiuri de păcate în potire
e plin de schele`n oameni care plac precum liane strânse de lăuntru ce-s frământate într-un trup-copac din vârful de picior până-n gândire o schelă din întreaga omenire…
e plin de schele`n oameni nevăzute un furnicar fără furnici …şi totuşi se zidesc necunoscute clădiri în care locuiesc o vreme plătind chiria fără de probleme e plin de schele`n oameni şi sunt mu(l)te…
e plin de schele`n oameni se lucrează de zor noaptea-şi zideşte duhul în delire cu amintirile scânteie în decor a unor altor stele altor zile
năuc priveşte ochiu-n sine însuşi pe cuiul intuit de-nşurubare pricepe nu pricepe cu mirare afluxul de clădiri interioare
copacii sunt negrii la suflet ca huma
manerul cuțitului negru nu taie
lumina cea neagră tăcand se îndoaie
și zambetul tot pămant e de acuma
ca paiul la suflet ca trestria frantă
e omul ce fumegă încă
speranța mai trece cateodată spre muncă
și-și aruncă privirea nepătrunsă și adancă
omul o ridică de jos și-o adună
bogatul calcă în picioare albine
amărăciunile-s dulci și senine
cel ce n-are nimic continuă să spună
geamurile toate sunt negre la suflet
se vede prin ele deformat și aiurea
ploaia le spală doar fața căciula
sub care vizibil se ascunde partea interioară de umblet
– copacii sunt negrii la suflet ca huma
și-n geamuri îmi bat… începand de pe-acuma –
Cine a zis ca n-am ce scrie? – s-a`nșelat 🙂
Sunt momente, zile, perioade în care tot ce-mi vine a scrie, sau ce reușesc să scriu e fără de valoare (literară), în ochii mei cel puțin, dar de acolo pană la a nu putea scrie deloc, în nici un fel, e drum lung.
E la fel ca și cu subiectele de conversație. „No, despre ce să vorbim?” – Sau, ce? Nu mai are omul despre ce vorbi? Nu mai simte nimic, nu mai trăiește, sau îi e groază de ce simte și trăiește și mai bine nu pune în cuvinte, nu întrupează în glas ce-i în minte și suflet.
„Omenii care nu au secrete unii față de alții nu vor căuta niciodată subiecte de converesație. Ei vorbesc din adancul inimii lor, spun mereu ceea ce gandesc.” – îmi place citatu` ăsta, da care și cați sunt oamenii ăia față de care îți poți permite să nu ai secrete, să te deschizi pana la asemănarea cu un geam făcut să dispară sub transparență?
Desigur că mereu am ce scrie, ca și fiecare din voi de altfel, totuși n-am întotdeauna chef, nici timp 🙂 Best day !
Poemele mele sunt scurte – aforism e’ntre start şi oprire –
Sufletul e-o tendinţă în mine: imensă-nălţare în cuvinte puţine.
Rătăceam printre gânduri pe cărări neumblate
Curios şi frustrat de nimicul din mine
Mă uitam la cărare,
Era nouă nouţă,
Dar nimic nu părea să tresară-n uimire.
Doar eu, cum spuneam,
Mă uitam şi păşeam înainte.
Cum poate fi nimicul contemplat?
– a fulgerat un gând pe cerul minţii –
În ce adâncuri iar m-am cufundat,
Cum pot să rătăcesc în marea de nimic din capul meu,
Dacă acolo m-am pierdut în marele mister,
Uimit de-atâta nou ce nu-l cunosc!?
Cum să cunosc ceva ce nu-i?
Dar dacă nu-i, de ce m-am rătăcit?
O umbră de-amintire se vede conturată pe asfalt.
Mă tulbură înaltul şi viteza
Cu care-mi bat cărarea neumblată.
Îi recunosc conturul,
Deci am mai fost pe-acol` şi altă dată.
între omoplat şi inimă s-a ascuns sufletul
timid ca un puber…
printre umeri îşi aruncă din cand în cand curiozitatea
cu voce de bariton
– ai răguşit? întreabă zambetul şi gropiţele din obraji
el roşeşte!
creşte fără să poată umple locul dintre inima tot mai mare
şi omoplatul ce-şi aruncă peste ea umbra
(ca) un sărut în care se ascunde un suflet
cereşti caleşti se plimbă prin mine în suflet am stele legate în horă tăcerea le mişcă ceasornicul mut din oră în oră mă pierd printre ele furat de un val izvorul de noapte din ochii tăi negrii se varsă în mine de dă peste mal
iar vremea se cerne prin iţe de nouri şi-n pleatea mea neagră apune în alb focul din părul tău vântul nu-l poate stinge adie în privirea de patimă aprinsă flăcări de foc ard parcă în poarta ce-o deschide sub gene lunge gratii dorinţă-aşteptare de patima-ţi aprinsă
patima ta mă doare! cu mâinile amândouă cunună-ţi fac din stele pierdute prin amiezi caleştile din astre menite ne sunt nouă prin suflet tu colindă-mi şi fă-te că te pierzi…
călătorru' 