prelungul brusc

ne ținem de degetul mic și
ne logodim așa într-o glumă
îți spun adevărul atunci când te mint:
minusurile noastre ni-s sumă
iar aurul tot e argint

suntem pe dos – așa suntem pe față
zâmbim încruntați și plângem zâmbind
noaptea ne-ncepe de dimineață
zorile ne-ntunecă, ne destramă
ne ning…

e iarnă
în iulie tu îți porți eșarfa
ca pe un ștreang
lumea-i o ramură crescută pe cântec
zilele pașii rotundului dans
foamea devoratoare
e pântec

ne dăm întâlnire la cinci – deși
stăm la trei minute distanță
nouă degete întind să-mi atingi
tu stai de trei, de șase, de nouă
și-l preferi pe cel mic
cu una, cu două!

deodată se-ntunecă argintiu
apune epoca fierului spre moale
câlțul și ghemul și ața neîmpletită
șușotesc zorile noului tare

Publicitate

trosnirea pupei

am Înțeles!
astăzi se scrie altfel
se scrie cu futui și curve
junk food-ul limbii care ne crește
e trupul, scheletul și măduva
poemelor de azi
nuduri de femeie alb-negru

„mi-ai intrat în palme ca uleiul
scurs din motorul în reparații…”
„aripa ta e crescută prin mine…?
cum de împărțim același zbor,
același aer?”

să porți versuri de-astea pe buze
e să umbli gol de conținutul ultimelor reviste
ultimele faruri în noapte rătăcind
în lumina apusă a ce-știi-cărui
naufragiu…

de parcă atunci când trosnea pupa
sub sărutul furtunii
sau brațul Titanicului era rupt
de încordarea de gheață a întâlnirii
nu se-nălța de pe dirijarea aceea haotică
a multor brațe
același cântec de lebădă…

să pierzi o noapte albă
înseamnă să nu știi niciodată
ce tablou ar fi putut ajunge…
înseamnă
să rămânem dincoace de zidul fricii
în umbra gândului că modernismul altora
fiind a fost mai modern decât al nostru

când fiecare deget își are altă amprentă
și fiecare ochi alt iris
când orice inimă dansează
muzica-i proprie
mai ales atunci când nu știe
și-n fiecare zi o stea își trimite spre noi
și de jur împrejur
explozia de bucurie că s-a născut
…și pentru hoți și pentru curve…

ce naufragiu!

talentoscop

să rupi eticheta (unui lucru)

şi să scrii alta…diferită

să o rupi iarăşi

şi să scrii altfel:

uite o definiţie a adevăratului talent

 

acum şi pe-asta tre’ s-o rupem

să scriem alta…

 

fantasticul psalm

psalmul ăsta-i fantastic mi se pare atât de bogat de frumos

de proaspăt-de-nou-de-autentic

de bun (la) gust ca merele ionatane ca sunetul ce-l face muşcătura…

şi-s gelos pe „răspicările lui de simţiri”

pe iubirile lui de pe firul „deşir”

şi încep să încep terminând neîncetat

ce a-nceput ca să facă să fac…

n-o să ştiu ce oglindă de lac purpuriu

se va-ntinde între malul lui „scriu” şi-„o să fiu”

să te sorb cu urechea mereu

cum în scrisul tăcut stă ascuns Dumnezeu

să te beau ca lectura unui fund de pahar

cum dimineţile-n răsărituri dispar

şi mereu să te-aduc înapoi

conjugându-mă-ntruna cu-mpărţirea la doi

să mă scald în nimicul de-a fi

în nisipul de zile cu aripile vii

gândul vrabie în soarele tău răsfirat

ca un cer să se (a)bată-ntrupat

să cânte mister

şă aducă-napoi primăverile cuib

sub streaşina-ngustă a tuturor şi-a oricui…

să fie un altfel de-a vorbi de-a cânta

să ne-ajungă ciupirea cu acorduri de stea

să ne-ntâmpine răsturnările cu întorsu’ pe dos

până n-om mai putea să mai ştim ce am fost

şi uitate cărările vechi

s-ascultăm cu privirea să privim pe urechi

să traducem vorbirea-ntre noi

cu-nţelesuri mai acuma mai noi

să uităm înţelesul lui „eu”

cum se scurge în ramuri firul de tei

şi se-mparte Divinul la Trei

înfipţi cu picioarele pe Pământ să ne revenim

cu capul ascuns sus în cer

ca struţul speriat

să trăim timpul tot acum imediat…

vorbele rame de ochelari sparţi

strânse de mână ca filele-n cărţi

să ne-adune în privirile Lui

tablou de trăit de-admirat

sub atârnarea făcută de cui

să sfârșim psalmul (cel) vechi

plantat în uitare şi-n terminat

şi să-ncepem un altul acum imediat…

 

mereu ultimul, dar mereu

cafenie ultima sorbitură

şi-a încetat existenţa amară

am folosit-o ca pe-o cheiţă

ce deschide plimbarea de seară

*

temător ultimul pas s-a agăţat

cu forţă de iară

dacă va răspunde tăcerea la interfon

îl voi şterge cumva o să-l fac să dispară

*

ultimul minut se gată de-o oră

să meargă la balul din timpul aleii

să se-agaţe de orice secundă

să se piardă în fiece horă

*

ultimul aer cu ceaţă în el

trăieşte neobişnuit într-o zi

nu-i găseşte pe înceţoşaţii oameni din el

îi găseşte pe oameni copii

*

ultima strofă nu s-a născut

încă nu ştie ce-i ochiul

n-a auzit de viitor sau prezent

sau trecut…

*

ultima strofă încă nu s-a născut

Mâne ca scurtă a creşterii

a rămas mică ultima creştere

pe semne c-am crescut

se văd manşetele cu glezne lungi

şi nişte gânduri mugurii au înverzit

*

din vechiul nou în noul nou

surpriză înţeles pentru cuvântu’ „altfel”

când am pierdut ce-am fost am plâns

ca un copil ce spune tuturor că E

*

din trunchiul plin de noduri al schimbării cresc

cum anul creşte tot schimbând noaptea pe zi

şi pierde şi câștigă tot mereu

vechiu-nceput cu noul început

*

chiar nici o pierdere nu-i dezgolită de câștig

cum plânsu’ -nmugureşte-n bucurii

(iar mugurii-s amari până-nfloresc)

rămasă mică manşeta vechilor schimbări se bucură plângând

de mâna ce a depăşit-o’n mers

şi-i face semn de neştiut

cu ochiul schimbului deschis-închis

„pe semne c-am crescut…”

ce să fie?

aud doar glasul tau

nişte lespezi mari de curiozitate

mă învăluie în miresme deschise la culoare

şi nu pot face nimic, decât să paşesc înainte

pe drumul scurt al vieţii

deschis la nou

şi nu ştiu cum să fac să ştiu

că te gândeşti la mine

ca o urmă lăsată pe piatra

ca o scoică pierdută in mare

ce-şi ţipă ecoul între cele patru zări;

auzi depărtarea?

zarea verde a ochiilor tăi,

zarea albastră a sufletului meu,

zarea rosie din apusul depărtării

…sunt pe acolo şi într-acolo

cărări suprapuse

e mersul tău, e mersul meu, e mersul nostru