Arhive pe etichete: nou

prelungul brusc

Standard

ne ținem de degetul mic și
ne logodim așa într-o glumă
îți spun adevărul atunci când te mint:
minusurile noastre ni-s sumă
iar aurul tot e argint

suntem pe dos – așa suntem pe față
zâmbim încruntați și plângem zâmbind
noaptea ne-ncepe de dimineață
zorile ne-ntunecă, ne destramă
ne ning…

e iarnă
în iulie tu îți porți eșarfa
ca pe un ștreang
lumea-i o ramură crescută pe cântec
zilele pașii rotundului dans
foamea devoratoare
e pântec

ne dăm întâlnire la cinci – deși
stăm la trei minute distanță
nouă degete întind să-mi atingi
tu stai de trei, de șase, de nouă
și-l preferi pe cel mic
cu una, cu două!

deodată se-ntunecă argintiu
apune epoca fierului spre moale
câlțul și ghemul și ața neîmpletită
șușotesc zorile noului tare

trosnirea pupei

Standard

am Înțeles!
astăzi se scrie altfel
se scrie cu futui și curve
junk food-ul limbii care ne crește
e trupul, scheletul și măduva
poemelor de azi
nuduri de femeie alb-negru

„mi-ai intrat în palme ca uleiul
scurs din motorul în reparații…”
„aripa ta e crescută prin mine…?
cum de împărțim același zbor,
același aer?”

să porți versuri de-astea pe buze
e să umbli gol de conținutul ultimelor reviste
ultimele faruri în noapte rătăcind
în lumina apusă a ce-știi-cărui
naufragiu…

de parcă atunci când trosnea pupa
sub sărutul furtunii
sau brațul Titanicului era rupt
de încordarea de gheață a întâlnirii
nu se-nălța de pe dirijarea aceea haotică
a multor brațe
același cântec de lebădă…

să pierzi o noapte albă
înseamnă să nu știi niciodată
ce tablou ar fi putut ajunge…
înseamnă
să rămânem dincoace de zidul fricii

în umbra gândului că modernismul altora
fiind a fost mai modern decât al nostru

când fiecare deget își are altă amprentă
și fiecare ochi alt iris
când orice inimă dansează
muzica-i proprie
mai ales atunci când nu știe
și-n fiecare zi o stea își trimite spre noi
și de jur împrejur
explozia de bucurie că s-a născut
…și pentru hoți și pentru curve…

ce naufragiu!

talentoscop

Standard
să rupi eticheta (unui lucru)
şi să scrii alta…diferită
să o rupi iarăşi
şi să scrii altfel:
uite o definiţie a adevăratului talent
 
acum şi pe-asta tre’ s-o rupem
să scriem alta…
 

fantasticul psalm

Standard
psalmul ăsta-i fantastic mi se pare atât de bogat de frumos
de proaspăt-de-nou-de-autentic
de bun (la) gust ca merele ionatane ca sunetul ce-l face muşcătura…
şi-s gelos pe „răspicările lui de simţiri”
pe iubirile lui de pe firul „deşir”
şi încep să încep terminând neîncetat
ce a-nceput ca să facă să fac…
n-o să ştiu ce oglindă de lac purpuriu
se va-ntinde între malul lui „scriu” şi-„o să fiu”

să te sorb cu urechea mereu
cum în scrisul tăcut stă ascuns Dumnezeu
să te beau ca lectura unui fund de pahar
cum dimineţile-n răsărituri dispar
şi mereu să te-aduc înapoi
conjugându-mă-ntruna cu-mpărţirea la doi
să mă scald în nimicul de-a fi
în nisipul de zile cu aripile vii
gândul vrabie în soarele tău răsfirat
ca un cer să se (a)bată-ntrupat
să cânte mister
şă aducă-napoi primăverile cuib
sub streaşina-ngustă a tuturor şi-a oricui…

să fie un altfel de-a vorbi de-a cânta
să ne-ajungă ciupirea cu acorduri de stea
să ne-ntâmpine răsturnările cu întorsu’ pe dos
până n-om mai putea să mai ştim ce am fost
şi uitate cărările vechi
s-ascultăm cu privirea să privim pe urechi

să traducem vorbirea-ntre noi
cu-nţelesuri mai acuma mai noi
să uităm înţelesul lui „eu”
cum se scurge în ramuri firul de tei
şi se-mparte Divinul la Trei
înfipţi cu picioarele pe Pământ să ne revenim
cu capul ascuns sus în cer
ca struţul speriat
să trăim timpul tot acum imediat…

vorbele rame de ochelari sparţi
strânse de mână ca filele-n cărţi
să ne-adune în privirile Lui
tablou de trăit de-admirat
sub atârnarea făcută de cui
să sfârșim psalmul (cel) vechi
plantat în uitare şi-n terminat
şi să-ncepem un altul acum imediat…
 

mereu ultimul, dar mereu

Standard
cafenie ultima sorbitură
şi-a încetat existenţa amară
am folosit-o ca pe-o cheiţă
ce deschide plimbarea de seară
*
temător ultimul pas s-a agăţat
cu forţă de iară
dacă va răspunde tăcerea la interfon
îl voi şterge cumva o să-l fac să dispară
*
ultimul minut se gată de-o oră
să meargă la balul din timpul aleii
să se-agaţe de orice secundă
să se piardă în fiece horă
*
ultimul aer cu ceaţă în el
trăieşte neobişnuit într-o zi
nu-i găseşte pe înceţoşaţii oameni din el
îi găseşte pe oameni copii
*
ultima strofă nu s-a născut
încă nu ştie ce-i ochiul
n-a auzit de viitor sau prezent
sau trecut…
*
ultima strofă încă nu s-a născut

Mâne ca scurtă a creşterii

Standard
a rămas mică ultima creştere
pe semne c-am crescut
se văd manşetele cu glezne lungi
şi nişte gânduri mugurii au înverzit
*
din vechiul nou în noul nou
surpriză înţeles pentru cuvântu’ „altfel”
când am pierdut ce-am fost am plâns
ca un copil ce spune tuturor că E
*
din trunchiul plin de noduri al schimbării cresc
cum anul creşte tot schimbând noaptea pe zi
şi pierde şi câștigă tot mereu
vechiu-nceput cu noul început
*
chiar nici o pierdere nu-i dezgolită de câștig
cum plânsu’ -nmugureşte-n bucurii
(iar mugurii-s amari până-nfloresc)
rămasă mică manşeta vechilor schimbări se bucură plângând
de mâna ce a depăşit-o’n mers
şi-i face semn de neştiut
cu ochiul schimbului deschis-închis
„pe semne c-am crescut…”

ce să fie?

Standard

aud doar glasul tau

nişte lespezi mari de curiozitate

mă învăluie în miresme deschise la culoare

şi nu pot face nimic, decât să paşesc înainte

pe drumul scurt al vieţii

deschis la nou

şi nu ştiu cum să fac să ştiu

că te gândeşti la mine

ca o urmă lăsată pe piatra

ca o scoică pierdută in mare

ce-şi ţipă ecoul între cele patru zări;

auzi depărtarea?

zarea verde a ochiilor tăi,

zarea albastră a sufletului meu,

zarea rosie din apusul depărtării

…sunt pe acolo şi într-acolo

cărări suprapuse

e mersul tău, e mersul meu, e mersul nostru